Subiectul 12: Taina Mirungerii

2. Elementele constitutive sau fazele Tainei
Elementele constitutive ale Tainei sunt: mãrturisirea pãcatelor, cãinţa pentru ele şi dezlegarea preoţeascã. Dar mãrturisirea pãcatelor nu se poate privi ca un act al penitentului despãrţit de preot, iar cãinţa lui trebuie sã se concretizeze în împlinirea unor fapte recomandate de preot. Astfel cã rolul preotului nu se reduce la simpla dezlegare de la sfârşit, ci se exercitã în toatã desfãşurarea Tainei.
a. Mãrturisirea pãcatelor şi valoarea ei spiritualã.
Se poate spune cã Taina aceasta este o Tainã a comunicãrii intime şi sincere între penitent şi preot, sau chiar o Tainã a comuniunii între ei. În ea preotul pãtrunde în sufletul penitentului, care i se deschide de bunãvoie; nu rãmâne la un contact trecãtor şi superficial. Atât contribuţia penitentului, cât şi a preotului este cu mult mai mare în aceastã Tainã. În celelalte Taine harul lucreazã pe planul obiectiv, ontic, la rãdãcina fiinţei, în mod adeseori nesimţit. Aici lucreazã prin angajarea mai amãnunţitã şi mai vibrantã a penitentului, prin mãrturisire şi cãinţã, apoi a preotului în aprecierea mijloacelor recomandate penitentului pentru vindecarea sufleteascã a celui îmbolnãvit de pe urma unor pãcate grele şi apoi iarãşi prin contribuţia penitentului în împlinirea lor. Aceasta se explicã din faptul cã dacã prin Taina Botezului şi cea a Mirungerii i s-au iertat primitorului pãcatele prin simpla mãrturisire a credinţei şi angajare la pãzirea ei şi a poruncilor lui Hristos, Taina Pocãinţei se sãvârşeşte cu un om care a dovedit cã nu a conlucrat cu harul Botezului, ceea ce îl face mai vinovat şi dã dovadã cã în el s-a produs o boalã, sau o slãbiciune, care-l poate duce şi dupã aceastã Tainã la noi cãderi. Deci el trebuie sã explice din ce motive a cãzut şi care sunt slãbiciunile lui, pentru a fi vindecat. Apoi trebuie sã arate prin cãinţã şi prin fãgãduinţa de a nu mai pãcãtui o angajare cu mult mai hotãrâtã în a combate slãbiciunile care au dat dovadã ca pot birui cu uşurinţã firea lui.

Rostul acestei Taine aratã cã pentru recidiviştii în aceleaşi pãcate grele, mijloacele de remediere a slãbiciunilor trebuie aplicate cu şi mai multã stricteţe. Altfel Taina nu are ca efect remedierea durabilã a omului şi nu-l face iarãşi un om cu adevãrat nou. De aceea în aceastã Tainã penitentul nu face numai o mãrturisire generalã de credinţã şi nu îşi ia numai un angajament general pentru o viaţã nouã în Hristos, ci şi destãinuie intimitãţile sufletului sãu în ceea ce au ele neputincios sã reziste cu fermitate pãcatelor; destãinuie slãbiciunile care l-au dus la pãcate şi care s-au dezvoltat de pe urma pãcatelor. Iar preotului i se cere sã cunoascã aceste slãbiciuni care stau la baza pãcatelor cunoscute de oameni şi ale celor necunoscute, odatã cu aceste pãcate. Penitentul manifestã prin aceasta o încredere în preot ca în nici un alt om şi aşteaptã de la el sfat, ajutor şi dezlegare. De aceea preotul trebuie sã urmãreascã cu atenţie mãrturisirea, sã pãtrundã real în sufletul celui ce şi-l deschide, ca sã poatã da un sfat şi un ajutor potrivit cu slãbiciunile destãinuite. I se cere pe lângã autoritatea lui de reprezentant vãzut al lui Dumnezeu, pe lângã o apreciabilã autoritate moralã, şi o bunã cunoaştere a modului în care se pot lecui diferitele slãbiciuni omeneşti.

Mai mult, preotul trebuie sã ajute şi sã îndrumeze prin întrebãri pe penitent sã meargã spre lucrurile esenţiale în mãrturisirea lui, pentru ca acesta sã nu devieze, cu intenţie sau din neştiinţa lucrurilor importante, într-o vorbãrie sentimentalã neesenţialã, prin care el acoperã mai mult adevãratele pãcate şi slãbiciuni şi pleacã netãmãduit sau fãrã recomandãrile necesare tãmãduirii. Omul, care e dispus sã micşoreze cu superficialitate sau sã exagereze slãbiciunile sale dintr-o conştiinţã extrem de scrupuloasã, nu se poate ajuta singur în tãmãduirea lor. El nu poate fi ajutat nici de cãtre oricare alt om. Unii prieteni pot bagateliza slãbiciunile lui, alţii le pot exagera şi mai mult, dintr-o grijã prea mare faţã de el. Nici chiar cei cu cunoştinţe bogate de ordin psihologic şi psihiatric nu-l pot ajuta aşa cum ajutã un preot, pentru cã omul are nevoie şi de încrederea într-un ajutor dumnezeiesc ca sã poatã pune la contribuţie toate eforturile voinţei lui în vederea vindecãrii. De la început pânã la sfârşit Taina aceasta se petrece între douã persoane într-o relaţie de intimitate. Şi relaţia aceasta este înlesnitã pentru penitent de faptul cã preotul i se înfãţişeazã ca vorbindu-i în numele Domnului, atât cu iubirea iertãtoare a lui Dumnezeu care nu-l face sã dispere, cât şi cu seriozitatea care-l opreşte de la bagatelizarea slãbiciunilor sale. În faza mãrturisirii penitentul îşi descoperã taina sa preotului ca nimãnui altuia şi preotul cunoaşte exclusiv taina lui.

Penitentul ştie cã preotul nu va spune nimãnui taina lui. Între ei are loc o tainã şi din acest punct de vedere. Deci între ei se realizeazã o legãturã sufleteascã profundã şi intimã în acelaşi timp, cu totul deosebitã. Numai preotul poate cunoaşte cu adevãrat pe penitent, cãci numai lui i se destãinuie penitentul cu toatã sinceritatea, ştiind cã preotul nu va râde niciodatã de slãbiciunile lui, nu le va divulga şi nici nu va manifesta surprindere ascultând cele mai grele abateri ale lui. Am putea spune cã cei doi se leagã într-o prietenie unicã; sufletele lor se ating şi vibreazã în aceastã atingere cu ceea ce au mai intim şi mai serios în ele. Penitentul realizeazã cu preotul comuniunea maximã care se poate realiza cu un om. E un nou motiv pentru care Taina aceasta e Taina unei comuniuni cum nu existã alta: e Taina restabilirii comuniunii depline între un credincios şi preotul ca organ vãzut al lui Hristos şi ca reprezentant al Bisericii. De aceea e Taina readucerii penitentului în comuniune cu Hristos şi cu Biserica, pregãtindu-l pentru comuniunea lui cu trupul lui Hristos. Nici un alt om nu poate împlini rolul de intermediar al comuniunii mai extinse cu alţi oameni şi cu Dumnezeu, decât preotul în Taina Mãrturisirii.

Dar intimitatea realizatã între preot şi penitent încã din faza aceasta a mãrturisirii nu e numai de ordin sufletesc, cãci în ea intra un aer de neobişnuitã seriozitate, de voinţa a penitentului de revenire la puritate şi a preotului de ajutorare realã a lui. Seriozitatea aceasta are la bazã conştiinţa cã în aceastã relaţie este prezent în mod nevãzut, dar transparent şi simţit în mod tainic, Însuşi Hristos, Care le cere şi-i ajutã în aceastã intenţie a lor, Hristos, în faţa Cãruia amândoi se simt rãspunzãtori, sau uniţi prin rãspundere. Penitentul are încredere în preot tocmai pentru cã simte în el rãspunderea faţã de Hristos pentru sufletul sãu, îl simte cã-l ascultã în numele lui Hristos şi cu o putere realã de ajutorare ce-i vine din Hristos. Iar aceasta îl face sã-şi deschidã sufletul şi sã-şi destãinuie pãcatele şi slãbiciunile cu toatã sinceritatea, seriozitatea şi cãinţa. Hristos însuşi lucreazã în aceastã Tainã prin întâlnirea intimitãţii sensibilizate a celor doi. Însãşi mãrturisirea cu încredere, cu seriozitate şi cu cãinţã a penitentului este un efect al lucrãrii lui Hristos. Cãci altor oameni penitentul nu-şi descoperã toate pãcatele, sau îşi descoperã numai unele din ele, şi adeseori cu un fel de bravare. Având pe Hristos lucrãtor prin intimitatea serioasã şi vibrantã stabilitã între ei, Taina aceasta îi înalţã din planul sufletesc în planul duhovnicesc în care lucreazã Duhul Sfânt. De aceea se spune cã preotul este duhovnic în aceastã Tainã şi lucrarea lui în ea este o lucrare duhovniceascã. Spaţiul spiritual al Tainei, când se sãvârşeşte cu aceastã seriozitate, a devenit sau a început sã devinã un spaţiu al sfinţeniei, care va avea un efect real asupra îndreptãrii penitentului. Lucrarea de duhovnicie o va exercita preotul, mai ales, în a îndruma penitentul spre o viaţã de cãinţã sau de pocãinţã, pe care trebuie sã o împlineascã pentru vindecarea sa de rãnile pãcatelor. Faptul cã preotul lucreazã ca organ vãzut al Iui Hristos şi ca reprezentant al Bisericii nu diminueazã responsabilitatea lui şi deci putinţa trãirii comuniunii personale între el şi penitent în Hristos. Dimpotrivã, responsabilitatea lui se ascute, pe mãsura conştiinţei lui cã este organ vãzut al lui Hristos.

În cursul spovedaniei penitentul depãşeşte într-un anumit grad pãcatul sau puterea lui tocmai datoritã acestei comuniuni între douã responsabilitãţi ce se compenetreazã. Cu cât e penitentul mai pãcãtos, cu atât preotul vibreazã de o mai mare responsabilitate de a recâştiga sufletul lui, de o mai mare compãtimire pentru el şi de o mai acutã trãire a datoriei de a-l face sã revinã pe drumul mântuirii. Iar aceasta trezeşte o mai acutã responsabilitate pentru pãcate în penitentul însuşi. Prezenţa lui Hristos între ei doi se sugereazã prin faptul cã preotul ascultã mãrturisirea penitentului în faţa icoanei lui Hristos, sau îi spune penitentului dupã rugãciunile introducãtoare: “Iatã, fiule, Hristos stã nevãzut, primind mãrturisirea ta cea cu umilinţã. Deci nu te ruşina, nici te teme, nici nu ascunde de mine nimic din cele ce-ai fãcut, ci toate mi le spune fãrã sã te îndoieşti şi fãrã sfialã, ca sã iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos”.

Preotul îi cere deplinã sinceritate, cãci mãrturisirea lui nu se face numai înaintea omului, care poate fi minţit, sau în faţa cãruia mãrturisirea poate fi socotitã ca o umilire nedemnã de mândria omului, ci mai ales în faţa lui Hristos. Adeseori omul contemporan se ruşineazã sã-şi divulge pãcatele, sau socoteşte nedemn pentru el sã facã acest act de umilire în faţa unui preot. Dar pe de o parte simte şi el nevoie sã-şi descarce conştiinţa înaintea cuiva, iar pe de alta, îşi dã seama cã preotul îi inspirã încredere deosebitã prin marea lui responsabilitate faţã de Hristos şi prin smerenia cu care-l ascultã şi care-l face sã nu se socoteascã mai bun decât penitentul. De fapt, preotul se şterge cu totul în faţa lui Hristos, punând în faţa conştiinţei penitentului pe Hristos, ca for supreme în fata cãruia nu se simte umilit nici un om, for care este în acelaşi timp Persoana cu cea mai înţelegãtoare şi iertãtoare iubire a neputinţelor omeneşti, El, Care S-a rugat şi pentru iertarea celor care L-au rãstignit pe cruce. Dar de ce e necesarã mãrturisirea pãcatelor pentru iertarea lor? Încã Tertulian a observat cã Domnul nu cere mãrturisirea pãcatelor pentru cã nu le-ar cunoaşte, ci pentru cã mãrturisirea lor e un semn de cãinţã realã şi mãreşte cãinţa, fiind în acelaşi timp un semn de încredere în Dumnezeu şi în preotul care-L reprezintã. Domnul are bucurie de mãrturisire pentru cã ea este începutul comuniunii în care reintrã penitentul cu Hristos, şi întrucât intrã cu un om care I se înfãţişeazã în numele Lui. Penitentul recapãtã prin aceasta o smerenie sau o delicateţe sufleteascã şi se jeneazã de pãcat, de supãrarea lui Hristos; e o delicateţe opusã rigiditãţii pornirii spre pãcat, egoismului nepãsãtor sau disperat. El revine deci la capacitatea de comuniune în puritate cu ceilalţi oameni. El face primul act de ieşire din închisoarea individualistã orgolioasã în el însuşi, din nepãsarea şi insensibilitatea spiritualã care-l ţin în afara comuniunii.

Mãrturisirea însãşi îl înalţã pe om, întrucât ea include cãinţa smeritã pentru pãcatele mãrturisite şi voinţa de a se elibera de stãpânirea pãcatelor. Prin mãrturisire penitentul face primul act de ridicare deasupra pãcatului, ajutat de rugãciunile introducãtoare şi de îndemnurile preotului, sau şi de întrebãrile lui. Preotul îl ajutã tot timpul mãrturisirii, prin încurajarea la mãrturisire, nemanifestând vreo lãcomie interesatã de a şti, sau vreun semn de deosebitã surprizã neplãcutã, care ar putea frâna pornirea penitentului spre mãrturisire; dar nici nepãsare, absenţã sufleteascã, plictisire sau grabã, ci o foarte umanã înţelegere, care totuşi vrea sã creeze şi sã menţinã starea de cãinţã în penitent. El trebuie sã arate prin faţa lui cã pãcatele aflate nu creeazã o situaţie de disperare pentru penitent, dar nici nu trebuie bagatelizate. Penitentul trebuie ajutat sã se cãiascã cu adevãrat pentru ele, cãci prin cãinţã se deschide poarta iertãrii, şi ea îi dã o speranţã garantatã de autoritatea lui Hristos, ajutându-l sã depãşeascã el însuşi pãcatele şi slãbiciunile sale. Duhovnicul se face sensibil la pãcatele penitentului, pentru a trezi şi spori sensibilitatea lui, dându-i prin aceasta puterea sã se ridice din ele. El coboarã cu Hristos, Cel ce Se coboarã la neputinţele omului, dar într-o coborâre dãtãtoare de putere. Pentru acest prilej de sensibilizare şi cãinţã, cu ajutorul duhovnicului, Hristos îi cere penitentului sã-şi mãrturiseascã pãcatele. Dar şi pentru putinţa ca el sã fie ajutat sã facã alt pas mai departe în învingerea slãbiciunilor sale, cum spune Tertulian. Forţa pãcatului, aflatã în slãbiciunile penitentului, devenite ca o a doua fire, nu se destramã într-o trãire sentimentalã de un sfert de orã sau ceva mai mult, cât ţine mãrturisirea. Pentru destrãmarea ei trebuie ca aceastã stare sentimentalã contrarã pãcatului sã se concretizeze în fapte şi atitudini contrare acelor slãbiciuni, pentru a slãbi obişnuinţa lor şi a crea în fire alte obişnuinţe. Cu aceasta începe faza pocãinţei penitentului, care dezvoltã cãinţa sau regretful pentru pãcatele sãvârşite şi hotãrârea luatã de el de a nu mai pãcãtui.

b. Epitimiile recomandate de preot.
În recomandarea acestor fapte şi atitudini rolul preotului iese pe primul plan. Dacã în ascultarea mãrturisirii, el a exercitat rolul unui prieten înţelegãtor, amestecat cu acela al unui judecãtor şi medic care apreciazã natura şi ponderea gravitãţii celor ce i se mãrturisesc, acum el exercitã mai ales rolul unui judecãtor dublat de al unui medic, care apreciazã mijloacele potrivite sã vindece slãbiciunile aflate. El e judecãtor nu ca sã rosteascã sentinţe, ci ca sã aprecieze cu iubire pentru penitent şi cu pricepere de medic sufletesc mijloacele potrivite pentru vindecarea lui. Lucrarea de judecãtor e o simplã lucrare de apreciere pusã în slujba celei de medic. Preotul dã “canonul”, sau “epitimia”, adicã aplicã canoanele prevãzute pentru diferitele pãcate. Acestea nu au ca scop pedepsirea, ci vindecarea penitentului. Necesitatea preotului e pusã în evidenţã, în aceastã fazã, prin faptul cã penitentul nu-şi poate fixa el însuşi mijloacele de tãmãduire şi nu i le poate da nici alt semen al sãu, cu suficientã autoritate, pentru a-l face sã le împlineascã. Ele trebuie sã i se dea în numele Domnului, reprezentat de o persoanã deosebitã de el, care are autoritatea de a fi aleasã de Hristos şi de a indica mijloacele corespunzãtoare voii lui Hristos. Penitentul însuşi sau oricare alt om poate fi sau prea îngãduitor, sau prea sever în mijloacele ce le recomandã. Duhovnicului i se cere sã fie în stare, prin citiri de cãrţi duhovniceşti, prin urmãrirea diferitelor procese sufleteşti, prin experienţã, nu numai sã dea cu o anumitã siguranţã sfaturile cele mai eficiente, ci şi sã le argumenteze în faţa penitentului, ca acesta sã se lase convins sã le urmeze.

Tradiţia Bisericii nu cunoaşte pãcate neiertabile. Expresia Mântuitorului “cãrora le veţi ierta pãcatele” are un înţeles general, iar Sfinţii Pãrinţi şi mai ales Herma, Origen şi Augustin considerã cã prin aceastã Tainã se iartã toate pãcatele. Apostolul Pavel iartã pe incestuosul din Corint (1 Cor. 5, 1-5; 2 Cor. 2, 7), supunându-l în prealabil unei epitimii, iar Apostolul Ioan aduce la pocãinţã şi întoarcere pe un tânãr care devenise cãpitan de hoţi şi sãvârşea tot felul de nelegiuiri. Dupã mãrturia lui Irineu, au fost primite la mãrturisire publicã unele femei care au fost seduse la necinste de gnosticul Marcu, iar Dionisie al Corintului declarã cã toţi cei ce se reîntorc dupã orice greşealã sau din orice erezie trebuie sã fie primiţi.

Biserica a condamnat pe montanişti, care îi contestau dreptul sã ierte uciderea, desfrânarea şi idolatria, pe novaţieni, care considerau neiertabile nu numai pãcatele amintite, ci şi toate pãcatele grele, ba, dupã unii istorici, chiar şi pe cele uşoare. De asemenea a condamnat pe donatişti, care afirmau cã nu trebuie primiţi trãdãtorii (traditores), din timpul persecuţiilor. Dacã în Evanghelia dupã Matei (12, 31-32), se spune cã blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodatã, sau în Epistola întâi a lui Ioan (5, 16) se deosebesc pãcatele în cele spre moarte şi cele nu spre moarte, cele dintâi trebuie înţelese ca învârtoşãri ale celor ce nu vor sã se cãiascã pentru pãcatele lor. În Epistola cãtre Evrei (6, 4-10 şi 10, 26-29) se spun cuvinte aspre despre cei ce, cunoscând pe Hristos şi având harul Lui prin Botez, au cãzut de tot de la Hristos; deci se afirmã greutatea acelora de a se reînnoi, odatã ce s-au obişnuit de a nu lua în serios pe Hristos (“Au cãlcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu”, 10, 29). Dar putinţa iertãrii e totuşi admisã, cãci tot în Epistola cãtre Evrei (6, 12), se recunoaşte putinţa unei anumite zãbave în împlinirea voii lui Hristos.

Dar deşi prin Taina aceasta se iartã toate pãcatele, primirea la Sfânta Împãrtãşanie este amânatã în cazul pãcatelor grele, acolo unde nu se vede o cãinţã pe mãsura greutãţii tor şi înainte ca penitentul sã fi arãtat prin fapte aceastã cãinţã şi sã fi cãutat sã-şi vindece slãbiciunile create de pe urma acestor pãcate, care vor fi pricina repetãrii lor. Obligaţia de a nu mai sãvârşi pãcatele grele mãrturisite trebuie demonstratã prin atitudini şi fapte contrare lor, care constau şi din anumite reparaţii. Preotul le cere acestea pe baza cuvintelor Mântuitorului, Care declarã cã nu e suficient sã fãgãduiascã cineva lui Dumnezeu cã va trãi de aci înainte viaţa ca un dar închinat Lui, ci, dupã ce face aceastã promisiune, sã se ducã şi sã se împace cu pârâşul sãu (Mt. 5, 23-25). De aceea Biserica a stabilit încã de timpuriu o vreme de pocãinţã prin fapte de reţinere şi de vindecare a urmãrilor pentru unele pãcate grele ca omuciderea (inclusiv avortul), desfrânarea celor necãsãtoriţi, adulterul, apostazia şi erezia, grave rãpiri de bunuri strãine în diferite forme fãţişe şi violente, sau ascunse şi viclene (furt, înşelare negustoreascã, cãmãtãreascã, exploatare a celor mai slabi etc.).

Duhovnicul nu poate decât dezlega pe penitent, sau constata cã încã nu poate fi dezlegat, pânã nu se dezleagã şi el însuşi interior de legãturile pãcatului, pânã nu s-a deschis el însuşi putinţei de comunicare între el şi Bisericã, între el şi Hristos. Acesta e şi un act de credinţã deplinã în Hristos şi în

Bisericã. De aceea, ca şi la Botez, ca şi la Euharistie, penitentul este întrebat şi el de credinţa sa, cãci nu poate fi primit nici la Euharistie, nici la Pocãinţa necesarã în prealabil, cineva din afarã de Bisericã.

În lumina acestui fapt se înţelege de ce Biserica Ortodoxă nu poate accepta intercomuniunea. Euharistia este nu numai împãrtãşirea de trupul lui Hristos, ci, în special, şi aducerea jertfei în comun de cãtre cei ce se împãrtãşesc. Dar aceasta înseamnã şi aducerea lor înşişi ca jertfã în Hristos. Pentru aceasta trebuie sã se identifice total cu Hristos şi întreolaltã în credinţã. De aceea înainte de aducerea jertfei comunitatea mãrturiseşte credinţa într-un gând, şi pe baza aceasta îşi manifestã unirea în iubire. Iar dupã Crez preotul spune: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatãl şi împãrtãşirea Sfântului Duh sã fie cu voi, cu toţi”. Cei ce aduc jertfã sunt deja în comuniunea de credinţã şi deci în comuniunea Sfântului Duh, pe baza comuniunii în credinţã. Penitentul trebuie sã fie şi el restabilit în aceastã comuniune ca sã poatã sã ia parte la aducerea jertfei lui Hristos şi sã se împãrtãşeascã de ea. Iar comunitatea constatã şi ea cã respectivul s-a aşezat el însuşi în afarã de comuniunea cu ea şi acceptã aceastã situaţie cu durere, pânã ce respectivul nu dã din partea lui dovezi cã s-a rupt de acele pãcate în mod statornic şi prin aceasta a restabilit interior comuniunea cu El. Ea se apãrã în felul acesta de efectele de descompunere pe care le poate avea acest agent de destrãmare a unitãţii ei asupra ei. Astfel, şi duhovnicul cere penitentului sã împlineascã unele fapte prin care sã restabileascã acordul de credinţã şi de vieţuire moralã cu comunitatea bisericeascã. Aceastã “disciplinã penitenţialã” a stabilit-o Biserica pe baza locurilor amintite din Noul Testament, sau pe baza locului şi mai clar din 1 Cor. 5, 9-12: “V-am scris în epistola mea sã nu vã amestecaţi cu desfrânaţii. Dar nu - în

întregime - cu desfrânaţii acestei lumi, sau cu agonisitorii lacomi, sau cu jefuitorii, sau cu slujitorii idolilor, cãci altfel ar trebui sã ieşiţi afarã din lume. Ci eu v-am scris sã nu aveţi amestec cu vreunul care, frate fiind cu numele, este desfrânat, sau zgârcit, sau închinãtor la idoli, sau beţiv, sau rãpitor. Cu unul ca acesta nici sã nu şedeţi la masã. Cãci ce am eu sã judec pe cei din afarã? Însã pe cel dinãuntru oare nu-l judecaţi voi?” Preotul deci lucreazã în Taina Pocãinţei şi în numele comunitãţii, care-şi dã asentimentul implicit, ca la toate actele lui.

Rolul mijloacelor recomandate de preot pentru vindecarea celor cu pãcate grele se aratã nu numai în faptul cã ele sunt adaptate mãrimii şi felului pãcatelor, situaţiei şi capacitãţii fiecãrui penitent, ci în faptul cã ele pot fi scurtate atunci când preotul observã la el o râvnã deosebitã de a se rupe interior de obişnuinţa pãcãtoasã, sau când e ameninţat de o moarte apropiatã. Sfântul Vasile cel Mare prevedea o depãrtare de la Euharistie timp de 7 ani pentru desfrânaţii necãsãtoriţi, de 15 ani pentru adulter, de 20 de ani pentru ucigaşi. Canonul trulan 102 cere ca aplicarea riguroasã a vechilor canoane sã se facã numai în cazuri extreme: “Cei ce au luat de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega trebuie sã priveascã la calitatea pãcatului şi la promptitudinea spre îndreptare a celui ce a pãcãtuit şi aşa sã aplice doctoria acomodatã bolii, ca nu cumva sã dea greş în mântuirea bolnavului. Cãci boala pãcatului nu e simplã, ci variatã şi de multe feluri şi odrãsleşte multe mlãdiţe vãtãmãtoare, din care rãul se întinde mult şi înainteazã departe, pânã ce pune stavilã puterii tãmãduitoare. De aceea cel ce are ştiinţa medicalã a Duhului, mai întâi trebuie sã cerceteze dispoziţia celui ce a pãcãtuit şi sã vadã de tinde spre sãnãtate, sau, dimpotrivã, prin purtãrile lui îşi stârneşte boala împotriva lui; şi cum îşi duce viaţa în acest timp (al pocãinţei, n.n.), şi de nu lucreazã împotriva medicului, şi de nu cumva mãreşte boala prin aplicarea doctoriilor. ªi aşa, sã mãsoare mila dupã vrednicie. Cãci toatã grija lui Dumnezeu şi a celui ce mânuieşte puterea de pãstor este sã readucã oaia cea rãtãcitã, iar pe cea muşcatã de şarpe sã o vindece şi nici sã n-o împingã în prãpastia deznãdejdii, nici sã nu slobozeascã frâul spre o slãbire şi o nesocotire a purtãrilor. Ci în tot modul, fie prin doctorii aspre şi dureroase, fie prin altele mai dulci şi mai blânde, sã stea împotriva patimii şi sã lupte pentru cicatrizarea rãnii, probând roadele pãcatului şi cãlãuzind cu înţelepciune pe omul chemat la strãlucirea de sus. Cãci amândouã trebuie sã le ştim noi: şi cele ale rigurozitãţii, şi cele ale compãtimirii.

Pãrinţii ulteriori au procedat la scurtãri importante ale timpului de oprire de la Sfânta Împãrtãşanie. Aşa “Teodor Studitul nu cunoaşte epitimii ce se prelungesc mai mult de 3 ani şi numai faţã de pãcãtoşii ce nu se pocãiesc gãseşte necesar sã se observe vechile canoane severe (anume, ale Sfântului Vasile cel Mare)”. Ioan Postitorul, care dupã unii este patriarhul Constantinopolei (la sfârşitul sec. VI), dupã alţii, un ieromonah din sec. XI112, reduce epitimiile pentru pãcatele desfrâului la cei sub 30 de ani, pânã la 2 sau 3 ani, iar la cei peste 30 de ani, pânã la 3 sau 4 ani113. Dar dacã pãcatele acestea sau sãvârşit dupã fire, şi nu contra firii, epitimiile pot fi scurtate pânã la un an sau chiar pânã la o jumãtate de an, desigur dacã în timpul acesta penitentul se înfrâneazã de la pãcatele amintite. Celor ce-şi ţin pãcatele, le ţine şi duhovnicul. Dar uciderile, inclusiv avorturile şi incesturile, se canonisesc pânã la 12 sau 15 ani. Între epitimiile prevãzute de Nicodim Aghioritul sunt şi cele reparatorii. “Dacã femeia a lepãdat pruncul, sã-i dai canon (pe lângã celelalte ale lui Ioan Postitorul) sã hrãneascã un prunc sãrac, de are mijloace... Zi ucigaşului, o, duhovnice, cã precum rânduiesc prea sfinţitul patriarh Atanasie şi împãratul Andronic 1, Vlastares, slova F. cap. 8, trebuie sã împartã averea sa la fieştecare copil ce are, iar o parte sã o dea celui omorât, adicã femeii aceluia şi copiilor sãraci ce au rãmas dupã acela. Iar de nu are (femeie şi copii), sã o dea de pomanã pentru sufletul celui ucis şi sã se roage lui Dumnezeu din tot sufletul şi aşa sã facã sã tacã strigarea ce o face sângele celui ucis care cere asupra lui rãsplãtire”.

Astãzi, când foarte mulţi se împãrtãşesc destul de rar, oprirea de la Sfânta Împãrtãşanie pentru un an, doi sau trei nu mai e simţitã ca un canon eficient. Mai eficientã e recomandarea înfrânãrii de la pãcatele mãrturisite şi anumite reparaţii corespunzãtoare. Prin faptul cã scopul acestor recomandãri este tãmãduirea sufleteascã a penitentului şi ele pot fi scurtate sau prelungite dupã râvna cu care acesta le observã, sau dupã nepãsarea faţã de ele, urmeazã cã duhovnicul trebuie sã rãmânã într-o legãturã sufleteascã cu el, sau într-o prietenie duhovniceascã, care ea însãşi îi poate fi aceluia de mare folos. Mai trebuie menţionat cã eficienţa recomandãrilor date de duhovnic atârnã în mare mãsurã de trãirea duhovnicului însuşi în conformitate cu ele. El nu va avea autoritatea sã cearã penitentului înfrânãri pe care el însuşi nu le observã. De aceea se spune în sfaturile date duhovnicului în Euhologiu: “Cel ce ia asupra sa sarcina cea grea a duhovnicului, dator este sã se facã chip şi pildã tuturor, cu înfrânarea, cu smerenia, cu lucrarea a tot felul de fapte bune, rugându-se în tot ceasul lui Dumnezeu ca sã i se dea lui cuvântul înţelegerii şi al cunoştinţei, ca sã poatã îndrepta pe cei ce nãzuiesc cãtre dânsul. Mai întâi de

toate dator este sã posteascã întâi el însuşi miercurea şi vinerea peste tot anul, dupã cum porunceşte dumnezeiasca pravilã, ca pe temeiul faptelor bune ce le are el sã poatã porunci şi altora sã le facã. Fiindcã de va fi el însuşi fãrã învãţãturã şi neînfrânat şi iubitor de dezmierdãri, cum va putea învãţa pe alţii faptele cele bune? Sau oare cine va fi atât de nepriceput încât sã-l poatã asculta în cele ce zice el, vãzându-l pe dânsul fãrã de rânduialã; sau beţiv fiind el, cum poate sã înveţe pe alţii sã nu se îmbete?... Unul ca acela, cu pravila se va pedepsi, ca un cãlcãtor de dumnezeieşti canoane. Pentru cã nu s-a pãgubit numai pe sine, ci şi pe toţi câţi s-au mãrturisit la el. Cãci sunt nemãrturisiţi şi toate câte

a legat şi a dezlegat sunt nedezlegate”, dupã unele canoane ale Sinodului din Cartagina.