Subiectul 12: Taina Mirungerii

B Nemurirea sufletului
În teologia mai veche învăţătura despre nemurirea sufletului era întemeiată pe ideea despre indestructibila lui substanţă spirituală, simplă. Dar dacă învăţătura aceasta e o învăţătură a credinţei, şi nu a filosoflei, nemurirea sufletului trebuie întemeiată pe credinţa că Dumnezeu ţine ca sufletul să fie nemuritor. Deci ea nu se întemeiază pe o indestructibilitate pe care ar avea-o sufletul în sine, chiar tară voia lui Dumnezeu. Dacă sufletul are o indestructibilitate, ea îşi are cauza în voinţa lui Dumnezeu, cea creatoare şi conservatoare, care vrea ca persoana umană să fie, prin suflet, în mod neîntrerupt dependentă de El. Dumnezeu a înzestrat sufletul cu memoria faptelor sale, cu conştiinţa despre sine, pentru ca el să regrete neîntrerupt faptele contrare lui Dumnezeu, pentru ca să ştie neîntrerupt de dependenţa lui de Dumnezeu, să laude şi să iubească neîntrerupt pe Dumnezeu. Pentru aceste motive a înzestrat Dumnezeu de la început sufletul cu harul Său, iar după întruparea Fiului Său ca om şi după învierea Lui, însuşi Acesta S-a sălăşluit în om, sau 1-a îmbrăcat pe om în Sine prin Botez. De aceea un temei important pentru nemurirea sufletului celor credincioşi este faptul că Hristos S-a sălăşluit în ei, sau că Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om pentru vecie a devenit casă şi haină a lor. Cum ar putea acest sălaş al lui Hristos să fie nimicit odată cu moartea? Cum s-ar putea ca Hristos, haină şi sălaş al sufletului, să rămână lipsit de un sălaş sau de un locuitor al Lui? "Căci ştim că de se va desface locuinţa noastră pământească, în cortul acesta, avem în ceruri zidire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână. De aceea suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm întru locuinţa noastră cea din cer, dacă vom fi înveşmântaţi, dar nu goi" (2 Cor. 5, 1-2). Deci sufletul a fost creat pentru viaţa veşnică, pentru ca să poată locui în locuinţa de lumină care este Hristos, sau pentru ca Hristos să locuiască în el. Dar chiar dacă el rămâne gol de Hristos, el tot există în veci, ca să ştie pentru ce mare vrednicie a fost zidit şi să rămână veşnic într-un regret pentru lipsirea de ea, deci să rămân într-o suferinţă veşnică pentru despărţirea de Dumnezeu, în Care se afla, sau Care Se afla în el.

Unii dintre teologii protestanţi mai noi susţin că după moarte şi înainte de învierea cea de obşte nu mai există o viaţă a sufletului, că sufletul se distruge împreună cu trupul, sau se scufundă în nefiinţă, din care va fi chemat Dumnezeu, tot ca un fel de predare a noastră Lui. Cum zice Sfântul Apostol Pavel: "Nici moartea, nici viaţa (în plăceri, sau viaţa pe care nu o putem suporta)... să nu ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos". Teza distragerii sufletului prin moarte o susţine C. Stange (în scrierile: Das Ende aller Dinge, Unsterblichkeit, Christliche und philosophische Weltanschauung), Paul Althaus (Die letzten Dinge, ed. 4, Gütersloh, 1933, Grundriss der Dogmatik, Erlangen, 1936) şi Rudolf Otto (Aufsätze das Numinöise betreffend, 1923). El afirmă de asemenea că omul întreg moare, dar disting între moarte şi inexistenţă. "Prin moarte, zice Otto, sufletul nu se scufundă în nonexistenţă, ci în moarte, adică în încetarea funcţiunilor lui vitale". Iar Althaus spune că moartea se deosebeşte de non-existenţă prin faptul că Dumnezeu va aduce prin înviere iarăşi la existenţă şi pe morţi, nu însă şi ceea ce nu există. Adică Dumnezeu îi ţine în preocuparea Sa pe cei morţi pentru a-i învia cândva. încolo ei de fapt au încetat să mai existe. Starea de moarte nu e ca o stare de somn. (Die letzten Dinge, p. 139 urm.).

Această teorie e ultima concluzie a opiniei lui Luther despre somnul în care cad sufletele după moarte, cu excepţia unora, aşteptând judecata din urmă. De la Luther au luat aceste secte şi aceşti teologi ideea că omul nu mai poate avea o viaţă numai prin suflet fără trup. Dar în general, atât luteranismul, cât şi calvinismul au păstrat convingerea general creştină că moartea e numai o despărţire a sufletului de trup, că sufletul continuă să existe şi după moarte. Sfânta Scriptură afirmă însă categoric existenţa şi lucrarea sufletului după moarte. Amintim de locul din Epistola a Il-a către Corinteni (5, 6-8): "Noi avem buna încredere şi suntem bucuroşi să nu locuim în trup, ci să ne sălăşluim la Domnul". Apoi de cea către Filipeni (1, 22). Mai amintim de Ecclesiast (12, 7): "Şi pulberea să se întoarcă în pământ, cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care 1-a dat". Apoi, de pilda bogatului şi săracului Lazăr, în care se vede că aceştia vieţuiesc şi după moarte şi înainte de învierea cea de obşte a trupurilor, deci vieţuiesc cu sufletul (Lc. 16, 19 şi urm.). In sfârşit, de multe locuri din Apocalipsă (4, 10-11; 5, 8-14 etc.) unde se vorbeşte de cei 24 de bătrâni, care se închină Mielului; sau unde se vorbeşte de marea mulţime ce stă în faţa tronului Mielului (7, 9, 1-14); sau unde se vorbeşte de cei ce locuiesc în cer (13, 6; 14, 3; 1.4, 13; 15, 2 etc). Apoi de "sufletele celor junghiaţi pentru cuvântul Iui Dumnezeu, ce stau sub jertfelnicul din cer" (Apoc. 6, 9). Deşi Althaus, unul din reprezentanţii protestanţi ai teoriei distrugerii integrale a omului prin moarte până la judecata universală, susţine că moartea trebuie înţeleasă după toate trei aspectele ei: ca relaţie de creaţie, de mânie şi de graţie cu Dumnezeu20, teoria aceasta (ca şi cea despre somnul sufletelor până la judecata de apoi) reţine din moarte numai aspectul de pedeapsă al ei, nu şi pe cel de trecere ontologică a făpturii la Dumnezeu şi pe cel graţial, adică de scăpare de urmările păcatului. In teoria aceasta se prelungeşte doctrina protestantă despre ruinarea completă a omului prin cădere şi cea despre justificare sau mântuirea juridică. Dacă omul rămâne întreg o ruină morală în tot cursul vieţii pământeşti, nu se poate alege din el un sâmbure personal-spiritual care să fíe menţinut, ci omul întreg trebuie distrus, fiind la fel de infectat de păcat.

În concepţia ortodoxă, în care mintea şi inima omului devin încă în viaţa pământească tron şi sălaş al lui Dumnezeu, sau scânteiază ca vârful muntelui Sinai de lumina dumnezeiască, nu poate fi vorba de o asemenea distrugere. Nu vedem motivul pentru care Dumnezeu S-ar lipsi o vreme atât de îndelungată de acest tron al Său, de relaţia iubitoare cu omul credincios sau cum ar răbda Dumnezeu să fie distrus, sau să stea într-un somn atât de îndelungat, omul îndumnezeit. Moartea, cum spun oamenii înduhovniciţi, nu poate ajunge până la spiritul care s-a luminat încă de aici de razele veşniciei. Doctrina ortodoxă despre păstrarea lor decurge însă din valoarea iubirii fată de Dumnezeu, al cărei subiect este omul credincios. Dostoievsky spune prin eroul său Ştefan Trofimovici: "Nemurirea mea este necesară pentru acest singur motiv, că Dumnezeu nu va vrea să fie nedrept să stingă pentru totdeauna flacăra iubirii care s-a aprins în inima mea pentru El. Ce e mai preţios ca iubirea? Iubirea e mai presus de existenţă, iubirea este încoronarea ei. Atunci cum s-ar putea ca existenţa să nu-i fie supusă? Dacă eu am iubit pe Dumnezeu, dacă m-am bucurat de iubirea mea, se poate ca El să mă stingă pe mine şi iubirea mea şi să ne readucă la neant? Dacă Dumnezeu există, eu sunt nemuritor.

Concluzia unor teologi protestanţi despre distrugerea sufletelor prin moarte, decurge din doctrina protestantă despre nesălăşluirea lui Hristos în cei credincioşi în cursul vieţii pământeşti. Althaus spune că credinţa în nemurirea sufletului ia morţii caracterul de judecată a lui Dumnezeu22. Dar nu i-1 ia total, pentru că pe la judecată tot trece şi spiritul celui drept; numai dacă se constată străluminarea lui de către Dumnezeu, se duce la fericire. Şi în afară de aceasta, omul pământesc e pedepsit totuşi prin moarte.

Althaus argumentează teoria despre distrugerea întregului om prin moarte, cu teoria frecventă azi că omul nu are suflet indestructibil, deosebit de trup, că are o constituţie monista şi cu afirmarea că omul trebuie să-şi dea seama că viaţa viitoare se datoreşte nu naturii sufletului indestructibil, ci unui act de atotputernicie şi de milă dumnezeiască; deci omul trebuie să fie distrus complet, ca să vadă cum singur Dumnezeu îi dă din nou viaţă. El crede de asemenea că numai această teorie face din moarte un eveniment serios, aşa cum se înfăţişează de fapt conştiinţei omului, un eveniment ce nu-şi micşorează importanţa prin continuarea vieţii cu sufletul.

La primul argument răspundem că nu putem construi o învăţătură de credinţă pe o teorie filosofică, când Sfânta Scriptură şi cerinţa omului religios ne spun contrariul. La celelalte două răspundem întâi că omul păstrează conştiinţa dependenţei sale de Dumnezeu şi a seriozităţii morţii şi fără să admită că va fi distrus prin moarte. El trăieşte moartea ca pe o clipă de scufundare în nimic, deci vede posibilitatea pentru Dumnezeu ca să-1 distrugă de tot, iar dacă n-o face, aceasta se datoreşte milei Lui. In al doilea rând, că omul simte că felul vieţii ce o primeşte după moarte depinde cu totul de Dumnezeu. Dreptul simte că viaţa lui veşnică îi vine din Dumnezeu, iar păcătosul îşi dă seama că golul de viaţă din el se datoreşte depărtării lui de Dumnezeu. Dacă omul nu continuă să existe, unde e subiectul care să trăiască veşnic dependenţa de Dumnezeu? În al treilea rând, omul trăieşte această dependenţă de Dumnezeu prin faptul că viaţa de după moarte e cu totul alta decât cea de aici.

Desigur, într-un anumit sens, omul rămâne ca o bază spirituală sau personală indestructibilă chiar şi în păcătoşi. Deosebirea e numai că factorul spiritual din omul credincios, după ce şi-a întărit şi dezvoltat aici funcţiunile Iui în contact cu lumea spirituală, va primi în viaţa viitoare o împlinire neînchipuit de bogată. In cel păcătos însă, el va duce cu sine o stare atrofiată, perversă, care nu va fi nici ea lipsită de o agitaţie, de o experienţă, de o varietate. Va fi pe de o parte neputincios şi golit de toate pseudo-val orile în care a crezut aici. Dar în chinul pentru această pierdere, va fi totuşi o experienţă umană. El rămâne într-un fel în relaţie cu Dumnezeu, fie ea şi numai negativă. Astfel dreptul va fi suprarecompensat de pierderea vieţii psihic-biologice prin prisosirea vieţii spirituale, pe când păcătosul, pustiit de viaţa psihic-biologică, nu va primi nimic în schimb, dar va păstra o conştiinţă chinuită totuşi de această pustiire, nu cu totul stinsă25.

La cel drept, dispariţia trupului şi a învelişului impus de el vieţii spirituale va elibera deplin conţinuturile bogate şi funcţiile adânci ale spiritului, va aduce în actualitate toate amintirile şi va limpezi vederea spirituală şi va îmbogăţi spiritul cu cunoaşterea unor mai largi şi mai adânci dimensiuni ale realităţii, cu dimensiunile ei transcendente, fundamentale.

Dar dacă omul nu şi-a exercitat în viaţa pământească toate funcţiile spiritului, pierderea vieţii empirice nu-i va fi recompensată de o revelare a vieţii spirituale. Spiritul lui închircit, dezbrăcat de învelişul vieţii fenomenale, nu va fi în stare să se avânte spre lumea spirituală. Din tot ce a lucrat aici nu se va alege cu nimic altceva decât cu un regret, care nu poate repara nimic, că nu a întărit în sine funcţiile spiritului incoruptibil. Moartea arde în el totul, ca un foc, fără să apară nimic pe locul pârjolului (1 Cor. 3, 1-5). Acela va avea o existenţă goală de orice conţinut vrednic de atenţie şi incapabil de a-şi forma sau primi un astfel de conţinut. Deci moartea e trecerea la un plus de viaţă nu pentru simpla eliberare a spiritului de trup, ci pentru faptul că e intrare într-o comuniune mai deplină cu Hristos pentru cel ce a cultivat de aici această comuniune. De aceea pentru cel ce nu a cultivat-o, ea e trecere la o neputinţă de a mai menţine prin trup o oarecare legătură cu lumea, cu ceilalţi. Dar existenţa conştientă este şi ea ceva pozitiv. Frământarea celui din chinuri are şi ea o valoare, indicând pe om ca persoană, sau ca individ conştient.

În orice caz şi pentru unul şi pentru altul, viaţa de dincolo va fi cu totul alta, încât se poate spune că ei au pierdut forma de viaţa de aici, că aceasta a suferit o catastrofa. Dar catastrofa nu trebuie să dureze milenii, nici să se întindă la ultima ei bază personală, pentru ca omul să primească o nouă existenţă după moarte. De aceea moartea rămâne totuşi un eveniment înfricoşat. Tăria dreptului se arată tocmai în faptul că primeşte să treacă cu bărbăţie prin acest moment înfricoşat. Pe de altă parte, din cele spuse mai sus se vede că ceea ce se ridică din moarte e persoana integrală a omului; a celui drept, incomparabil mai lucidă, mai bogată, iar a celui păcătos, sărăcită, golită. În acest sens putem spune şi noi că nemurirea nu se bazează pe indestructibilitatea sufletului privit ca substanţă, ci a persoanei, adică a sufletului ca bază a persoanei umane, adică pe indestructibilitatea relaţiei dintre Dumnezeu şi om ca persoane, dat fiind că persoana e factor al acestei relaţii. Căci relaţia între Dumnezeu şi om îşi arată mai mult importanţa dacă omul nu e distrus pentru o oarecare vreme, ci menţinut neîntrerupt, dar trecut îndată după moarte prin judecată, şi răsplătit sau pedepsit cu un nou fel de viaţă, după cum a trăit pe pământ. Dacă Dumnezeu 1-a făcut pe om persoană, ca partener de relaţie, 1-a făcut pentru o relaţie veşnică şi neîntreruptă.

Numai obiectele se dezagregă. Persoanele rămân indestructibile, ca entităţi unice, originale, dar, în acelaşi timp, ca surse de necontenită noutate în atitudinile şi revelaţiile voii lor. O persoană n-o putem uita, fie că ne-a făcut bine, fie că ne-a făcut rău. Şi în ambele cazuri vrem să dureze în veci, fie pentru a se căi de răul ce ni 1-a făcut, fie pentru a ne bucura continuu de dragostea ei. Dar ceea ce la noi e numai o voinţă irealizabilă, la Dumnezeu e realitate. Pentru El, de fapt, nici o persoană cu care a stat în relaţie nu mai încetează de a exista. Dumnezeu, când 1-a făcut pe om ca persoană, i-a dat o însemnătate de partener neîncetat al Său, 1-a făcut pentru o relaţie neîntreruptă cu Sine. Aceasta se vede şi din unicitatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi înlocuită cu alta; nu poate fi înlocuită în ceea ce poate da ea. De pierderea ei nu suferă propriu-zis ea însăşi, ci celelalte. Prin moartea unei persoane se ia şi celorlalte putinţa unei relaţii de neînlocuit. La fel pentru Dumnezeu, fiecare dispărut de tot ar însemna o relaţie de neînlocuit. Se împacă Dumnezeu cu lipsa unor relaţii de neînlocuit, după ce El le-a voit? Rabdă iubirea Lui dispariţia persoanelor spre care se îndrepta ea? Dacă o rabdă aceasta, de ce le-ar mai învia? Teoriile despre distrugerea întregului om prin moarte ascund cunoscuta neînţelegere a protestantismului privitor la valoarea persoanei umane, cunoscuta afirmare a exclusivei realităţi a lui Dumnezeu în faţa nimicniciei omeneşti. De valoarea unică a persoanei omeneşti pentru Dumnezeu ţine permanenta şi neîntrerupta existenţă a ei. Dacă iubirea lui Dumnezeu e neîntreruptă, neîntreruptă trebuie să fie şi existenţa persoanelor cărora le-o arată. Şi neîntreruperea iubirii lui Dumnezeu ţine de desăvârşirea ei. Noi putem uita, pentru că nu iubim în chip desăvârşit. Dar Dumnezeu nu uită, pentru că iubeşte desăvârşit.

O încetare a existenţei sufletelor între moarte şi judecata universală ar însemna o întrerupere e relaţiei între Dumnezeu şi aceste persoane. Dar nu ne putem închipui că Dumnezeu mai întrerupe relaţia Sa cu vreo persoană, odată ce a adus-o la existenţă. Căci altfel pentru ce a adus-o la existenţă? Iar omul de asemenea trebuie să aibă conştiinţa că Dumnezeu nu a întrerupt şi nu va întrerupe niciodată relaţia cu el, că el nu este un accident pentru Dumnezeu, ci are o valoare permanentă. în zadar încearcă aderenţii teoriei distrugerii sufletelor să susţină că Dumnezeu îi ţine şi pe morţi în legătură cu Sine prin amintirea ce le-o poartă şi prin hotărârea de a-i învia.28 O amintire despre cineva care a fost sau va fi e împreunată cu sentimentul dureros că-ţi lipseşte, şi acest sentiment îl suportă de nevoie cel ce n-are puterea să menţină în viaţă pe cel iubit. Dar Dumnezeu nu e lipsit de această putere. Dacă Dumnezeu nu mai poate uita pe cel cu care a fost în relaţie, El poate să-1 şi ţină pe acela în existenţă, pentru ca amintirea să nu fie împreunată la El cu sentimentul că acela îi lipseşte.

Dumnezeu vrea să arate şi prin aceasta că iubirea Lui rămâne în veci, chiar şi faţă de cei ce nu vor răspunde în veci iubirii Lui. Altfel ar părea de neînţeles faptul că şi ei vor fi înviaţi. Orice persoană este o realitate unică, un semn unic al imaginaţiei creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne ca o mărturie unică a ei, ca o formă unică a revelaţiei Lui. Dumnezeu nu poate uita în veci nici o persoană şi dacă nu o poate uita, o şi menţine în existenţă. Sau dacă o poate uita pentru o vreme, o poate uita pentru veci. Teza distrugerii unor persoane pentru o vreme duce la putinţa distrugerii lor pentru veci, iar aceasta goleşte de seriozitate creaţia, întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, învierea şi tot planul mântuirii. în Hristos-omul, Dumnezeu a reintrat în relaţie intimă virtuală cu toţi oamenii, chiar dacă subiectiv unii din ei nu ştiu de această relaţie. Dumnezeu a afirmat, prin faţa omenească ce a dat-o Fiului Său, valoarea veşnică a tuturor feţelor omeneşti. Fără să se anuleze libertatea oamenilor ca persoane, căci aceasta i-ar face de asemenea neoameni, ei rămân toţi într-o legătură variată cu Hristos. În Hristos, Dumnezeu Şi-a legat existenţa Sa, de omenire. Sau viceversa. Interesul acesta al lui Dumnezeu pentru persoana umană ca atare nu ar fi însă deplin dacă ar distruge persoanele umane care nu au împlinit voia Lui. Sfântul loan Damaschin a spus că şi existenţa demonilor ca existenţă produsă de Dumnezeu e un bine29. Dumnezeu vrea să arate că poate tolera chiar şi existenţa persoanelor care uzează de libertatea lor într-un mod neplăcut Lui. Contrarul ar însemna o renegare a importanţei libertăţii date de El. Dar Dumnezeu nu-Şi reneagă acest dar important dat omului. El nu leagă acest dar de anumite condiţii. La urma urmelor, şi aceste fiinţe mărturisesc despre dependenţa lor faţă de Dumnezeu; şi ele sunt într-un dialog cu Dumnezeu, chiar dacă răspund negativ la chemarea Lui. Dumnezeu nu Se simte periclitat nici de existenţa oarecum autonomă a unor fiinţe alături de El.

TTDE, 195-202: XII. Lumea care va să vină ESHATOLOGIA⁵
1. „ Cu alte cuvinte, trei piedici stau în calea omului spre Dumnezeu: firea, păcatul şi moartea. De toate aceste trei pie­dici Domnul îi dă omului putere să se elibereze, ba, încă, chiar să se şi unească cu Sine, după ce le-a înlăturat pe toate, una după alta; pe cea a firii, prin întrupare, pe a păcatului, prin Răstignire, iar zidul cel din urmă, al morţii celei tiranice - din care a ridicat toată firea — prin înviere. Iată pentru ce zicea, Sfanţul Pavel că «duşmanul cel din urmă care va fi biruit e moartea». Şi doar nu i-arfi spus duşman (I Cor. 15, 26) dacă nu ar fi o piedică pentru viaţa cea adevărată, căci moştenitorii Dumnezeului celui fără de moarte trebuie să fie liberi de orice stricăciune «căci nestricăciunea n-o poate moşteni stricăciu­nea», după cum stă scris. Iar după învierea cea de obşte, a că­reia pricină este chiar Mântuitorul, privirea «prin oglindă» va fi lăsată la o parte ca şi «ghicitura», iar «cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu», faţă către faţă" (I Cor. 13, 12) (N. Cabasila, Viaţa în Hristos, III, 2).

2. Moartea corporală (I Tes. 4, 13-14), „ceasul de pe ur­mă "„.plecarea " este o realitate naturală, iminentă şi implacabi­lă: „ Căci ce este viaţa noastră?... Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere" (Lc. 4, 14). Continuitatea între viaţa trupească şi viaţa veacului ce va să vină (I Tim. 4, 8) este întreruptă de moartea fizică, biologică sau „adormirea", adică întoarcerea trupului în pământul din care a fost creat şi a sufletului „ în latu­ra celor vii şi locaşurile drepţilor şi sfinţilor ". Moartea este ge­nerală, ea vine la fel şi pentru cel drept şi pentru cel păcătos, căci „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fac. 3, 19). Adusu-mi-am aminte de proorocul care strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi, iarăşi, m-am uitat în mormânt şi am văzut oase goale şi am zis: Oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? ".

Străină este taina morţii: „Plâng şi mă tânguiesc, când gân­desc la moarte şi văd zăcând în mormânt frumuseţea noastră zidită după chipul lui Dumnezeu: desfigurată, fără mărire şi fără chip. Ce taină este aceasta, ce s-a întâmplat cu noi? De ce ne-am dat stricăciunii? De ce ne-am înjugat cu moartea? De ce am călcat poruncile lui Dumnezeu? De ce, lăsând hrana vieţii, am mâncat mâncare amară şi aducătoare de moarte? Cum ne-am înşelat, lipsindu-ne de viaţa cea dumnezeiască? " (Slujba înmor­mântării).

Pentru credinţă, moartea „a intrat în lume" din cauza pă­catului omului şi este „platapăcatului" (Rom. 6, 23; Fac. 2, 17; 3, 3; 3, 19), nefiind nici creaţia lui Dumnezeu, nici co-naturală fiinţei create. înţelepciunea afirmă cu tărie aceasta: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu Se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvite; întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea nu are putere asupra pământului" (1, 13-14). „Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestri-căciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale. Iar prin pizma dia­volului moartea a intrat în lume şi cei care sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască" (2, 23-24). în moarte, ca şi în viaţă, toţi oamenii sunt urmaşii lui Adam. După păcat, acesta pierde starea de nestricăciune, este depărtat de la comuniunea cu Dum­nezeu, nu are acces la pomul vieţii. Adam nu-L mai recunoaşte pe Dumnezeu ca Principiul vieţii; de aceea, pune femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii (Fac. 3, 20).

Pentru cei care mor în nădejdea învierii, moartea omului, proprie condiţiei umane, este trecerea spre condiţia umanităţii lui Hristos, pe care a transformat-o prin moartea şi prin învie­rea Sa, deci trecerea spre o viaţă nouă. El, Care, deşi S-a înfri­coşat de moarte (Mc. 14, 33-34; Evr. 5, 7-8), a dorit-o (Lc. 23, 46), a asumat-o de bunăvoie în trupul Său şi a inversat efectele ei (Rom. 5, 15-21). Moare Hristos şi înviază Adam. De aceea, ceasul din urmă nu înseamnă o desfiinţare a persoanei, ci o separare vremelnică a naturii create. Căci faţa morţii ce părea indestructibilă a fost surpată de învierea lui Hristos. După în­vierea Sa, moartea este doar un somn (I Cor. 15, 20). Moartea nu mai este semnul condamnării; de aceea creştinul nu are fri­că de moarte, pentru că dincolo de ea, se află nădejdea învierii. Creştinii trebuie să se teamă de păcat, nu de moarte. în celebra sa Omilie de Paşti, Ioan Hrisostom spune că, prin învierea lui Hristos, s-a schimbat sensul morţii şi des­tinul existenţei noastre: „Astăzi, vreme potrivită este fărăşi să grăim acele cuvinte profetice: Unde-fi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? (Os. 13, 14). Astăzi, stăpânul nostru Hristos a sfărâmat porţile cele de aramă şi a pierdut însăşi faţa morţii. Dar pentru ce vorbesc de faţa morţii? A schimbat chiar numele morţii. Acum moartea nu se mai nu­meşte moarte, ci adormire şi somn ".

5.Din cauza aceasta „a muri este un câştig", zice Sfântul Pavel (II Tim. 2, 11), are un sens pozitiv (Filip. 1, 21). Ea poate deveni un act de ascultare şi de iubire, o dorinţă vie (Filip. 1, 23). Ignatie al Antiohiei scrie: „Există în mine o apă vie care murmură şi care zice: Vino către Tatăl... Este bine pentru mine să mor în Hristos.. Când voi fi acolo, voi fi un om " (Către Romani 1, 2; 6, 1-2). Pregătirea pentru moarte se face prin Taina Maslului, adică prin ungerea cu mir - simbolul nestricăciunii - a trupului celui bolnav, prin rugăciunea de dezlegare de păcate, prin Sfintele Daruri care se dau ca viaticum, merinde pe calea vieţii

veşnice.

6.Chipul actual al lumii.

Iisus compară plecarea Sa din lume şi a doua Sa venire cu „ceasul naşterii". „Femeia, când e să nască, se întristează, fi­indcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, de bucurie că s-a născut om în lume. Aşa şi voi, acum sunteţi trişti, dar fărăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (In. 16, 21-22). Căci, deşi Se întrupează şi locuieşte cu noi şi printre noi, Iisus Se întoarce la Tatăl. „Ceasul naşterii" este o parabolă a situaţiei actuale a Bisericii, a ucenicilor lui Iisus, o situaţie de despărţire şi de suferinţă, dar şi de aşteptare şi de speranţă. Folosind această imagine, a „ceasului naşterii", Iisus ne arată că este cu putinţă să desluşim o nădejde chiar când ne aflăm în necaz, în suferinţă, în faţa morţii. Aici, avem o me­ditaţie asupra stării acestei lumi, aşa cum este ea acum şi aşa cum ea va deveni. Apostolul Pavel I Cor. 15, 53-58; II Cor. 5, 15-17) face o comparaţie între forma istorică a creaţiei şi a vieţii umane şi forma lor eshatologică, pe care o numeşte „lumea — oikoumene — viitoare" (Evr. 2, 5), sau „viaţa — zoe — viitoare" (I Tim. 4, 8).