Sven hassel legiunea blestemaţilor

Am rămas îngrămădiţi în vagoane timp de trei zile şi trei nopţi...

MUREAU ZIUA, MUREAU NOAPTEA

„Înainte de a vă ura bun venit în mica şi drăgălaşa noastră pensiune de familie, lăsaţi mă să vă spun cine şi ce sunteţi!

Nu sunteţi decât o adunătură de târfe păduchioase şi derbedei puturoşi, o turmă de porci şi de scroafe, droj­dia omenirii. Asta aţi fost dintotdeauna şi aşa veţi rămâne până la sfârşitul zilelor voastre. Şi ca să vă puteţi bălăci mai bine în mocirla voastră, luăm asupra noastră sar­cina de a vă face să crăpaţi încet, foarte încet, să aveţi timp să preţuiţi totul la adevărata sa valoare. Şi vă asigur că nu veţi duce lipsă de nimic, asta v o spun eu! Noi toţi de aici ne vom ocupa intens de lecuirea voastră. Aş fi profund dezamăgit dacă măcar unul dintre voi n ar avea parte de toate.

Acestea spuse, vă urez bun venit în „Lagărul Disciplinar SS al Wehrmacht ului de la Lengries."

Îşi biciui cizma lustruită cu vârful cravaşei şi lăsă să i cadă monoclul din orbită. Oare de ce indivizii de teapa lui poartă întotdeauna monoclu? Trebuie că există o ex­plicaţie psihologică.

Un Hauptscharführer din SS citi cu voce tare regu­lamentul care rezuma că totul era interzis şi cea mai mică abatere va fi pedepsită cu post, ciomăgeală, cu moartea.

Închisoarea:cinci etaje suprapuse, fără pereţi des­părţitori, doar gratii. Am trecut la percheziţia corporală şi la baie, apoi ne au ras jumătate din craniu şi prin toate părţile păroase ne au dat cu un produs chimic rău miro­sitor, care ustura şi ardea ca focul. După aceea ne au băgat în celule, unde am rămas dezbrăcaţi la pielea goală timp de patru ceasuri, SS iştii supunându ne unei noi „percheziţii": cu seringa în urechi, cu degetele prin gură, fără a uita subţiorile şi nările. În sfârşit, ne fu admini­nistrată o spălătură stomacală ca pentru cai, care ne catapultă direct la latrine, înşiruiţi de a lungul unui perete. Cel mai cumplit a fost pentru cele două tinere femei, care au trebuit să îndure pe deasupra şi glumele obscene ale gardienilor şi să suporte un „examen spe­cial".

Hainele vărgate pe care ni le au dat — bluzoane şi pantaloni — erau într o ţesătură cumplit de aspră, gen pânză de sac, care îţi dădea tot timpul senzaţia că eşti năpădit de paraziţi ori furnici veninoase.

Un Oberscharführer ne a pus să ieşim din nou şi să ne aliniem în faţa unui Untersturmführer care, adresându se primului deţinut în picioare de la capătul din dreapta al rândului, zbieră:

— Tu, vino ncoace!

Un SS ist îmbrânci omul din spate expediindu l pre­cum o paiaţă dezmembrată până în preajma măruntului ofiţer plin de orgoliu, în faţa căruia îşi reluă automat po­ziţia de drepţi.

— Numele! Vârsta! Motivul condamnării! Repede!

— Johann Schreiber, douăzeci şi patru de ani. Con­damnat la douăzeci de ani muncă silnică, pentru înaltă trădare.

— Ia spune, tu n ai fost niciodată soldat?

— Am fost Feldwebel în Regimentul 123 infanterie.

— Cu alte cuvinte, pur şi simplu din nesupunere nu ţi dai osteneala să te prezinţi cum se cuvine la raport. La care se adaugă obrăznicia să nu mi te adresezi aşa cum ai fost învăţat s o faci. Îndreaptă ţi poziţia, lepădătură! Vom încerca să te lecuim pe loc de apucăturile astea rele. Şi dacă nu ajunge, spune o cinstit şi vom găsi noi o altă cale.

Cu ochii aţintiţi în gol, Untersturmführer ul zbiera cu glas strident:

— Ciomăgeală!

La câteva clipe după aceea omul zăcea pe spate, cu picioarele goale legate de un stâlp.

— Câte lovituri, Herr Untersturmführer?

— Douăzeci!

Omul îşi pierdu cunoştinţa încă înainte de sfârşitul pe­depsei. Dar aveau mijloace să îndrepte lucrurile, mijloace cu neputinţă de descris şi curând omul putu să şi reia locul în rând.

Folosindu se de experienţa primului, următorul răs­punse corect:

— Herr Unterscharführer, fostul subofiţer Victor Giese, din Regimentul 7 Pionieri, prezent la raport, de­clară că are douăzeci şi doi de ani, condamnat pentru furt la zece ani muncă silnică.

— Furt! Ce mârşăvie! N ai ştiut că un soldat n are voie să fure niciodată?

— Herr Unterscharführer, declar că ştiu că un soldat nu are voie să fure niciodată.

— Şi cu toate astea, ai furat.

— Da, Herr Unterscharführer.

— Asta înseamnă că eşti tare de cap?

— Da, Herr Unterscharführer, declar că sunt tare de cap.

— Ei bine, cu tine ne vom arăta foarte mărinimoşi şi ţi vom da. câteva lecţii speciale. Tocmai e aici un pro­fesor minunat. Cu ochii în gol, Unterscharführer ul mugi:

— Pisica cu nouă cozi!

Îl spânzură de încheieturile mâinilor, cu degetele de la picioare abia atingând pământul...

Nici unul dintre noi, nici măcar femeile, nu a scăpat nevătămat din această „luare de contact". De altfel am învăţat foarte repede că la Lengries nu eram priviţi ca bărbaţi şi femei, ci drept porci, gunoaie, târfe.

Aproape tot ce se petrecea la Lengries este de ne­descris, e revoltător, monoton. În ciuda fertilităţii sale macabre, imaginaţia aplicată a sadismului este remarcabil de mărginită, în timp ce sensibilitatea victimelor se to­ceşte cu repeziciune. Să vezi cum suferă şi mor oameni devine cu timpul la fel de monoton, chiar dacă suferă şi mor în nenumărate feluri care, în vremuri obişnuite, ar fi fost de neconceput. Călăii noştri aveau mână liberă să şi descarce asupra noastră pofta de putere şi cruzime folo­sindu se din plin de acest prilej. Trăiau cu o intensitate pe care n o trăiseră nicicând; sufletele lor duhneau mai rău decât trupurile bolnave, schingiuite, ale deţinuţilor.

Nu i condamn pe gardienii noştri în nici un fel. Şi ei erau victimele unor împrejurări pe care nu ei le crea­seră şi, într un anume plan, au ieşit mai rău decât vic­timele lor, anume cu sufletele putrede.

Am crezut cândva că va fi de ajuns să povestesc despre Lengries pentru a putea transmite oamenilor propriul meu dezgust şi a le insufla o voinţă de nezdruncinat de a reface lumea, o existenţă din care tortura va fi exclusă. Dar nu este cu putinţă să i faci să înţeleagă asemenea lucruri decât pe cei care le au împărtăşit, însă tocmai acestora este inutil a le reaminti. Toţi ceilalţi, care nu şi au pierdut niciodată libertatea, mă privesc ca şi cum ar fi tentaţi să mă creadă mincinos, cu toate că, în sinea lor, ei ştiu — după ce au sorbit cu lăcomie rapoartele mascaradei de la Nürnberg — că nu exagerez, ci dimpotrivă. Dar refuză să privească lucrurile în faţă, preferând să bată scândura pe scândură peste putregaiul temeliei, să tă­mâieze şi să parfumeze tot mai mult...

Cu toate acestea poate se va găsi totuşi un suflet curajos care va îndrăzni să asculte şi să vadă fără să tremure. Am nevoie de acest suflet, de acest cineva, fără care totul nu i decât singurătate. Am nevoie, de asemenea, să mi depăn povestea, să scap de ea. Poate că acesta e singurul motiv care mă împinge să scriu. Nu pentru a încerca, strigând în gura mare, să evit să se repete. Ba poate că, strigând în gura mare, mă înşel singur, cine ştie? Poate că scopul meu este doar de a atrage aten­ţia asupra mea, atenţia şi admiraţia gloatelor înspăimân­tate? De a deveni pentru toată lumea eroul unor aven­turi pe care nimeni nu le a mai trăit...

Desigur că nu tuturor le a fost dat să trăiască ase­menea aventuri, dar cei care le au cunoscut sunt prea numeroşi pentru a avea înfumurarea să mă consider un fenomen. Prin urmare, nu ştiu prea bine de ce mă stră­duiesc să descriu lagărul de la Lengries. Fiecare nu are decât să mi atribuie, după bunul său plac, motivul pe care îl doreşte... Să nu uite însă nimeni că cei neîncre­zători, adică tocmai cei a căror imaginaţie va prefera să se închidă în faţa realităţii, vor trebui să poarte povara mai mare a vinovăţiei noastre viitoare, dacă toate lagă­rele Lengries din lume nu vor fi căutate şi distruse fără îndurare încă din găoace, pretutindeni unde s ar întâmpla să apară. Nu are rost a cita nume, locuri, naţiuni, la ce folos acele ciocniri ideologice în care fiecare ţară, fiecare „bloc" este mereu preocupat să fie jignit de comporta­mentul celorlalte, încât nici o clipă nu se gândeşte să şi analizeze propria conduită, cu atât mai puţin să o refor­meze!

Iată Lengries:

Un tânăr Feldwebel, condamnat la treizeci de ani muncă silnică pentru a fi sabotat Reich ul, a fost surprins pe când încerca să strecoare o bucăţică de săpun uneia dintre deţinute.Gardianul l a chemat pe Obersturmfüh­rer ul Stein, şeful secţiei, un individ cu o imaginaţie ieşită din comun. .

— Ce mi auziră urechile despre voi, porumbeilor? Ei bine, asta trebuie s o sărbătorim.

Întreg etajul a primit ordin să coboare într una din curţi. Celor doi tineri li s a poruncit să se dezbrace. Era în ajunul Crăciunului şi în jurul nostru cădeau fulgi de zăpadă.

— Ei, şi acum, niţică depravare, copii! zise Stein.

Heringii marinaţi în oţet care ne erau serviţi din când în când nu erau comestibili, cu toate acestea noi îi mâncam, cu cap, oase şi solzi cu tot. Când ne aflam în celulele noastre aveam mâinile legate la spate. Prin urmare mân­cam lungiţi pe burtă, cu faţa în strachină, precum porcii. Aveam la dispoziţie trei miunte să mâncăm, să devorăm o mâncare adesea fierbinte.

Iar când în program erau prevăzute execuţii:

Ziua începea cu ordine date cu fluierul, în timp ce soneria de alarmă răsuna de mai multe ori, indicând care dintre „etaje" urma să coboare. La primul fluier trebuia să sari în poziţie de drepţi, cu faţa spre uşa celulei. La al doilea semnal toată lumea începea să bată pasul pe loc: plum, plum, plum. Apoi un mecanism manevrat de un SS ist deschidea în acelaşi timp toate uşile, dar noi continuam să batem pasul pe loc, până când răsuna al treilea fluier.

Odată ajunşi în curte, formam un semicerc în jurul eşafodului, o estradă înaltă de trei metri pe care erau optsprezece spânzurători. Optsprezece spânzurători cu opt sprezece laţuri ce se legănau uşor în vânt. La baza es­tradei aşteptau optsprezece sicrie deschise, din lemn brut.

Bărbaţii purtau pantalonii lor vărgaţi, femeile fuste vărgate, dar nimic altceva. Adjunctul citea condamnările la. moarte, apoi condamnaţii urcau pe eşafod, fiecare oprindu se, în ordine, dedesubtul ştreangului său. Doi SS işti cu mânecile suflecate făceau oficiul de călăi; după ce toate cadavrele se legănau la capătul frânghiilor, cu urina şi excrementele curgând de a lungul picioarelor, un medic din SS. venea să arunce o privire indiferentă semnalând călăilor printr un gest că totul e în ordine. Cadavrele erau atunci coborâte şi aruncate imediat în sicriele grosolane.

Dar dacă cineva e dornic să afle mai multe despre moarte, îi pot vorbi despre Sturmbanführer ul Schen­drich. Era tânăr, frumos, elegant, întotdeauna politicos, prietenos şi blând, dar temut până şi de SS iştii pe care îi comanda.

— Ia să vedem un pic, spuse el într o sâmbătă seara, la încheierea apelului, să vedem un pic dacă aţi înţeles bine tot ce v am explicat. Voi încerca să dau un ordin simplu la câţiva dintre voi şi vom judeca împreună dacă a fost executat cum trebuie sau nu.

Chemă cinci oameni afară din rânduri, le ordonă să se întoarcă spre zidul care împrejmuia incinta închisorii, de care era strict interzis să ne apropiem la mai puţin de cinci metri.

— Înainteee... marş!

Privind drept înainte, cei cinei s au îndreptat către zid şi au căzut, seceraţi de gloanţele gărzilor postate în foişoare. Schendrich se întoarse din nou spre noi:

— Ce poţi cere mai mult? Iată cum trebuie îndepli­nit un ordin! Şi acum, la comanda mea, îngenunchiaţi şi repetaţi după mine...

— În... genunchi!

Nu a fost unul să întârzie.

— Repetaţi acum, după mine, cu glas tare şi limpede:

— „Suntem porci şi trădători!"

— Suntem porci şi trădători!

— Care trebuie stârpiţi!

— Care trebuie stârpiţi.

— „Căci doar asta merităm"!

— Căci doar asta merităm.

— „Mâine, duminică, vom renunţa să mâncăm!"

— Mâine, duminică, vom renunţa să mâncăm.

— „N avem dreptul să mâncăm!"

— N avem dreptul să mâncăm.

În fiecare sâmbătă seara, în curte răsunau asemenea coruri demenţiale şi, în ziua următoare, duminica, ră­mâneam fără hrană.

Celula alăturată de a mea era ocupată de o oarecare Käthe Ragner. Era oribilă la vedere, cu părul de un alb cretos şi gura fără dinţi în urma lipsei de vitamine. Bra­ţele şi picioarele ei nu erau decât oase lungi acoperite de o piele cenuşie. Pete mari de plăgi purulente îi acopereau trupul.

— Te uiţi la mine, îmi spuse într o seară. Mi ar place să ştiu ce vârstă îmi dai!

Râse sec, un râs opus oricărei veselii. Văzând că nu răspund, urmă:

— Pe puţin cincizeci de ani, nu i aşa? Luna viitoare fac douăzeci şi patru. Cu numai douăzeci de luni în urmă mi s ar fi dat doar optsprezece.

Secretară a unui ofiţer de stat major, la Berlin, Käthe cunoscuse, chiar în cadrul biroului unde lucra, un tânăr căpitan cu care se logodise. Fusese stabilită chiar şi data căsătoriei, dar aceasta nu mai avu loc. La patru zile după arestarea logodnicului ei veniseră s o ia şi pe ea. Oamenii Gestapo ului au hărţuit o cu întrebări timp de trei luni acuzând o că ar fi copiat anumite documente. Nu price­puse mare lucru din toată această afacere, dar atât ea cât şi una dintre colegele şale s au pomenit cu câte zece ani muncă silnică. Logodnicul ei precum şi alţi doi ofiţeri au fost condamnaţi la moarte, un altul la muncă silnică pe viaţă. Înainte de a o trimite pe Käthe la Lengries au silit o să asiste la execuţia iubitului ei.

Într o dimineaţă, patru femei, printre care şi Käthe Ragner, au primit ordin să coboare pe burtă, târâş, scara lungă şi abruptă ce lega cele cinci etaje. Un gen de exer­ciţiu la care priveau cu multă plăcere gardienii, în timp ce deţinuţii îl executau. Cu mâinile şi picioarele în lan­ţuri nu te puteai târî decât cu capul înainte, lăsându te să luneci la vale.

Nu ştiu dacă prăbuşirea în gol a lui Käthe a fost voită sau nu. Era la capătul puterilor şi ambele explicaţii sunt la fel de plauzibile. Am auzit un ţipăt ascuţit, urmat apoi de bufnitura trupului, după o clipă de tăcere de moarte. Şi o voce întărâtată urcând din adâncuri:

— Târâtura asta şi a frânt gâtul!

La câteva zile după moartea lui Käthe am fost transfe rat, împreună cu alţi câţiva deţinuţi, în lagărul de concen­trare de la Fagen, lângă Bremen, unde ne aştepta — cel puţin aşa ni se spusese — „o muncă specială de mare im­portanţă".

Puţin ne păsa în ce putea consta munca aceasta. Nici unul dintre noi nu credea o clipă că ar ţi putut fi mai puţin anevoioasă decât cea cu care eram obişnuiţi. Ne deprinsesem să muncim ca animalele de povară, înhămaţi la pluguri, grape, tăvăluguri ori căruţe, trăgând pâna la istovire. Eram obişnuiţi să muncim în cariere spărgând piatră până la epuizare. Muncisem în filaturi de iută, in­spirând aerul încărcat până la hemoragia pulmonară.