Tema pentru acasa: roman

La Institutul de Lingvistică
„Adevărul aşteaptă. Numai minciuna se grăbeşte.”
Alexandru Vlahuţă
Când ajunseră la Moscova, era într-un revărsat de zori.
Picăturile  unei  ploi  căzură  peste  oraş  ca  un  izvor  de  apă  binefăcătoare,  împrospătând
asfaltul.
− Hei, îl strigă un hamal. Vii de la Magadan, urcă cu tot cu bagaj şi copil să te plimb.
− Cum ai aflat de unde vin?!
− Voi ăştia de la Magadan vă cunoaşteţi dintr-o mie. Vă sunt scrise pe chip ca pe o filă de
carte toate viscolele prin care aţi trecut. Hă-hă-hă. Că şi eu tot de acolo m-am întors alaltăieri.
Şi acum îmi fac bani pentru bilet, să mă întorc la Samarkand.
Îşi strânseră mâinile ca doi vechi prieteni.
Când ieşi din gară, Mihai Ulmu descoperi pentru sine un lucru alarmant: în anii de detenţie
se obişnuise într-atât cu spaţiile mici, înguste, izolate, încât acum − când nimerise în acest oraş
cu  pieţe  imense,  cu  parcuri  întinse,  cu  maidane  fără  de  capăt  –  simţea  că  se  sufocă.  Aerul,
prea mult, parcă îl împiedica să respire.
Avea  un  sentiment  straniu,  ca  şi  cum  ar  fi  fost  alcătuit  din  doi  oameni,  nedespărţiţi,  dintre
care  unul  mai  e  prizonier  cu  cătuşe  la  mâini  şi  la  picioare,  iar  celălalt,  omul  liber,  e
supraveghetorul acestuia.
Dar  este  oare  acest  „celălalt”  om  liber  cu  adevărat,  de  vreme  ce  este  obligat  să-l  mai
însoţească mereu, pretutindeni pe cel dintâi?!
Aceste două persoane trăiau în el, tot mai greu de suportat.
Frigul  rămăsese  pentru  totdeauna  acolo,  departe,  în  acele  locuri  în  care-şi  lăsase  şi  o
parte din viaţa sa. Şi deşi soarele frigea din înalt, lui Mihai Ulmu, dintr-odată, i se făcu frig. Nu
crezu niciodată că o porţiune din frigul de la Zarianka s-a aciuat în el, în sufletul lui, pe care va
trebui să-l mai poarte cu dânsul.
Lucrul cel mai important i s-a părut acum nu faptul că supravieţuise, că ieşise viu din infern,
ci acela că nu-şi pierduse, în condiţii de strivire a omului din om, sentimentul propriei demnităţi.
Şi  atunci  de  ce  nu  se  putea  obişnui  cu  această  nouă  situaţie?!  Tresărea  ori  de  câte  ori
vedea un miliţian, un bărbat în haine militare sau auzea pe cineva vorbind cu ton răstit.
Libertatea se învaţă greu, ca orice lucru de pe pământ, îşi zicea. Trebuie să se comporte
ca un om liber, să redevină ce-a fost înainte de-a fi ce este. Pentru asta avea nevoie de voinţă,
dar şi de timp.
Găsi uşor Institutul de Lingvistică.
Acolo întrebă de Dmitri Lihaciov.
− Îl aşteptăm şi noi, îi spuse cineva. A părăsit de câteva săptămâni  închisoarea de la Inta.
E pe drum încă. Urmează să sosească în una din zilele apropiate. Despre ce doriţi să-i vorbiţi?
− Despre limba iugrină.
−  O,  o,  despre  cea  mai  veche  limbă  siberiană,  vorbită  pe  continentul  asiatic  vreme  de
aproape cinci milenii. Ultimul ei vorbitor a murit acum două sute de ani.

---

–  Nu, ultimul  iugrin  a  murit  acum  câteva  luni  la  Zarianka,  în  temniţa  de  acolo.  S-a  numit
Iuiun. El m-a rugat să-i transmit savantului Lihaciov aceste caiete.
Mihai  Ulmu  a  scos  din  geanta  lui  trei  caiete  slinoase,  legate  cu  aţe,  pe  a  căror  copertă
scria cu creion chimic: „Gramatica limbii iugrine”.
Savantul le luă neîncrezător, le răsfoi o vreme atent, apoi ieşi pe coridoarele largi şi prinse
să strige din toţi bojocii: „S-a găsit limba iugrină! Am gramatica ei aici!”
Imediat din cabinetele alăturate ieşiră mai multe femei şi mai mulţi bărbaţi, care prinseră să
răsfoiască  curioşi  caietele,  fiecare  găsind  de  cuviinţă  să  ţină  în  mână  acele  terfeloage  care,
ziceau ei, valorează cât greutatea lor în aur.
Entuziasmul acestora nu avea margini.
−  De  unde  le  aveţi?  se  interesară  lucrătorii  ştiinţifici.  Cine  vi  le-a  dat?  Cum  au  ajuns
caietele la dumneavoastră? Ni le puteţi lăsa?
Ulmu  le-a  vorbit  de  profesorul  său  Iuiun,  de  obişnuinţa  acestuia  de  a  scrie  cuvinte  pe
zăpadă,  pe  ţărână,  pe  apă,  de  caietele  pe  care  le  purtase  în  detenţie  pretutindeni  cu  el,  de
faptul  că  în  nopţile  polare  fără  de  margini  acesta  l-a  învăţat  şi  pe  dânsul,  Mihai  Ulmu,  limba
iugrină.
− Dumneavoastră cunoaşteţi limba iugrină?, îl întrebară ei miraţi.
− Iuiun mi-a transmis toate cunoştinţele sale.
Institutul  de  Lingvistică  organizase  în  ultimele  decenii  mai  multe  expediţii  prin  locurile  unde
vieţuiseră acum câteva secole iugrinii, dar nu găsiră niciun manuscris, niciun monument care ar
fi vorbit de această limbă străveche şi nici măcar un singur vorbitor.
Lui Mihai Ulmu i s-a mai povestit că într-un cătun de iurte de lângă Marea Albă mai trăiesc
câţiva iugrini, dar care vorbesc ruseşte.
− O să-i învăţăm limba strămoşilor lor din aceste caiete, a spus plin de entuziasm Ojegov,
celebrul lingvist. E o descoperire epocală, care nu are egal. Iar dumneavoastră sunteţi, de fapt,
unicul vorbitor al acestei limbi.
Consiliul  ştiinţific  al  Institutului  de  Lingvistică  din  URSS  a  decis  atunci  ad-hoc  ca  în  zilele
verii  care  vine  să  organizeze  câteva  expediţii  ştiinţifice  la  Poiana,  o  localitate  europeană  dintre
Nistru şi Prut, pentru cercetarea limbii iugrine, cea mai veche şi cea mai tristă limbă siberiană.
Profesorul  Mihai  Ulmu  le-a  promis  distinşilor  savanţi  că  le  va  sta  la  dispoziţie  cu  toate
cunoştinţele sale.

---