Tema pentru acasa: roman

Prin munţii Kolâma
„O, tu de mi-ai fi fost un frate
Hrănit la sânul maicii mele,
Să te sărut în văzul tuturor
Şi nimeni să mă poată defăima!”
Cântarea Cântărilor
Se trezesc în zori.
Îmbucă ceva din alimentele pe care le mai găsesc în rucsac şi pornesc la drum.
Merg tăcuţi.
Şocul din ajun nu-i părăsise de tot.
Taigaua se leagănă ca o corabie.
Se strecoară printre pini şi cedri, printre margini priporoase  şi  aşchii  de  munţi  cu  senzația
că sunt urmăriţi.
Pe văi, iarba abundentă sună moale, catifelat sub paşii lor, ca spuma mării pe plajă.
Dinspre Ocean ajunge până la ei o boare de vânt sărat.
Nu o iau pe albiile râurilor, unde bănuiesc a fi postate ambuscadele, ci o retează pe de-a
dreptul. Urcă un munte, cel mai înalt din împrejurimi. Sus pe vârf, un vânt puternic, rece ca un
viscol, îi umple de speranţă. Li se pare că zăresc, dincolo de piscurile versanţilor golaşi care se
întind până în zarea îndepărtată, Pacificul.
Măreţia locurilor care li se aştern la picioare le spune parcă: omule, tu eşti stăpânul lumii,
tu  domini  natura,  eşti  mai  presus  decât  munţii,  iată  norii  poţi  să-i  răsfiri  cu  mâna,  tu  încerci  să
schimbi traiectoria stelelor, de ce atunci vrei să-l umileşti şi să-l distrugi pe semenul tău, care nu
e decât un alt tu însuţi, care nu e decât o altă ipostază a ta?!
Maria  priveşte  spre  un  cer  cu  adâncime  de  crater  albastru,  rupe  o  floare,  o  prinde  în  păr
şi-i mărturiseşte şi ea la un moment dat lui Mihai:
−  Datorită  ţie  am  descoperit  iubirea  care  poate  totul.  Sunt  sigură  că  dacă  i-aş  spune
acestui  munte  să  se  dea  la  o  parte  −  se  va  da  −,  şi  acestui  cedru  dacă-i  voi  spune  să
pornească din urma mea – se va porni. Ştiu doar că nu trebuie să-mi ispitesc dragostea, pentru
că ea e mai mult decât mine. Aş pribegi aşa, cu tine, o viaţă…
− Şi dacă ne rătăcim şi nu mai putem ieşi din taiga?!
− Cât voi fi cu tine, voi fi liberă, fericită, voi fi eu însămi… Pentru mine acasă e acolo unde
te afli tu…
În vale se întinde un lac străveziu, căruia i se zăreşte fundul. Maria prinde să alerge printre
flori către el, ca un nor care seamănă rouă peste nişte buruieni uscate, gata să moară.
− Mariiia! se aude strigată din urmă.
Îşi aminteşte de mama ei, care parcă nu-i rostea numele, ci i-l cânta.
−  Mariiia!  aşa  o  striga  aceasta,  ca  să  audă  şi  satul  ce  nume  frumos  are  fata  ei,  sat  care
ştia din vremuri străvechi că frumuseţea numelui se extinde numaidecât şi asupra făpturii celuia
sau a celeia care îl poartă. „Dacă vrei copilul tău să fie frumos, pune-i nume de om frumos!”, îi
sfătuiau bătrânii pe tinerii căsătoriţi.

---

Şi  oamenii  împrumutau  nume  pentru  pruncii  care  li  se  năşteau  de  la  alţi  copii,  mai  mari,
care se vădiseră frumoşi. Ca şi cum copiii nu mai aveau de ce să semene cu părinţii lor, ci mai
mult − cu fetele sau băieţii ale căror nume le purtau.
Aşa satul se umplu cu Marii: gospodarii şi gospodinele voiau să aibă fete care să-i semene
în toate fetei lui Ştefan şi a Mariei Răzeşu.
− Prinde-mă, Mihaai!
E fericită să-l ştie alături, să-l asculte, să-l privească.
Lanţurile care o ţineau deoparte au fost rupte: acum  poate  să-l  atingă,  să-l  mângâie,  să-l
admire fără să lase privirile în jos, să-l întrebe ceva, orice, să-l îmbrăţişeze ca pe cineva care-i
este foarte drag.
Apoi,  brusc,  devine  îngândurată,  ca  şi  cum  s-ar  teme  de  o  fericire  obţinută  prea  uşor  şi
nemeritată.
Mihai  abia  se  poate  ţine  din  urma  ei.  Ea  face  salturi  ca  o  căprioară  peste  fire  de  apă  şi
peste trunchiuri prăvălite de copaci.
Copila  aceasta  sări  dintr-un  tren  în  altul,  de  pe  o  şalupă  pe  alta,  dintr-un  camion  în  altul,
străbătu toată Siberia, ca să-i amintească ce minunată e viaţa.
Când  aproape  că  se  şi  împăcase  cu  destinul  său  ingrat,  iată  că  drumul  vieţii  sale  coti
brusc,  aşa  cum  se  întâmplă  numai  în  cărţi:  „Câteva  mii  de  ani  trăiţi  zadarnic,  recuperaţi  de  o
secundă”.
Mai avea câteodată sentimentul vag că visează. Vis de deţinut, între o zi de muncă silnică
şi alta, urmând dintr-un minut în altul să se trezească.
O  regăsise  pe  Maria,  ca  pe  o  parte  din  el  însuşi,  ea  era  o  stare  de  fapt,  cu  mult  mai
puternică  decât  acea  realitate  vulgară  menită  să-l  strivească.  Acum  e  şi  Maria  cu  el.  De  azi
încolo e foarte convins că nu va mai putea fi înfrânt.
Maria devenise pentru el un izvor nemărturisit de forţă, de rezistenţă, de tărie.
În aceste pustietăţi, cei doi trăiesc cu setea unor evadaţi lăsaţi un timp în libertate, care nu
ştie nimeni cât va dura, cu atât mai preţioasă fiind fiecare clipită pe care ei o trăiesc ca pe un
dar divin.

---