Tema pentru acasa: roman

Interogatoriul
„E învins doar cel care crede că este.”
Fernando de Rojas
Maria a fost întemniţată într-o celulă umedă. A fost adusă la anchetă a doua zi. Anchetatorul
era un băiat tânăr, cu mustaţa abia mijită. Se bâlbâia în faţa ei ca un elev scos la tablă cu lecţia
neînvăţată. Încercă să i se uite în ochi, dar acela îşi ferea mereu privirea. Şi atunci a văzut în
faţa ei un om la fel de chinuit ca şi ea. La fel de trist. La fel de disperat. Descoperi, dintr-odată,
ceva care o îmbărbătă: erau amândoi prizonieri. Doar că se aflau la capetele opuse ale uneia şi
aceleiaşi mese. Doar că unul întreba, iar celălalt răspundea. Era şi dânsul o victimă.
− Numele dumneavoastră?
− Maria.
− Maria şi mai cum?
− Maria Mariei Mariilor din satul Poiana…
Anchetatorul rămase cu tocul în mână, privind-o speriat.
− Vă rog frumos…, bâigui el.
Şi atunci Maria i-a zâmbit.
Acesta  era  un  semn  de  recunoaştere  al  primilor  creştini  atunci  când  urcau  pe  ruguri  sau
când intrau în arena cu fiare sălbatice, gata să îi sfâşie.
− Vreau să vă rog să mă iertaţi…, îi şopti tânărul. Scuzaţi-mă, vă rog, dar nimic nu depinde
de  mine.  Eu  trebuie  să  vă  anchetez.  Am  să  menţionez  în  procesul-verbal  că  vă  aflaţi
întâmplător cu deţinutul Mihai Ulmu, dar instanţa de judecată oricum nu mă va crede. Se ştie că
eraţi angajată ca spălătoreasă la Zarianka. În mandatul de arestare scrie că dumneavoastră aţi
pus la cale evadarea lui Ulmu…
− Aşa e. Mihai Ulmu nu e vinovat. Doar eu sunt vinovată. Eu l-am îndemnat să fugă… El nu
poartă nici o vină.
Anchetatorul îşi frământă mâinile, îşi muşcă buzele, făcu o pauză, apoi îi spuse în şoaptă:
− Eu vă înţeleg. Voi scrie că sunteţi nevinovată… Credeţi-mă… Dar, vă spun un lucru care
e cunoscut de toată lumea: judecătorul nu citeşte niciodată procesele-verbale.
Maria  fu  scoasă  din  izolator  pentru  a  fi  introdusă  în  clubul  penitenciarului,  transformat
pentru  o  jumătate  de  oră  în  sală  de  judecată.  Traversară  în  fugă  curtea  penitenciarului,  ea  şi
cei doi soldaţi din escortă, când începu să plouă.
Era  o  ploaie  din  acelea  care  seamănă  mai  degrabă  cu  prăbuşirea  unor  râuri  verticale,  a
unor  ape  grele  dintr-un  cer  spart  ca  un  burduf  uriaș  tăiat  cu  o  spadă  cerească,  însoţite  de
zgomotul  unor  surpări  de  maluri  de  apă,  de  gâlgâituri  subterane  care  aminteau  de  nişte
horcăituri de om care se zbate să moară…
Cerul se zguduia şi el de trăsnete.
Vocea ameninţătoare a judecătorului abia răzbea printre tunetele de afară.
− Numele?, strigă el.
− Maria…
− Maria şi mai cum?!

---

− Maria Mariei…, încercă ea să continue interogatoriul de la anchetă.
− Te consideri vinovată?
− Da! strigă, ca să se facă auzită. Vă rog să ţineţi cont: numai eu sunt vinovată! Mihai Ulmu
nu poartă nici cea mai mică vină!
În  acest  vacarm  de  tunete  şi  strigăte,  judecătorul  care  nu  privi  măcar  o  singură  dată  în
direcţia dosarului ce zăcea pe masă, făcu risipă de ani, parcă era Dumnezeu:
− Pentru complicitate la evadarea unui deţinut, Maria Răzeşu, eşti condamnată la zece ani
de închisoare!
Când  auzi  că  se  va  afla  „legal”  în  următorul  deceniu aproape  de  locul  de  detenţie  al  lui
Mihai, ea începu să cânte, cu voce tare, parcă voind să astupe potopul de afară, un cântec din
copilăria sa:
„…Un elefant se  legăna pe o pânză de păianjen…”, încât judecătorul, uluit, voi s-o trimită
să fie examinată de medicii de la infirmerie mai întâi.
Era prima condamnată din cariera lui care-şi primea pedeapsa ca pe o blagoslovire.
Iar  ea  simţea  că  devenise  altcineva,  o  altă  Maria  Răzeşu.  Ca  şi  cum  din  acea  clipă
începuse să trăiască o altă viaţă. Viaţa ei adevărată.
Cu Mihai Ulmu instanţa de judecată a fost la fel de „generoasă”: la cei 25 de ani, pe câţi îi
avea de ispăşit, i se mai adăugară, pentru evadare, încă 25.

---