Tendinţe actuale în politica latino-americană

Bibliografie

Albavera, Fernando Sánchez, “América Latina y la búsqueda de un nuevo orden energético mundial” in Nueva Sociedad, vol. 204, iulie - septembrie. 2006, Caracas.

Alfonso, Haroldo Dilla, “Hugo Chávez y Cuba: subsidiando posposiciones fatales” in Nueva Sociedad, vol. 205, octombrie - decembrie. 2006, Caracas.
Aravena, Francisco Rojas, “El nuevo mapa político latinoamericano” in Nueva Sociedad, vol. 205, octombrie - decembrie. 2006, Caracas.
Cardozo, Elsa, “La gobernabilidad democrática regional y el papel (des)integrador de la energía” in Nueva Sociedad, vol. 204, iulie - septembrie. 2006, Caracas.
Cassen, Bernard, “Une nouvelle Amerique latine à Vienne” în Le Monde Diplomatique, iunie, 2006
Chávez, Hugo, La unidad latinoamericana. Discursos (editate de Sergio Rinaldi), Ocean Sur, Melbourne-New York-Havana, 2006.
Dieterich, Heinz, Hugo Chávez y el socialismo del siglo XXI, Quimantú, Santiago de Chile, 2007
Espinasa, Ramón, „Las contradicciones de Pdsva: más petróleo a Estados Unidos y menos a América Latina” Nueva Sociedad, vol. 204, iulie - septembrie. 2006, Caracas.
Hirst, Mónica, “Los desafíos de la política sudamericana de Brasil” in Nueva Sociedad, vol. 205, octombrie - decembrie. 2006.
Honty, Gerardo, „Energía en Sudamérica: una interconexión que no integra” în Nueva Sociedad, vol. 204, iulie - septembrie. 2006, Caracas.
Lemoine, Maurice, „Menaces sur le président vénézuélien” în Le Monde Diplomatique, martie, 2005, Paris.
Linkohr, Rolf, “La política energética latinoamericana: entre el Estado y el mercado” în Nueva Sociedad, vol. 204, iulie - septembrie. 2006, Caracas.
Manigat, Leslie, Heine, Jorge (edit), The Caribbean and World Politics, Holmes &Meier, New York, 1988.
Mayorbe, Eduardo, “El sueño de una compañía energética sudamericana: antecedentes y perspectivas políticas de Petroamerica” in Nueva Sociedad, vol. 204, iulie - septembrie. 2006, Caracas.
Mesa-Lago, Carmelo, “Venezuela reemplaza a la URSS en Cuba” in El Nuevo Herald din 29.04.2006, Miami.
Mommer, Bernard, “Integrating the Oil. A Structural Analysis of Petroleum in the Venezuelean Economy” în Latin American Perspective, Issue 90, vol. 23, nr. 3, vara 1996, p. 132 – 158.
Paramio, Ludolfo, “Giro a la izquierda y regreso del populismo” in Nueva Sociedad, vol 205, octombrie – decembrie, 2006, Caracas.
Sánchez, Germán, Cuba y Venezuela: Reflexiones y debates, Ocean Press, Melbourne-New York-Havana, 2006.
Serbin, Andrés, “Cuando la limosna es grande. El Caribe, Chávez y los limites de la diplomacia petrolera” in Nueva Sociedad, vol. 205, octombrie - decembrie. 2006, Caracas.
Serbin, Andres, “Towards an Association of Caribbean Status: Raising Some Achurad Questions” in Journal of Interamerican Studies and World Affairs, Miami, iarna 1994.
Schuld, Jürgen, Acosta, Alberto, “Petróleo, rentismo y subdesarrollo: ¿una maldición sin solución?” în Nueva Sociedad, vol. 204, iulie - septembrie. 2006, Caracas.
Urrutia, Edmundo González, „Las dos etapas de la política exterior de Chávez” in Nueva Sociedad, vol. 205, octombrie - decembrie. 2006, Caracas.
Zanoni, Rafael José, „ ¿Que pueden hacer las políticas energéticas por la integración?” in Nueva Sociedad, vol. 204, iulie - septembrie. 2006, Caracas.
Libro Amarillo, Memoria y Cuenta del Ministerio de Relaciones Exteriores, Caracas, 2003.
Petroamérica y la integración energética de América Latina y el Caribe, Ministerio de Relaciones Exteriores, Republica Bolivariana de Venezuela, Caracas, august 2003.
Site-ul Petroleos de Venezuela www.pdvsa.com
„Acuerdo de cooperación energética de Caracas” disponibil on-line la adresa

www.efemeridesvenezolanas.com/html/aec.htm

Venezuela şi Columbia: dinamica relaţiilor internaţionale a două naţiuni cu exigenţe naţionale şi emisferice dihotomice

Francesco Tamburini

Universitatea din Pisa (Italia)

Încă din epoca coloniilor spaniole si apoi de la fondarea Republicii Columbia (1818 – 1931)¹, Venezuela şi Columbia au reprezentat două entităţi opuse şi aflate în rivalitate. Trebuie amintit că Bogota a fost capitala vice-regatului Noii Granade şi că structura sa socială nu a pierdut controlul economic, politic şi cultural în momentul independenţei şi naşterii Republicii Columbia. Între timp a fost de fapt Caracas, oraşul de naştere al lui Simón Bolívar, cel care declanşează mişcarea de independenţa şi declararea războiului imperiului spaniol, generînd la rîndul său un fel de contra – putere culturală şi politică. A fost astfel Venezuela cea dintîi care obţine independenţa, ce începe să se difuzeze mai întâi în Columbia şi apoi în restul continentului. Nu trebuie uitat si faptul că însuşi caudillos Bolívar şi Santander, legaţi de oligarhia Bogotei şi Venezuelei au contribuit la sfârşitul unui vis de integrare regională bazată pe o mare federaţie de state.

Ceea ce ne interesează de fapt mai mult este examinarea modului în care au evoluat relaţiile (parcursul) între Bogota si Caracas în lumina contextului politic, regional şi internaţional, dominat de statul de semi-anarhie al Columbiei şi de controversata figură a preşedintelui Hugo Rafael Chávez Frías.

Problemele economice, bogăţia resurselor, emigrarea ilegală, contrabanda, terorismul şi delimitarea frontierelor² sunt problemele care au înstrăinat şi continuă să înstrăineze relaţiile între cele două ţări.

Schimbarea raporturilor diplomatice are loc în 1989 prin intermediul unei serii de tratate bilaterale, precum Declaraţia Caracas (3 februarie) şi Declaraţia Ureña (28 martie), amândouă stipulate de preşedintele Virgilio Barco şi respectiv Carlos Andrés Pérez, pentru Venezuela. Aceste tratate au dat viaţă unuia dintre cele mai dinamice procese de integrare regională, mai exact unei sincere cooperări bilaterale care ar fi aliniat economic şi politic cele două naţiuni. Cu declaraţia de la Caracas s-a decis coordonarea propriilor eforturi pentru a promova integrarea latino – americană şi s-a stabilit să se înceapă de la consultări pentru a pentru a restabili Comisia de Conciliere, prevăzută de „Tratatul de ne-agresiune, conciliere şi arbitraj” semnat în 1939. S-ar fi garantat astfel, printre altele, nominalizarea a două personalităţi pentru fiecare dintre cele două părţi, care ar fi realizat o listă cu chestiunile care trebuie rezolvate între cele două ţări. Prin declaraţia de la Ureña au fost numite în schimb Comisiile Prezidenţiale pentru Probleme Frontaliere, care trebuiau să se ocupe de studiul problemelor relative la tranzitul de bunuri, persoane şi vehicule între cele două frontiere şi utilizarea resurselor naturale.

La 6 martie 1990 preşedinţii însuşi s-au întâlnit la Ferma San Pedro Alejandrino, (Santa Marta in Colombia), unde s-a stabilit metodologia pentru a revolza chestiunile pendente, între cele două ţări. La 21 septembrie al aceleaşi luni, la San Cristóbal, Barco şi Pérez, au numit o Comisie de Negociere, care trebuia să se ocupe de problema fluviilor comune, de bazinul hidrografic, de delimitările zonelor marine şi submarine, de delimitarea precisă a frontierelor şi de probleme legate de emigrare. O Comisie Prezidenţială de Probleme Exterioare Frontaliere urma să se ocupe de transporturile între naţiuni, de furtul autovehiculelor, de traficul de stupefiante, de utilizarea resurselor transfrontaliere şi de cooperarea în caz de calamităţi naturale. Comisiile şi-au desfăşurat activităţile activ timp de trei ani, intervievând numeroase autorităţi locale civile, militare şi ecleziastice; deşi au încercat să depăşească barierele interstatale, în continuare s-au comportat conform tradiţiei diplomaţiei secrete, încetând orice raport direct cu populaţia şi autorităţile locale. Birocraţia şi respectivele cancelarii au pus stăpânire pe comisii, limitându-le funcţionalitatea.

La 30 ianuarie 1992, prin Declaraţia de la Maiquetía, Venezuela şi Columbia au decis să creeze o Zonă de Liber Schimb, care nu a intrat niciodată efectiv în vigoare şi datorită faptului ca a fost depăşită de un acord mult mai amplu la care s-a asociat şi Mexicul, Tratatul de Liber Comerţ, cunoscut şi sub numele de Grupul celor Trei (G-3), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995³. Acest tratat a fost dorit în special de către Columbia, care dorea să intre, mulţumită Mexicului, în cadrul NAFTA – TLC (North America Free Trade Agreement – Tratado de Libre Comercio N. Edit.) ieşind astfel din izolarea internaţională. Mai presus de toate, aria comercială venezuelo – columbiană intra în contradicţie cu Comunitatea Andină, căreia atât Bogota cât şi Venezuela îi aparţineau⁴. Raporturile comerciale între Columbia şi Venezuela au început să se răcească începând cu 1997 când guvernul columbian a impus restricţii pe anumite produse provenite din Venezuela, precum: zahăr, orez, hârtie carne şi cauciuc. O problemă comercială care de fapt îţi avea propriile rădăcini în motivaţii politice ce ies la iveală, în ianuarie 1995 când un grup de gherilă columbian al ELN⁵, a atacat satul venezuelean Cararabo în statul venezuelean Apure, ucigând opt soldaţi.

De la cooperarea economică şi politică s-a trecut în scurt timp la un conflict diplomatic, care, printre altele, a început încă din 1994, datorită candidaturii la funcţia de preşedinte al OAS (Organizaţia Statelor Americane N. Edit.), o funcţie la care aspirau atât Venezuela, prin Ministrul său de Externe Miguel Burelli Rivas, dar şi Columbia, care îl propusese pe fostul preşedinte César Gaviria. Fără să mai punem la socoteală că diplomaţia venezueleană se îndepărtase din ce în ce mai mult de dialogul cu ţara vecină datorită alegerii preşedintelui Caldera, care a dorit să-şi impună propriul program politic distanţându-se de predecesorul său Pérez. Caldera, întărind relaţiile cu Brazilia, a schimbat într-adevăr obiectivul principal al politicii externe venezuelene.

Atacul formaţiunilor de gherilă ale ELN, nu au făcut decât să scoată în evidenţă, tensiunile şi problemele deja existente, dar care până atunci fuseseră ascunse temporar.

La 15 martie 1995 Venezuela începe deportarea a mai mult de 400 de imigranti columbieni ilegali ceea ce va provoca proteste diplomatice din partea Columbiei. La câteva zile după, Columbia a denunţat violarea propriului spaţiu aerian din parte militarilor venezueleni. Toate aceste proteste se reînnoiesc în august când Venezuela începe aşa numita operaţiune Siera VIII, ce avea drept obiectiv distrugerea culturilor de mac. Asemenea operaţiune, după cum relatează guvernul de la Bogota, a dus la pătrunderea în interiorul graniţelor columbiene şi la uciderea unor cetăţeni columbieni. Tensiunile au continuat în 1996, provocând paralizia aproape totală a oricărei forme de dialog, în aşa mod încât nu s-a realizat nici o întâlnire între preşedinţii Rafael Antonio Caldera Rodriguez şi Ernesto Samper Pizano, ales între timp în Columbia.

Însângerată de gherila ELN şi FARC⁶, Columbia a făcut presiuni asupra Venezuelei până când aceasta a cedat armatei columbiene dreptul de a putea urmări (aşa numita hot pursuit) pe teritoriul venezuelean a luptătorilor şi traficanţilor de droguri ce foloseau Venezuela ca refugiu. În plus Samper a cerut ca armata Venezuelei să depună un efort sporit pentru a controla mai drastic propriile frontiere. Toate aceste cerinţe, nu au fost îndeplinite de Venezuela, nu doar datorită lipsei unei reale voinţe politice, dar şi datorită faptului că începând cu 1997 fenomenul traversării graniţelor a încetat treptat. Scăzând acest fenomen cele două state au putut iniţia o cooperare a serviciilor de informaţii în lupta anti-gherilă şi anti-traficanţi. Fructul acestei destinderi a fost restabilirea Comisiilor de Demarcare a Frontierelor Terestre, care fuseseră suspendate în ultimii paisprezece ani. Se obţine astfel o relativă stabilitate în zona de frontieră acompaniată de o destindere a raporturilor diplomatice între cele două guverne.

La 9 august 1997 cei doi preşedinţi, Samper şi Caldera, s-au întâlnit la Guasdualito, unde s-a propus intrarea în scenă a Venezuelei ca intermediar între statul columbian şi gherilă. O propunere care a dus la formarea aşa numitului Grup al Prietenilor (Grupo de Amigos), un grup de lucru constituit din Costa Rica, Mexic, Spania şi Venezuela, care ar fi propus părţilor în cauză: FARC, ELN şi Republica Columbiană să apeleze la „bunele sale oficii” pentru rezolvarea conflictului în desfăşurare. Această iniţiativă şi diminuarea operaţiunilor gherilei columbiene pe teritoriul Venezuelei demonstrau că guvernul Samper realizase deja de ceva vreme contacte directe cu conducerea grupurilor de gherilă. Această politică, iniţiată de Samper şi consilierii săi, a fost continuată de preşedintele Hugo Chávez încă din primele zile de la alegerea sa din 1999, totuşi cu o diferenţă fundamentală: Samper, în 1997 şi în 1998 a negat aproape orice fel de contact direct cu gherila (chiar dacă acest lucru nu era adevărat) afirmând mereu foarte clar că guvernul Venezuelei recunoştea ca interlocutor unic şi oficial doar guvernul din Bogotá; Chávez încă de la început a demonstrat interesul său în a negocia direct cu capii gherilei pentru a elimina problemele de la frontieră. O poziţie ce a fost interpretată de Bogota ca dorinţa Venezuelei de a concede statutul de forţă beligerantă gherilei columbiene. Fără să punem la socoteală faptul că Chávez proclamă neutralitatea sa în timpul conflictului columbian, o atitudine extrem de diversă de poziţia tradiţională a Venezuelei, care de la început a considerat grupurile de gherilă columbiene, ca un „inamic comun” al celor două ţări.

În pofida anumitor declaraţii conciliante preşedintele Chávez⁷, a înlăturat fără doar şi poate dialogul cu Columbia în câmpul politicii interne, deşi distanţa între cele două naţiuni, se adâncise deja în contextul evoluţiei politicii internaţionale şi în particular în raportul cu Statele Unite.

Începând cu preşedinţia lui Andrés Pastrana (1998-2002) şi în special Álvaro Uribe Arango, actualul preşedinte, guvernele columbiene s-au aliniat tot mai mult cu politica de la Washington, spre deosebire de Virgilio Barco Vargas (1986-1990) şi César Gaviria Trujillo (1990-1994), care orientaseră în schimb politica externă columbiană în căutarea unui multiplu sprijin internaţional pentru a rezolva conflictul intern columbian, care căpătase acum forma unui război civil¹, generat de grupuri de gherilă, atât de puternice încât se considerau patronii de drept a unei mari părţi din teritoriul naţional.

Încercarea de a implica şi Washington-ul a avut ca scop principal obţinerea ajutorului economic şi militar pentru a elimina fenomenul terorismului şi traficul de narcotice. Se inserează astfel conflictul civil în lupta antiteroristă şi antidrog condusă de Departamentul de Stat, utilizând Planul Columbia şi Iniţiativa Regională Andină⁹. Cu siguranţă acest moment a însemnat o schimbare decisivă a atitudinii columbiene la 360 de grade, chiar şi faţă de politica SUA şi la nivel mondial (Columbia este unicul stat latino-american care împreună cu El Salvador şi Nicaragua a sprijinit în mod necondiţionat invazia în Irak). În schimb Columbia nu numai că a obţinut cuvinte de laudă din partea din partea lui Bush, care îl numeşte pe Uribe „Tony Blair al Americii Latine” dar a obţinut mai presus de toate ajutor militar şi logistic. Columbia devine astfel într-o perioadă de timp scurtă, prima între ţările din emisfera occidentală care primeşte cele mai multe ajutoare militare americane¹⁰, a treia în lume, după Israel şi Egipt, şi prima în lume în ceea ce priveşte numărul soldaţilor antrenaţi direct de consilieri militari americani.²¹

Această politică externă a dus în mod inevitabil, Columbia la ruperea relaţiilor cu Venezuela lui Chávez, care a dat viaţă unei politici totalmente opusă. Chávez a propus o politică externă ce a determinat înlăturarea Venzuelei din orbita americană, promovând alianţe cu ţări care făceau parte din axa calificată de Washington drept „ axa răului” adică Cuba şi Iran sau oricum ţări rivale Statelor Unite la nivel planetar (China sau Rusia). Chávez a întreprins o propagandă, împotriva globalizării, având ca ţintă ALCA (Acordul de Liber Comerţ pentru Americi)¹² căreia îi opune ALBA (Alternativa Bolivariană pentru Americi), care a luat naştere la Havana în aprilie 2006, şi care conţine chiar un capitol asupra cooperării militare în vederea creării unei Organizaţie a Atlanticului de Sud¹³. Între timp Venezuela sa retras din CAN (Comunitatea Andină a Naţiunilor), considerată de preşedinte „muribundă” şi din Grupul celor Trei, la doar o lună după, considerându-l „prea neo–liberal”. Preşedintele Venezuelei a integrat ţara sa în Mercosur la 4 iulie 2006, o opţiune explicată în mare parte datorită mai mult poziţiilor anti-americane, decât datorită unor reale exigenţe economice¹⁴.

Pentru a nu mai vorbi de folosirea OPEC, ca instrument de presiune politică, ce reprezenta pentru Venezuela, o indiscutabilă şi absolută noutate. În acest sens, guvernele venezuelene precedente, cu ocazia crizei din Mediul Orient şi a războiului din Golf menţinuseră o poziţie pasivă, sperând că vor putea beneficia de preţurile ridicate la petrol, echilibrând oricum poziţia lor din OPEC prin relaţia lor specială cu Washington şi care garanta gigantului nord american un flux sigur de petrol. Chávez în schimb şi-a exprimat în schimb simpatia pentru cauza Lumii a Treia şi a celei arabe, condamnând invazia în Iraq şi bombardamentele asupra Afganistanului.¹⁵ Nu întâmplător Caracas a fost definită de Statele Unite, ca aparţinând „axei latino–americane a răului” şi nici că lovitura din aprilie 2002, care îşi propunea să-l înlăture de la putere pe Chávez s-a supus manevrelor de la Washington. Este acum bine cunoscut că Statele Unite consideră deja Venezuela o „problemă regională”, cu care mai devreme sau mai târziu vor fi nevoiţi să-şi regleze conturile sau să găsească un mod de a convieţui.

În acest context, atât Columbia cât şi Venezuela, percep respectivele politici ca un pericol la adresa propriului sistem politic şi al suveranităţii naţionale. Columbia se lamentează că Venezuela nu realizează o reală politică de cooperare la nivel de frontieră, în vederea luptei anti-gherilă, în timp ce Venezuela consideră că ajutoarele americane pentru Columbia constituie o ameninţare care poate ascunde o posibilă agresiune, şi chiar destabilizează întreaga regiune¹⁶. Planul Columbia şi modernizarea armatei columbiene, determină guvernul Venezuelei să creadă că este în desfăşurare o adevărată şiproprie construcţie militară (military build-up) realizată împotriva Venezuelei. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa, fiind vorba de măsuri anti-gherilă care cu greu se pot adapta unui război convenţional de agresiune împotriva altui stat. De fapt, ajutorul american către Bogotá a determinat Venezuela chavistă să înceapă o puternică cursă a înarmării, prin care în 2006 au fost semnate o serie de contacte pentru furnizarea de armament din partea Rusiei lui Putin. Se tinde astfel la reorganiza radicală a armatei, aviaţiei şi a marinei venezuelene, transformând forţele din Caracas într-una dintre cele mai bune armate de pe continent. Chávez a achiziţionat astfel noi submarine diesel (5 Tipul 363 Kilo şi 4 Amur 667E), 53 de elicoptere Mi-26, Mi-35, Mi-17, 24 de avioane de vânătoare Sukhoi Su-30MK2 şi 100.000.000 de Kalashnikov de nouă generaţie (AK – 103), cărora le urmează construirea unei fabrici care să producă sub licenţă acest tip de arme de atac. Valoarea acestor contracte a fost estimată la o cifră între 1 şi 3 miliarde de dolari.

„Asigurarea păcii şi evitarea oricărui tip de agresiune imperialistă” aceasta este explicaţia oferită de Chávez, pentru reînarmarea Venezuelei. În realitate, teama liderului venezuelean, este aceea că Statele Unite vor încerca o agresiune la adresa Venezuelei, pentru a ocupa resurselor sale petroliere, utilizând poate Columbia ca baza operativă. La rândul său Columbia este îngrijorată nu doar de faptul că poate avea un vecin mai puternic din punct de vedere militar (Venezuela), dar şi de faptul că o parte a armamentului uşor, precum AK – 103, poate sfârşi în mâinile FARC¹⁷.

Rapoartele diplomatice între Venezuela şi Columbia sunt extrem de reci şi bazate pe indiferenţa reciprocă a celor două state. Terorismul continuă să fie cauza multor tensiuni puternice. Bogotá ar dori o colaborare din partea armatei şi magistraturii Venezuelei în reprimarea activităţii FARC şi ELN pe teritoriul venezuelean, folosit des ca zonă sanctuar pentru a fugi de acţiunilor anti-gherilă ale columbienilor. Venezuela în mod contrar reţine că problema gherilei este un fenomen doar în interiorul Columbiei şi respinge orice propunere de acţiune. În acest cadru, are loc falimentul Comisiei Bi-naţionale pentru Probleme Frontaliere (COMBIFRON), care din 1994 s-a întâlnit doar de o duzină de ori şi a cărei activitate a încetat în 2002¹⁸.

Punctul cel mai de jos al raporturilor columbiano - venezuelene, s-a înregistrat în ianuarie 2005, cu aşa zisul „caz Rodrigo Granda”. Lider al FARC, Rodrigo Granda Escobar, a fost arestat de forţele columbiene pe teritoriul Venezuelei (în oraşul Cúcuta), fără să aibă însă permisiunea Caracasului, care printre altele a acuzat columbienii că ar fi corupt diverşi funcţionari venezueleni din Garda Naţională, înainte de a fi îndeplinit operaţiunea. Incidentul a determinat închiderea frontierelor şi demisia ambasadorului Venezuelei la Bogotá. Ceea ce a generat multă tensiune a fost intervenţia Departamentului de Stat, care a sprijinit operaţiunea din Columbia şi a acuzat Venezuela că ar fi susţinut FARC. Toate această dispută a fost rezolvată în februarie în acelaşi an prin medierea conflictului de către Cuba, Brazilia şi Perú¹⁹.

Ar putea părea bizar, dar în ciuda încercărilor lui Chávez de a realiza alianţe economice improbabile şi în pofida viziunilor diametral opuse în politica externă a celor două state, Venezuela şi Columbia, din punct de vedere comercial există rapoarte comerciale optime, cauza fiind stabilitatea economică columbiană şi bogăţia petrolului Venezuelei, precum şi beneficul proces de integrare economică început în anii ’90, în ciuda faptului că acesta s-a întrerupt de câteva ori. Nu ar fi exagerat să afirmăm că cele două naţiuni sunt destinate să convieţuiască şi să se suporte reciproc pentru binele economiei lor.²⁰ Mărturie în acest sens este data de 25 noiembrie 2005, când după tratative ce au durat un deceniu, a fost semnat de Uribe şi Chávez un tratat ce a instituit o Zonă de Integrare Frontalieră, care permite libera circulaţie a mărfurilor între regiunea columbiană Norte de Santander şi statul venezuelean Táchira. Această evoluţie a fost pentru moment împiedicată de impunerea de taxe ridicate din partea regiunii Norte di Santander în august 2007²¹, care a implicat ca retorsiune blocarea trecătorilor internaţionale de către transportatorii venezueleni. O „mini-criză” care a avut ca rezultat suspendarea a 70-80% din schimburile comerciale între cele două state.

Adevăratul paradox ale relaţiilor venezuelo - columbiene este că evenimentele interne din Columbia şi politica sa externă condiţionează raporturile cu Venezuela, care la rândul său prin „chavismul” său condiţionează o normală dialectică cu Bogotá. Paradoxul cel mai mare este că politicile externe ale Bogotei şi Caracasului au născut numeroase critici atât în Statele Unite cât şi în Uniunea Europeană, dovedindu-se deci contra-producătoare la nivelul consensului internaţionale. Să vedem de ce.

După cum s-a spus Columbia a urmărit asocierea luptei împotriva drogurilor şi a terorismului local în cruciada împotriva terorismului global, cerând o alianţă pro-occidentală şi emisferică. Chiar dacă Columbia a primit ajutor din partea Statelor Unite, aceasta şi-a atras asupra sa criticile nord americane şi europene pentru gravele încălcări ale drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale.

Politica lui Chávez, în mod contrar s-a bazat până astăzi pe o retorică „anti-americană” şi în mod esenţial anti-occidentală, propagând o structură internaţională economică şi politică mai justă care îşi află propriile rădăcini în Lumea a Treia. O politică ce găseşte din ce în ce mai puţin consens în ţările occidentale şi e tolerată doar pentru resursele petroliere de care Venezuela dispune. În acest sens se poate afirma că Venezuela şi Columbia sunt asemănătoare în diversitatea lor.