The First Forty-Nine Stone

Wilson se aruncase într-o parte, ca să poată trage între omoplaţii bivolului, Macomber rămăsese locu­lui, în picioare, şi trăsese în nări, ochind de fiecare dată puţin mai sus şi* lovind coarnele grele, desprin-zînd din ele aşchii şi ţăndări, ca şi cum ar fi tras într-un acoperiş cu ţiglă, şi Mrs. Macomber, din maşină, trăsese în bivol cu Manlicher-ul de 6,5 cînd i se păruse că e gata să-1 străpungă cu coarnele pe Macomber şi-şi lovise soţul cu vreo două degete mai sus şi mai într-o parte de baza craniului.

Francis Macomber zăcea acuma, cu faţa în jos, la mai puţin de doi paşi de locul în care bivolul căzuse pe-o coastă, şi nevastă-sa se aplecă, în ge­nunchi, deasupra lui. Wilson era lîngă ea.

— în locul dumitale, nu 1-aş întoarce, îi zise Wilson.

Femeia plîiigea isteric.

— în locul dumitale, m-aş duce la maşină, spuse Wilson. Unde-i carabina ?

304

Femeia dădu din cap, cu faţa crispată. Purtătorul de puşcă ridică arma de jos.

— Las-o aşa cum e, zise Wilson. Apoi : Du-te şi aduJ pe Abdulla, să fie martor cum s-a-ntîmplat accidentul.

îngenunche, scoase o batistă din buzunar şi o în­tinse peste capul cu părul tuns scurt al lui Francis Macomber, aşa cum zăcea acolo. Sîngele se scurgea în pămîntul uscat şi afînat.

Wilson se ridică şi se uită la bivolul prăvălit pe-o coastă, cu picioarele întinse şi pîntecele cu părul rar mişunînd de căpuşe. „Frumos bivol, dracul să-1 ia, se gîndi el maşinal. Cu o deschidere a coarnelor de vreun metru, ba chiar şi mai bine. Chiar şi mai bine." îl chemă pe şofer şi-i spuse să întindă o pă­tură peste trupul lui Macomber şi să rămînă acolo. Şi apoi se duse spre maşină, unde femeia şedea şi plîngea într-un colţ.

— Frumoasă treabă ai mai făcut, spuse el cu o voce albă. Şi el te-ar fi părăsit.

— încetează, zise ea.

— Desigur, e vorba de un accident, zise el. Ştiu asta.

— încetează, zise ea.

— N-avea grijă, spuse el. O să ai ceva neplăceri, dar am să pun să se ia cîteva fotografii, care vor fi folositoare la anchetă. Apoi mai sînt şi mărtu­riile purtătorilor de puşcă şi ale şoferului. Să n-ai nici o grijă, eşti în regulă.

— încetează, zise ea.

305

— Mai sînt al dracului de multe lucruri de făcut, spuse el. Şi trebuie să trimit un camion spre lac, ca să se telegrafieze după un avion care să ne ducă pe toţi trei la Nairobi. De ce nu 1-ai otrăvit ? în Anglia aşa se face.

— încetează, încetează, încetează, strigă femeia. Wilson se uită la ea cu ochii lui albaştri şi reci.

— Păi eu am cam terminat, zise el. Eram puţin cam furios. Soţul dumitale începuse să-mi placă.

— O, te rog încetează odată, spuse ea. Te rog, te rog, încetează.

— Aşa e mai bine, zise Wilson. Te rog, e mult mai bine. Acum o să încetez.

BĂTRÎNUL DE LINGĂ POD

Bătrînul cu ochelarii cu ramă de oţel şi cu hainele pline de praf se odihnea pe marginea şoselei. Pe po­dul de vase de peste fluviu treceau căruţe şi cami­oane, bărbaţi, femei şi copii. Căruţele, trase de ca-tîri, se opinteau urcînd malul abrupt dinspre pod, şi soldaţii le împingeau, trăgînd de spiţele roţilor. Camioanele urcau urnind şi treceau înainte, în frunte, iar ţăranii se tîrau pe drum, înotînd în praf pînă la glezne. Numai bătrînul stătea nemişcat. Era prea obosit ca să meargă mai departe.

Aveam misiunea de a trece podul, de a explora capul de pod din partea cealaltă şi de a afla pînă unde înaintase-inamicul. După ce mi-am făcut treaba, m-am întors. Pe pod nu mai treceau nici prea multe căruţe şi nici prea mulţi oameni, bătrînul însă era la locul lui.

— De unde vii ? 1-am întrebat.

307

— Din Sân Carlos, îmi răspunse, şi zîmbi.

Era satul în care se născuse, şi-i făcea plăcere să-i rostească numele, de aceea zîmbise.

— Aveam grijă de dobitoace, îmi explică el.

— Aha, am zis, neînţelegînd prea bine ce vrea să spună.

— Da, spuse el, rămăsesem, ştiţi, ca să am grijă 'de dobitoace. Am fost ultimul om care a părăsit Sân Carlos.

Nu arăta a cioban sau a văcar, şi uitîndu-mă la hainele lui negre şi pline de praf, la faţa lui ce­nuşie din cauza prafului şi la ochelarii lui cu ramă de oţel 1-am întrebat :

— Ce fel de dobitoace ?

— Felurite, spuse el, şi clătină din cap. A trebuit să le las acolo.

Mă uitam cu atenţie înspre pod şi spre locurile acelea din delta Ebrului, care seamănă atît de bine cu cele din Africa, şi mă întrebam cît timp avea să treacă pînă vom da ochii cu inamicul, şi stăteam tot timpul cu urechea la pîndă, să desluşesc primele zgo­mote care să anunţe acel de-a pururi tainic lucru care se numeşte contactul cu duşmanul, şi bătrînul tot acolo era.

— Şt ce fel de dobitoace aveai în grijă ? î-am întrebat.

— Trei cu toate, îmi explică el. Două capre şi o pisică; şi în afară de ele, patru perechi de po­rumbei.

— Şi a trebuit să le laşi acolo ? 1-am întrebat.

- ua. JJin cauza artileriei. Căpitanul mi-a spus să plec, din cauza artileriei.

— Şi n-ai pe nimeni ? 1-am întrebat, uitîndu-mă spre celălalt capăt al podului, unde cîteva căruţe se grăbeau să coboare malul povîrnit.

— Pe nimeni, zise el, în afară de dobitoacele de care v-am vorbit. Pisica, desigur, n-o să păţească nimic. Pisicilor nu trebuie să le porţi de grijă, dar nu ştiu ce-o să se întîmple cu celelalte.

— Ce politică faci ? 1-am întrebat.

— Nu fac nici un fel de politică, spuse el. Am şaptezeci şi şase de ani. Am făcut pînă aici doispre­zece kilometri, şi cred că mai departe nu mai pot merge.

— Nu-i prea bine să stai aici, i-am zis. Dac-ai putea, n-ar fi rău să mergi pînă Ia răscrucea dinspre Tortosa, unde-ai găsi nişte camioane.

— O să mai stau puţin, şi după aceea o să plec. Camioanele unde se duc ?

— înspre Barcelona, i-am spus.

— Nu cunosc pe nimeni prin locurile acelea, zise el, dar îţi mulţumesc foarte mult. Iţi mulţumesc încă o dată foarte mult.

Se uită la mine încurcat şi obosit, şi apoi, simţind nevoia să-şi împartă necazurile cu cineva, îmi spuse :

— De pisică sînt sigur, n-am eu grijă. Pisicii nu trebuie să-i porţi de grijă. Dar celelalte ? Dumneata ce crezi c-o să se întîmple cu celelalte ?

— Ce să cred, probabil că n-o să păţească nimic. —. Crezi ?

309

— Şi de ce nu ? i-am zis iiitîndu-mă într-una spre celălalt mal, unde nu se mai vedea nici o căruţă.

— Dar ce-o să facă în timpul bombardamentului de artilerie, din moment ce mie mi s-a spus să plec tocmai din cauza artileriei ?

¹ — Ai lăsat deschis porumbarul ? 1-am întrebat.

— Da.

— Atunci, porumbeii or să zboare.

— Da, desigur c-or să zboarerDar celelalte ? Mai bine să nici nu mă mai gîndesc ce-o să se-ntîmple cu celelalte.

— Dacă te-ai odihnit, în locul dumitale aş pleca, 1-am îndemnat. Hai scoală-te şi încearcă să mergi.

— Mulţumesc, îmi spuse, şi se ridică de jos, se clă­tină pe picioare şi se aşeză iar în praf. Aveam grijă de dobitoace, zise el posomorîndu-se, dar nu mai vorbea cu mine. Aveam doar grijă de dobitoace.'

N-aveam ce să-i fac. Era duminica Paştilor, şi fasciştii înaintau spre Ebru. O zi întunecată şi ce­nuşie, cu cerul acoperit, aşa că avioanele lor nu ieşi­seră. Acest lucru, precum şi faptul că pisicile ştiu« să-şi poarte singure de grijă era singurul noroc pe| care avea să-1 mai aibă bătrînul.

!
SUMAR

Prefaţa

Tabel cronologic

Bătrînul meu ?! •;' (My OU Mân) '

O pisică în ploaie (Cat in the Rain)

Sat indian (Indian Câmp)

Doctorul şi soţia doctorului

(The Doctor and the Doctor's Wife)

Sfîrşitul unei povesti (The End of Something)

Campionul (The Bttttler)

Mr. şi Mrs. Elliot (Mr. and Mrs. Elliot)

III XXIII

l

23 29 36 43 50 64

311
Pe chei la Smyrna 70

(On the Quai at Smyrna)

Revoluţionarul 74

(The Revolutionist)

Soldatul s-a întors acasă 76

(Soldier's Home)

O operaţie simplă 88

(Hills like White Elephanti)

Ucigaşii 96

(The Killers)

Che ti dice la patria ? 112

Cincizeci de bătrîne 128

(Fifty Grand)

După mare 166

(The Şea Change)

Un loc curat şl bine luminat 173

(A Clean, Well-lighted Place)

Mama unei „fetiţe" 181

(The Mother of a Queen)

O aşteptare de-o zi 189

(A Day's Wait)

Capitala lumii 195

(The Capital of the World)

Zăpezile de pe Kilimanjaro 215

(The Snows of Kilimanjaro)

Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber 254 (The Short Happy Life of Francis Macember)

Bătrînul de lîngă pod 307

(Old Mân at the Bridge)