The passions of the mind

Toamna acelui an sosi din nou cu cortegiul său de nemulţumiri şi lipsuri, reprezentând, potrivit descrierii lui Sigmund, un anotimp „al anarhiei". Nu era vorba numai de faptul că, la Barcelona, anarhiştii aruncaseră două bombe în încercarea de a-l ucide pe primul ministru şi pe ministrul de război, iar două luni mai târziu un alt anarhist aruncase o nouă bombă în Camera Deputaţilor din Paris, fiind apoi ghilotinat pentru isprava sa. Şi clientela lui se simţea într-un fel afectată. Aproape în fiecare număr al cotidienelor era menţionat câte un caz de sinucidere, multe dintre ele fiind persoane tinere: o servitoare de douăzeci şi doi de ani care luase otravă; fiul unui patron de restaurant, în vârstă de şaptesprezece ani care se împuşcase. Invariabil, în finalul articolelor se făcea precizarea: motivul necunoscut.

— Bineînţeles că e necunoscut, striga Sigmund, pentru că nimeni nu se sinchiseşte să facă cercetări. Aceşti tineri nu au unde să se ducă atunci când au nevoie de ajutor. Acum dispunem de tehnici speciale pentru a le atenua tulburările, putem explica tendinţa spre sinucidere şi avem posibilitatea să ne apărăm împotriva ei. Dar nu reuşim să folosim aceste cunoştinţe pentru a-i ajuta pe oameni.

Nivelul contului său bancar scăzu, ca şi cotele apelor râurilor în timpul verii. Deveni posomorât.

— Totul este Kraut und Rüben, cu susul în jos, mormăi el către Martha. Lucrurile stau aşa de rău la Viena, că oriunde mă întorc văd numai cozi lungi la cantinele unde se serveşte supa săracului. S-au înfiinţat o duzină de aziluri de noapte pentru şomeri, dar nu au nici pe departe un număr suficient de paturi. În Districtul Zece, cluburile muncitoreşti şi-au amenajat dormitoare proprii şi pretind că adăpostesc două mii de oameni pe noapte. În fiecare dimineaţă, pe străzile oraşului sunt descoperite cadavre îngheţate. Consiliul Municipal a alocat suficiente fonduri ca să fie angajaţi şomeri, zidari, tâmplari şi muncitori necalificaţi, să lucreze la Gürtel. Numai că acum, din cauza vremii umede şi reci, fiecare district a organizat un punct de colectare a îmbrăcămintei uzate, mai ales încălţăminte pentru copiii săraci care merg pe străzi cu picioarele goale. „Viaţa este ca o cămăşuţă de bebeluş – scurtă şi murdară". Austriecii au dreptate când spun că porcul flămând visează numai ghindă.

De astă dată, nici Martha nu reuşise să-l consoleze. Îi murmurase cu o expresie tristă:

— La ce visează gâştele? La ovăz. Aşa m-am simţit şi eu lunea trecută, când nu mi-ai dat bani pentru Haushalt. Totuşi, după cum se spune prin cafenele, „situaţia este gravă, dar nu fără ieşire".

Severitatea recesiunii se accentuă. Împărăteasa fondă o Volksküchenverein proprie ca să-i hrănească pe cei săraci. Un sfert de milion de prânzuri erau servite copiilor de şcoală care nu mai mâncau nimic altceva toată ziua. Metalurgiştii şi oţelarii din Districtul Zece intrară în grevă. Guvernul declară greva ilegală. Alţi muncitori făcură demonstraţii neautorizate, fură bătuţi de poliţie, apoi arestaţi. Broşuri socialiste erau tipărite clandestin şi răspândite peste tot. Poliţia efectua frecvente arestări pentru „activităţi subversive". Două mii de indezirabili, printre care şi un american, fură deportaţi.

Unul dintre noii lui pacienţi era un student la drept, aflat în sesiunea de examene. Veni la Sigmund cu priviri rătăcite şi declară că nu va fi niciodată în stare să treacă examenele şi îşi va pierde minţile dacă dr. Freud nu-l ajută cumva. Cu multă blândeţe, Sigmund îi spuse că nimeni nu înnebuneşte cu adevărat numai din cauză că se masturbează. Studentul spuse muşcându-şi buzele:

— Dr. Freud, pot să mă bizui pe discreţia dumneavoastră? Tot ceea ce se rosteşte între pacient şi doctor este confidenţial?

Sigmund zâmbi la auzul acestui limbaj profesional şi îi dădu toate asigurările în acest sens.

— Domnule doctor, cu siguranţă că ştiţi că nici un bărbat nu se masturbează într-un vacuum. Cu alte cuvinte, nu ejaculăm niciodată fără să avem în preajmă o femeie.

Sigmund dădu aprobator din cap. I se confirma astfel o teză pe care şi-o formulase şi el în minte. Studentul continuă grăbit:

— Pe când eram la Schottengymnasium, subiectul fanteziilor mele îl constituiau frumoasele actriţe de la Volkstheater. În timp ce mă masturbam, starul la modă se afla lângă mine, mai exact, sub mine. Când am ajuns la universitate, mi-am îndreptat atenţia spre femeile cu rochii scurte pe care le vedeam în restaurantele scumpe şi la teatre. Erau obiectul plăcerilor mele din fiecare noapte. Am comis chiar şi incesturi în fantezia mea cu tinere mătuşi şi verişoare frumoase, dar nici una din toate acestea nu m-a deranjat... până... până acum...

Sări în picioare, apoi se prăbuşi pe scaun, izbucnind într-un plâns violent, cu sughiţuri. Sigmund se rezemă de spătarul fotoliului, păstrând tăcerea. Se întreba ce gânduri ar fi putut să-l aducă pe pacient în această stare. Într-un târziu, bărbatul ridică privirea.

— O să vă convingeţi şi dumneavoastră că sunt în pragul nebuniei. Acum, obiectul fanteziilor mele este... femeia cu care copulez... care stă întinsă sub mine este... este propria mea mamă. Nu-i aşa că sunt condamnat?

— Fantezia este un „vis crepuscular" aflat la jumătatea drumului între visele de zi şi cele de noapte, îi răspunse calm Sigmund. După ce vom îndepărta această viziune din imaginaţia dumitale, vom ajunge la cauza care o generează, la ceea ce te face pe dumneata, un tânăr de douăzeci şi cinci de ani, să te masturbezi, în loc să-ţi canalizezi energiile spre studiile de drept şi spre dragostea propriu-zisă.

Pacientul nu mai reveni. Sigmund primi o scrisoare în care se afla un cec. Şi cu aceasta se încheie practica lui medicală în materie de nevroze pentru tot restul anului. Singura lui pacientă perma­nentă era o femeie în vârstă al cărei fiu îl angajase să vină acasă la ea de două ori pe zi ca să-i facă nişte injecţii. O ţinu în viaţă pe bătrână, iar fiul ei înstărit se îngriji de cămara lor.

Ciclurile vitale nu-i spuneau nimic, nici chiar după ce recitise lucrările lui Wilhelm Fliess despre ritmurile organismului uman. Primăvara fusese asaltat de pacienţi şi acum nu mai avea nici unul... cu excepţia bărbatului care îşi rupsese piciorul chiar în faţa casei lor. Sigmund îl transportase la Allgemeine Krankenhaus pentru a i se pune osul în ghips. Petrecea foarte mult timp la Institutul Kassowitz, ca o compensaţie pentru absenţele sale repetate din primăvara trecută. Unii părinţi dispuneau de mijloace financiare, nu doreau să beneficieze de asistenţă medicală gratuită, voiau numai ca aceasta să fie de cea mai bună calitate. Când aflară că Privatdozent Dr. Freud putea fi găsit la cabinetul său particular, îşi aduseră copiii bolnavi în Berggasse.

Spre sfârşitul iernii şi la începutul primăverii, parcă anume ca să-l descumpănească şi mai mult, se văzu asaltat de o mulţime de pacienţi cu afecţiuni neurologice care-i ofereau un material de studiu deosebit de preţios. Termină transcrierea anamnezei cazurilor pentru viitoarea lui carte, Studii asupra isteriei, şi începu capitolul final. În sfârşit, Josef Breuer reuşi să pună pe hârtie cazul Berthei Pappenheim. Îşi reluaseră plimbările prin Viena şi discutau ce vor scrie în ultimul capitol teoretic, ce material aveau să includă în concluzii şi ce mai rămăsese de demonstrat. Scriind cu multă uşurinţă şi cursivitate, Sigmund îşi termină eseul în franceză despre Obsesii şi fobii pentru Revue Neurologique de la Paris. Reactualiză Nevroza anxietăţii, care urma să apară în Neurologisches Centralblatt de la Berlin. Deuticke, care îi tipărise traducerile lucrărilor lui Charcot şi Bernheim din franceză şi cartea lui Despre afazie, consimţi să-i publice Studiile asupra isteriei.

Când începuse să scrie despre nevrozele anxioase era mândru de originalitatea descoperirii sale. Dar după ce trecu o lună şi citi foarte mult material documentar, se simţi dezamăgit. I se confesă Marthei:

— Fiecare fiinţă omenească şi fiecare idee are o mămică şi un tătic. Geneza lor, aşa cum a dovedit Darwin, ajunge înapoi în timp până la începutul începuturilor.

Un anume doctor Kaan publicase o lucrare despre anxietate ca simptom al neurasteniei cu numai un an înainte. Apoi Sigmund găsi o publicaţie recentă a doctorului E. Hecker. În manuscrisul său notă: „Am găsit aceeaşi interpretare clar expusă în toată complexitatea ei".

Cu toate acestea, Hecker nu a separat crizele de anxietate de neurastenie, de instabilitatea nervoasă propriu-zisă. Şi profesorul Möbius de la Leipzig publicase materiale despre originile psiholo­gice ale simptomelor isterice, însă el susţinea că în psihologie nu se putea vorbi despre remedii terapeutice. Într-o scrisoare adresată lui Fliess, Sigmund îl descria pe Möbius ca „pe cea mai bună minte printre neurologi; din fericire, nu se ocupă de sexualitate."

10
La începutul anului 1895, în cabinetul lui îşi făcu apariţia o tânără văduvă, cu obrajii roşii, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, pe nume Emma Benn, care avea să-l aducă în pragul tragediei. Familia Emmei, negustori prosperi, erau prieteni cu Josef Breuer şi cu Oskar Rie. Prin intermediul lor, familia Freud stabilise relaţii destul de strânse cu familia Benn. Emma venea adesea în vizită la locuinţa din Berggasse. Era blondă, lată în şolduri, aşa cum sunt multe din tinerele fete vieneze, cu nasul cârn şi faţa asimetrică, totuşi atrăgătoare, pentru că în ochii ei lucea în permanenţă o licărire vioaie. Suferise de tulburări severe ale traiectului digestiv. Josef Breuer, care fusese ani de zile doctorul familiei Benn, ajunsese la concluzia că aceste crize ale fetei erau de origine isterică. Îl rugă pe Sigmund să o vadă. Când dr. Freud îi spuse că acest gen de terapie s-ar putea să nu meargă între prieteni, Josef îi respinse argumentele.

Emma era o militantă feministă căreia nu-i făcea deloc plăcere poziţia secundară pe care o ocupa într-o societate condusă de bărbaţi. Respingea categoric sintagma germană Kinder, Kirche, Küche – copii, biserică, bucătărie – semnificând singurele activităţi potrivite pentru o femeie, la care soţii austrieci, ceva mai flexibili, adăugaseră încă un K – Kaffeeklatsch, taifasul la cafenea. Emma îi relata lui Sigmund scene şi povestiri care erau întru totul inventate: îl vedea pe Diavol cum o înţeapă cu un ac în deget şi apoi pune câte o bomboană pe fiecare picătură de sânge.

În copilărie făcuse hemoragii nazale, iar la pubertate avusese dureri puternice de cap. Părinţii credeau că simulează, iar Emma suferea din cauza atitudinii lor. Când începu să aibă sângerări menstruale exagerate, consideră că aceasta este o dovadă a sincerităţii sale. Îi povesti că fusese molestată sexual de tatăl ei. La vârsta de cincisprezece ani se îndrăgostise de un tânăr medic foarte chipeş şi avusese din nou hemoragii nazale, astfel că părinţii trimiseseră după el.

Bolile şi fanteziile Emmei încetaseră în momentul căsătoriei. Deşi soţul ei era mult mai în vârstă şi nu foarte sănătos, Emma găsise în cei cinci ani de căsnicie dragostea după care tânjea. Nu avuseseră copii. După moartea soţului şi după o perioadă prelun­gită de doliu, Emma începuse să sufere de actualele boli ale aparatului digestiv. Îşi pierduse pofta de mâncare, iar sistemul ei nervos suferise un şoc puternic, astfel încât a fost suspectată de ulcer. Când Breuer a recomandat ca Emma să continue tratamentul la Herr Dr. Sigmund Freud, părinţii ei n-au părut prea încântaţi. Le plăcea Sigmund ca prieten, dar nu aveau încredere în metodele lui. În cele din urmă, Breuer i-a convins pe membrii familiei să-i acorde Emmei şansa de a se vindeca de maladiile care îi accentuau apatia, împiedicând-o să se bucure de viaţă.

Emma manifesta tot soiul de atitudini ostile. Avea o părere proastă despre bărbaţi şi nu făcea nici un efort ca s-o ascundă. Cu toate acestea, simţea o nevoie copleşitoare de dragoste. Multe din relatările ei se refereau la tatăl său, faţă de care nutrea sentimente contradictorii; traumele provocate de molestările lui sexuale coexistau cu o nevoie imperioasă de a se simţi iubită de el.

Apoi, în timpul unei şedinţe în care o conjurase pe Emma să nu-şi cenzureze sau să-şi reprime gândurile, ci să le lase să curgă liber, fără să emită judecăţi asupra valorii sau relevanţei lor, Emma redeveni fetiţă şi amintirile de atunci prinseră viaţă. Privatdozent Dr. Sigmund Freud se transformase în tatăl ei. Emma era din nou acasă la ea, se juca cu el, cânta, îi spunea cât de mult îl iubeşte, îi povestea cum se grăbise să vină cât mai repede acasă de la şcoală ca să fie cu el la Jause de după-amiază. Apoi, starea sufletească i se modifică brusc, izbucni în lacrimi şi îl asigură că nu fusese rea, că nu spusese nici un neadevăr, că trebuie neapărat s-o creadă. După aceea se înfurie, refuză să mai îndeplinească instrucţiunile pe care i le dădea el, susţinând că va fugi de acasă, că nu-l mai iubeşte... şi în tot acest timp făcea fel de fel de grimase, zâmbetele cochete ale fetiţei alternând cu şiroaie de lacrimi nestăpânite care erau, în mod clar, o re-creare a perioadei adolescenţei.

Pe parcursul acestei transferanţe, unii pacienţi uitau unde se află, treceau prin emoţii puternice, adesea plângeau, uneori chiar înjurau. Înainte să înţeleagă natura acestei transferanţe, Sigmund avusese sentimentul stânjenitor ca strigătele şi înjurăturile, precum şi unele gesturi mai afectuoase îi erau destinate direct, căci el purta responsabilitatea pentru inducerea acestor amintiri. La Emma, transferanţa funcţiona din plin: îşi petrecea cea mai mare parte din timp retrăind scene de mare intensitate emoţională cu convingerea că se afla alături de tatăl ei natural.

La sfârşitul şedinţei de tratament, Sigmund se temuse s-o lase pe Emma să plece, deşi avea programat alt pacient, însă fata reveni în prezent fără nici o ezitare şi fără să-şi amintească absolut nimic din ceea ce se întâmplase mai înainte. Josef Breuer rămase cu convingerea că era vorba de o nouă faţetă a isteriei. Durerile de abdomen al Emmei deveniră şi mai violente şi începu să sufere, în acelaşi timp, şi din cauza unui sinus blocat, care îi provoca inflamaţia nasului. Sigmund studie cu atenţie articolul lui Fliess despre Nevroza reflexă nazală, întrebându-se dacă nu cumva tulburările intestinale ale Emmei îşi aveau originea în dificultăţile sale respiratorii. Din fericire, Wilhelm tocmai urma să vină în vizită la Viena. Sigmund îi ceru Emmei permisiunea să-l aducă la consultaţie şi pe dr. Fliess, şi tânăra se declară de acord.

Wilhelm Fliess veni în cabinetul lui Sigmund ca s-o vadă pe Emma chiar în ziua sosirii sale la Viena şi îi făcu mai multe analize.

— Nu mai încape nici o îndoială, Sig. Necazurile acestei tinere femei îşi au o origine în pasajul nazal. Este necesară o rezecţie a oaselor pentru ca aerul să poată circula liber. Această disfuncţie poate să-i provoace tulburări gastrice, repercutându-se nefavorabil şi asupra organelor ei sexuale.

— Atunci, crezi că ar trebui operată, Wilhelm?

— Bineînţeles. Este o operaţie uşoară. Am făcut sute de astfel de operaţii. Va trebui numai să fie spitalizată timp de câteva zile.

— Dar tu nu vei fi aici ca să ai grijă de ea.

— Nu este nevoie de nici un fel de tratament postoperator. Poţi să scoţi chiar tu tampoanele după câteva zile. Îşi va reveni la nor­mal cam într-o săptămână. Programează operaţia pentru mâine.

— O vom face la sanatoriul Loew – este un spital particular cu aparatură modernă. Îţi mulţumesc, Wilhelm.

Operaţia se desfăşură în cele mai bune condiţii. Fliess se întoarse la Berlin, iar Emma fu luată acasă. În ziua următoare, când intră în dormitor, Sigmund simţi un miros urât. Îi examină mucoasa nazală şi constată că aceasta zvâcnea foarte tare. Emma nu dormise toată noaptea şi avea dureri puternice. Îi dădu un sedativ. În ziua următoare se rupse o bucăţică de os şi se produse o hemoragie masivă. A doua zi întâmpină dificultăţi când vru să irige pasajul nazal. Îşi dădu seama că Emma avea probleme serioase. Îi chemă de îndată pe dr. Gersuny, care constată că accesul în cavitatea nazală se îngreuiase, spaţiul pentru drenaj fiind insuficient; introduse un tub de cauciuc şi îi spuse lui Sigmund că va trebui să spargă din nou osul dacă tubul nu rămâne înăuntru. În încăpere stăruia un miros fetid.

În dimineaţa următoare, foarte devreme, Sigmund fu trezit din somn de un curier care aducea un mesaj de la Emma: aceasta sângera abundent. Dr. Gersuny nu putea să vină decât seara. Sigmund îl rugă pe dr. Röckel, specialist în boli de nas, gât şi urechi, să se întâlnească cu el la locuinţa Emmei. În momentul în care sosi dr. Röckel, Emma sângera nu numai pe nas, ci şi pe gură. Mirosul devenise insuportabil. Dr. Röckel curăţă bine nasul, scoase câteva cheaguri de sânge şi pansamente, apoi privi cu atenţie la ceva; se întoarse spre Sigmund şi întrebă:

— Ce este asta?

— Nu ştiu, spuse Sigmund, privind la rândul lui. Cu ce seamănă?

— Cu un fir. Am să încerc să văd ce reprezintă.

Apucă de capăt şi începu să tragă. Trase şi trase... şi mai trase...până scoase jumătate de metru de faşă uitată de dr. Fliess în cavitatea nazală a Emmei după operaţie. Din nasul ei izbucni atunci un adevărat torent de sânge – se făcu galbenă, apoi albă şi ochii îi ieşiră din orbite. Sigmund îi luă pulsul – abia se mai simţea. Emma era în pericol de moarte. Dr. Röckel bandajă la iuţeală nasul şi introduse înăuntru un tampon cu iodoform, ceea ce opri hemoragia.

Abia ţinându-se pe picioare, Sigmund trecu în camera alăturată şi bău pe nerăsuflate un pahar de apă. Dacă faşa ar mai fi rămas acolo două-trei zile, Emma ar fi murit de septicemie. Simţi un nou val de ameţeală când îşi dădu seama că greşise atunci când se declarase de acord cu operaţia. În plus, aceasta ar fi trebuit executată fie de dr. Gersuny, fie de dr. Röckel, care ar fi asigurat supravegherea postoperatorie a pacientei. Brusc îşi dădu seama – de parcă i s-ar fi turnat o găleată cu apă ca gheaţa în cap – că tulburările somatice şi psihice ale Emmei nu aveau nimic comun cu nasul. Operaţia fusese o greşeală grosolană. Avu în acelaşi timp revelaţia că nu exista nimic în neregulă nici cu nasul lui Fliess. Nici cu al lui!

Cineva îi întinse un pahar de coniac. Îl dădu peste cap dintr-o singură înghiţitură, apoi îşi luă inima în dinţi şi se duse în camera alăturată ca să facă toate aranjamentele necesare pentru reinternarea Emmei la sanatoriul Loew. Acolo, doctorii Röckel şi Gersuny repetară operaţia, sparseră osul turbinat şi curăţară bine rana. După plecarea medicilor, Sigmund rămase în picioare lângă patul Emmei. Amândoi ştiau cât de aproape fusese de moarte din cauza hemoragiei. Emma îl salută cu ochii larg deschişi, se bătu cu palma în piept şi spuse:

— Acesta este sexul tare.

Ezita să-i scrie lui Fliess despre cazul Emmei, ştiind cât de tulburat avea să fie prietenul său. Nu dădea vina pe Fliess. Wilhelm făcuse operaţia, dar dacă Emma ar fi murit, răspunderea i-ar fi revenit lui. Emma era pacienta lui. Avea pe conştiinţă moartea unei singure paciente, la Allgemeine Krankenhaus, căreia îi dăduse doza prescrisă de sulfonal, un medicament considerat inofensiv, dar netolerat de organismul femeii.

În scrisoarea către Fliess atenuă cât mai mult responsabilitatea acestuia, îi spuse cât de nefericit fusese că tocmai „tu a trebuit să ai ghinionul ăsta", dădu vina pe faşă... „ruperea faşei cu iodoform este unul din acele accidente care li se întâmplă celor mai buni şi mai meticuloşi chirurgi... Gersuny a spus că a trecut şi el printr-o situaţie similară şi că de atunci foloseşte tampoane cu iodoform în loc de faşă...." Îl dojeni pe dr. Röckel că se apucase să tragă de faşă înainte s-o ducă pe Emma la spital şi încheie asigurându-l pe Fliess că „... nimeni nu te învinovăţeşte cu nimic pe tine şi nici nu văd de ce ar face-o... Te rog să mă crezi că nu am simţit nevoia să-mi redobândesc încrederea în tine".

Emma avu nevoie de mai multe luni ca să se restabilească. Pe măsură ce îi reveneau puterile, se reinstalau şi tulburările diges­tive. Operaţia de la nas nu rezolva nimic. Se întoarse în Berggasse ca să reia tratamentul. Sigmund era ferm convins că boala ei se baza pe întreruperea vieţii afective şi sexuale. Îi explică etiologia sexuală a nevrozei, sublinie metodele de suprimare şi de apărare folosite cu abilitate de subconştient, obsesiile şi fobiile generate de incapacitatea organismului de a-şi descărca firesc energia.

Emma nu credea nici un cuvânt din toate acestea. Când Sigmund îi sugeră să iasă din izolarea la care se condamnase de la moartea soţului ei, să meargă la petreceri şi la dans, să invite oameni la ea acasă şi să facă cunoştinţă cu tineri bărbaţi în perspectiva unei noi căsătorii, Emma se supără.

— Nu e nici o fărâmă de adevăr în ceea ce spui. Bineînţeles că resimt puternic lipsa soţului meu, tandreţea şi afecţiunea lui. Da, îmi lipsesc şi relaţiile noastre sexuale. Dar acestea nu reprezentau decât o mică parte a dragostei pe care o nutream unul faţă de celălalt. Nu poate fi aceasta cauza durerilor cumplite pe care le am de când a murit soţul meu. Trebuie să fie o dereglare de ordin somatic.

— Da, se poate, deşi dr. Breuer a spus că nu a găsit nimic. Multe din cazurile noastre de nevroză sunt foarte complexe şi reprezintă o îmbinare a tulburărilor fizice şi psihice. Dar chiar dacă ai vreo afecţiune fizică, acesta nu este singurul simptom. Emma, sănătatea ta mentală, nervoasă şi emoţională depinde de tine; trebuie să vrei să-ţi găseşti un alt iubit şi un alt soţ. E nevoie să faci acest lucru în mod deliberat, după un plan bine elaborat. Nu există nimic altceva mai important în viaţa ta, care să-ţi redea în acelaşi timp sănătatea.

Emma sări în sus furioasă:

— Cum poţi să-mi ceri un lucru aşa de nedemn – ce-ai vrea să fac? Să alerg pe străzile Vienei şi să strig: „Am nevoie de un soţ!? Nu vrea nimeni să se însoare cu mine?" Tocmai începe vacanţa de vară. Ce-ar fi să întrerupem tratamentul pentru o bucată de vreme?

Sigmund se declară de acord.

Manuscrisul Studiilor asupra isteriei era pregătit pentru a fi trimis lui Deutcke. Breuer scrise un amplu capitol de încheiere. Nu credea că psihologia sau studiul nevrozelor ar putea să devină o ştiinţă de laborator continuatoare a tradiţiei statornicite de eminenţi fiziologi de talia lui Hehnholtz şi Brücke, dar vedea în ea un domeniu nou de cercetare care va trebui să-şi elaboreze şi să-şi valideze propriul limbaj. Sigmund nu putea să accepte această idee. Îşi pierduse reputaţia de om de ştiinţă în momentul în care atenţia lui se concentrase asupra hipnozei, a isteriei masculine, a amneziei şi, mai recent, asupra etiologiei sexuale a nevrozelor. Avea mare nevoie să găsească o modalitate de măsurare, o scală în care să încadreze concepţiile lui. Nu considera că este o căutare inutilă. Într-o bună zi, psihologia va fi o ştiinţă la fel de exactă ca şi anatomo-patologia.

Era încredinţat că această carte va marca începutul unei ere noi în medicină, contribuind la transformarea dintr-o fantasmagorie într-un sistem coerent, menit să pună la dispoziţia medicilor un instrument terapeutic eficient şi în acelaşi timp să deschidă calea spre un corpus de cunoştinţe inaccesibile până la acea dată. Şedea cu manuscrisul voluminos între palmele deschise, cuprins de un sentiment de euforie – cartea aceasta îi va aduce o faimă durabilă, bunăstare şi independenţa totală.

11
Martha era însărcinată în patru luni. De astă dată, nu suporta prea bine sarcina. După cinci naşteri fără complicaţii, cea de-a şasea îi crease probleme de la bun început. Se simţea rău, era palidă şi avea necazuri şi cu dinţii. Hotărâse, de comun acord cu Sigmund, să nu plece în vacanţă prea departe, până în munţii Semmering, aşa că închiriaseră o vilă la Bellevue, la poalele Kahlenberg-ului. Liliacul, care mai era încă în floare, fu înlocuit curând de parfumul florilor de salcâm. Peste noapte, şi măceşii înfloriră brusc.

Vila fusese proiectată iniţial ca loc pentru distracţii. Cele două săli de recepţii aveau plafoane înalte şi elegante. Hotelul de pe Kahlenberg îşi făcea reclamă pentru „clima alpină şi absenţa completă a prafului". Martha susţinea că acelaşi lucru este valabil şi pentru Bellevue, aflată cu câţiva kilometri mai jos. Se simţi imediat mult mai bine, aşa că plănui să dea o petrecere cu ocazia zilei sale de naştere, când împlinea treizeci şi patru de ani. Îi invită pe Emma Ben, pe dr. Oskar Rie, care îşi petrecea vacanţa cu părinţii Emmei în casa acestora de la ţară, pe soţii Breuer şi mulţi alţi prieteni.