The passions of the mind

— Când a murit tatăl meu, mi-am dat seama că urmam la rând. Acum eu sunt tatăl. Nu mai sunt fiu. Curând, copiii mei vor purta doliu după mine. Nu m-am gândit niciodată la moarte înainte să se prăpădească tatăl meu, însă acum nu mai pot să mi-o scot din minte.

— Fiecare om îi este dator naturii cu o moarte, remarcă Sigmund. Din cele mai vechi timpuri, aceasta i-a pricinuit omului cea mai mare nelinişte. Chiar şi în societatea noastră sofisticată, teama de moarte reprezintă un sentiment omniprezent. Aşadar, temerea dumneavoastră e cât se poate de firească. Dar ceea ce nu mi se pare normal este teama dumneavoastră de cancer sau de infarct. Iată rapoartele specialiştilor care v-au examinat. Nu aveţi nici un fel de probleme nici cu limba, nici cu inima. Judecând după rezultatele consultului medical, aş zice că mai aveţi mulţi ani de trăit... Aţi auzit de ipohondrie...?

Nu-şi putea da seama în ce măsură îşi dezvoltase un nou mod de a sonda sufletul pacienţilor, cert e că reuşea să diagnosticheze mai profund şi să afle despre ei lucruri pe care nu fusese în stare să le perceapă mai înainte sau care i se păruseră simple întâmplări nesemnificative. Prin analogie cu descoperirea straturilor succesive ale Troiei, izbutise să scoată la iveală resturile unei civilizaţii mai vechi. Se împlinea astfel prezicerea lui Charcot că va deveni un „văzător". Trata până la opt pacienţi de nevroză pe zi. Întrucât fiecărui pacient îi acorda o oră întreagă, cu excepţia rezervei de timp necesare pentru ca acesta să plece neobservat înainte de sosirea următorului, îl rugă pe cumnatul doctorului Oskar Rie, dr. Ludwig Rosenstein, să preia câteva din orele lui de la Institutul Kassowitz.

Denumi noua sa descoperire neuropsihoza defensivă, înţelegând prin aceasta isteria dobândită. Din studiul cazuisticii reieşea că această „apărare" se manifesta atunci când în viaţa psihică a pacientului survenea un aspect incompatibil cu restul eului său. Ceea ce numea el acum apărare era respingerea unei idei nedorite, insuportabile pe care eul în atitudinea sa defensivă o eticheta drept inexistentă; pacientul făcea efortul de a transforma un gând foarte supărător şi tulburător într-unul inofensiv, care nu-l putea supăra, încercând, de fapt, să îndepărteze noxa din afectul său, suma excitaţiilor şi a energiei cu care era încărcată. În conformitate cu principiul constanţei, această energie nervoasă, această excitaţie psihică ce fusese îndepărtată din ideea nedorită trebuia folosită undeva, descărcată printr-un alt concept şi printr-un alt canal.

Istericii recurgeau la un proces pe care dr. Freud îl numi conversiune: transformau excitaţia într-o criză somatică. În aceste cazuri, indiferent dacă era vorba de bărbaţi sau femei, ideile refulate nu fuseseră „date afară", aşa cum susţineau pacientele lui că se întâmplase, ci luaseră o formă diferită: în locul ideii respinse se adoptase alta, care, în sine, nu era incompatibilă cu eul lor. Aşa apăreau fobiile şi obsesiile. Acestea reprezentau o formă de apărare inconştientă, care îi permitea pacientului să-şi plătească datoria, uneori cu dobânzi cămătăreşti. Invariabil, pacientul nu înţelegea că obsesia sau fobia era un substitut pentru ideea originară inacceptabilă, care se retrăsese în subconştient, şi că aceasta va rămâne acolo atâta timp cât noxa generatoare nu va fi dizolvată sau dispersată!

Şi aici descoperi că, în cazurile sale de anxietate, ideea originară care fusese refulată şi transformată într-o obsesie sau fobie avea, de regulă, o origine sexuală. Cazurile care se perindaseră prin cabinetul lui confirmau această concluzie.

O femeie de douăzeci de ani suferea de o tulburare neobişnuită; indiferent despre ce crimă citea în Neue Freie Presse în timpul dimineţii, în orele următoare şi-o atribuia sieşi, culpabilizându-se. Dacă se comitea o crimă în Prater, ea era aceea care înjunghiase victima. Dacă se anunţa un furt într-un magazin sau, dacă cineva dădea foc unei case, invariabil, ea se socotea autoarea. Simţea obligaţia morală să mărturisească crima. Când i se demonstra că nu se putea să fi comis ea toate acele infracţiuni, întrucât o duzină de oameni fuseseră cu ea în casă în momentul respectiv, recunoştea că e adevărat, însă în dimineaţa următoare se simţea din nou sfâşiată de remuşcări.

Sigmund atinse uşor fruntea tinerei femei, îi ceru să se concentreze asupra evenimentului sau a persoanei care îi vine în minte. Era greu să-şi asigure cooperarea pacientei, însă familia insistă. Sigmund continuă încercările până când, în sfârşit, peste câteva săptămâni, fata mărturisi că o femeie mai în vârstă o ademenise şi o învăţase să se masturbeze împreună cu ea. Relaţia şi practica aceasta se consolidaseră tot mai mult o dată cu trecerea anilor, până într-o seară când, întorcându-se de la un bal cu femeia, fata începu să se masturbeze atât de intens, încât simţi că i se tulbură mintea. Din cauza sentimentului puternic de vinovăţie, nu fusese în stare să mărturisească nimănui fărădelegea. Pentru a se apăra, înlocuise complexul de vinovăţie cu reproşuri false: acum putea mărturisi în fiecare zi că făcea ceva rău... permiţând astfel energiei psihice să se scurgă afară, descărcându-se în false incriminări.

În aceeaşi perioadă se ocupă şi de cazul unei tinere care primise o educaţie foarte severă. I se inoculase ideea că tot ceea ce avea legătură cu sexul era „murdar şi rău", astfel încât se hotărâse să nu se căsătorească niciodată. Fobia ei luă forma unei spaime psihice la gândul că va fi cuprinsă de nevoia de a urina şi se va scăpa pe ea. Această spaimă devenise atât de puternică, încât în ultimul an nu mai ieşise nicăieri, nici la cumpărături, nici la teatru sau la alte spectacole. Se simţea în siguranţă numai acasă, la câţiva paşi de o toaletă. Risca autocondamnarea la recluziune totală.

Sigmund o trimise la un urolog. Acesta nu găsi nimic nici la vezică, nici la rinichi, pe traiectul urinar sau la uter. Sigmund conchise că teama ei era un mijloc de apărare împotriva unei idei sau experienţe inacceptabile.

Dar cum să afle despre ce e vorba? Şedinţele zilnice bazate pe asocierea liberă de idei nu duseseră la nici un rezultat. Nici după ce exercită o presiune uşoară pe fruntea femeii nu reuşi să afle nimic deosebit. Mai degrabă s-ar fi omorât decât să discute ceva legat de temuta sexualitate.

Răbdarea îi fu însă răsplătită. În cele din urmă adevărul se desprinse involuntar de pe buzele femeii. Fusese la un concert la Musikevereinsgebäude şi văzuse la distanţă de câteva scaune de ea un bărbat care îi plăcuse în mod deosebit. Se lăsase legănată de fantezia că ar fi putut deveni soţia lui stând astfel alături de el la concert. Simţise brusc nevoia să urineze. Se ridicase de pe scaun, călcase pe picioare oamenii care şedeau lângă ea şi fugise în graba mare spre toaletă, unde descoperise că îşi umezise chiloţii. În zilele următoare fusese cuprinsă de un sentiment de vinovăţie combinat cu repulsie. Se hotărî să nu se mai gândească niciodată la acel bărbat. Căzuse însă într-o stare de reverie erotică centrată asupra lui, uneori şi a altor bărbaţi care îi plăcuseră, şi de fiecare dată simţea nevoia imperioasă să urineze.

Ca medic, Sigmund avea de îndeplinit trei sarcini: în primul rând, să identifice nevoia fizică de „a urina"; în al doilea rând, s-o lege de natura ei sexuală sănătoasă şi, în al treilea rând, s-o convingă pe tânără că cei care îi otrăviseră mintea cu idei preconcepute despre sexualitate greşiseră. Relaţie sexuală între oameni care se doreau unul pe altul, mai ales în cadrul reconfortant al căsătoriei, era un act creator şi o permanentă sursă de satisfacţii.

Procesul se dovedi a fi extrem de laborios, asemănător acţiunii unor picături de apă care răzbăteau anevoie prin straturile sedimentate pentru a le dizolva cu cuvinte repetate, făcând apel la logică. Sigmund îmbină răbdarea sa monumentală cu gravitatea şi didacticismul profesorului de şcoală pentru a o convinge de viabilitatea filozofiei sale de viaţă. În acea perioadă, pacienta a cunoscut un tânăr pe care şi ea, şi familia sa îl admirau. S-au făcut planuri de căsătorie... pacienta l-a anunţat radiind de fericire că se vindecase.

Un alt caz interesant l-a constituit o femeie căsătorită de cinci ani, care avea şi un copil.

— Am o căsnicie fericită, Herr Doktor, toată lumea spune asta.

În ultimele optsprezece luni, femeia era stăpânită de dorinţa de a se arunca pe fereastră sau peste balustrada balconului de la apartamentul ei. Impulsul devenise atât de puternic, încât fusese nevoită să încuie uşa de la balcon şi să pună scaune în dreptul ferestrelor. De fiecare dată când se ducea la bucătărie şi vedea un cuţit ascuţit, era obsedată de ideea că îşi va înjunghia copilul. Gândul că se va sinucide şi îşi va lăsa copilul fără mamă sau că ar putea să ucidă copilul îi făcea viaţa un chin.

— Herr Doktor, ce s-a întâmplat cu mine?

— Frau Oehler, răspunsul trebuie căutat în nefericirea dumitale. Nici o persoană tânără şi fericită nu se simte cuprinsă de dorinţa de a se arunca pe fereastră sau de a-şi înjunghia copilul.

— Dar ce motive aş avea să fiu nefericită?

— Presupunerea mea profesională este că sunteţi nefericită în căsnicie, Frau Oehler. Haideţi să discutăm cinstit, ca de la pacient la medic: ce este rău în căsnicia dumitale, atât de rău încât simţi nevoia să te distrugi şi pe dumneata şi fructul acestei uniuni? Întinde-te aici, pe canapea, dacă vrei. Spune-mi exact ceea ce îţi trece prin minte. Nu încerca să-ţi cenzurezi imaginile şi gândurile.

Urmă o tăcere prelungită, apoi Frau Oehler şopti:

— Senzaţia unui... a unui obiect... care este împins cu forţa... pe sub fusta mea.

— Ştii ce este acest obiect, desigur, nu-i aşa?

— ... da.

— Atunci te rog să-mi vorbeşti despre căsnicia dumitale.

Tânăra izbucni în lacrimi.

— Nu am aproape niciodată relaţii sexuale cu soţul meu! strigă ea. În puţinele ocazii când a încercat, a eşuat. Şi lucrurile continuă în acelaşi fel de când s-a născut copilul. Dar de ce ar trebui să-mi vină în minte gânduri sinucigaşe, din moment ce nu sunt o persoană senzuală şi nu simt lipsa actului sexual?

— Nu ai niciodată imagini erotice fanteziste când te uiţi la alţi bărbaţi despre care ai o părere foarte bună?

— ...Da ...idei erotice... atunci când simt ceva... Împins cu forţa sub fusta mea. În clipele acelea mă ruşinez atât de tare încât mă gândesc că merit să fiu pedepsită, că e preferabilă moartea...

— Frau Oehler, n-aş fi un medic serios dacă nu ţi-aş spune că ai o problemă cât se poate de gravă. Întrucât divorţul e interzis de religie, va trebui să-l determini pe soţul dumitale să faceţi dragoste mai des şi cu mai mult succes. În această privinţă nu te pot ajuta. Însă pot şi trebuie să te scap de obsesia dumitale legată de sinucidere şi de uciderea copilului. Mintea dumitale a plasat această obsesie în locul a ceea ce consideri că este mai ruşinos, păcatul de a te simţi atrasă de bărbaţi străini. Nu te mai amăgi cu gândul că nu te interesează viaţa sexuală. Dacă vei accepta ideea că ai nevoi sexuale care rămân nesatisfăcute şi că acesta nu este un păcat pentru care societatea te va expulza din sânul său, atunci vei scăpa şi de cealaltă obsesie care îţi ameninţă sănătatea mentală.

— Cred că înţeleg... cel puţin în linii mari. Cu alte cuvinte, atunci când mă simt atrasă de alţi bărbaţi, nu trebuie să mă consider o depravată... ca să doresc după aceea să mă arunc pe fereastră sau să-mi omor copilul. Întrucât erotismul se înscrie printre legile firii, nu-mi rămâne decât să găsesc o modalitate de a-l face pe soţul meu să mă iubească.

— Da, Frau Oehler, ai rezumat foarte bine situaţia. De dumneata depinde să menţii aceste gânduri în planul conştiinţei...

Cu o altă pacientă dădu greş. Era o tânără îndrăgostită de un bărbat despre care credea că îi împărtăşeşte sentimentele. În realitate, omul venise la ei în casă cu alte scopuri. Când fata află acest lucru, fu dezamăgită, apoi deprimată şi în final se îmbolnăvi. Într-o zi, când familia dădu o petrecere, fata fu convinsă că tânărul va veni şi el, mai ales ca s-o vadă pe ea. Spuse acest lucru şi celor din familie. Aşteptă toată ziua şi, la lăsarea serii, căzu în ceea ce Sigmund numea o „stare de confuzie halucinantă": era convinsă că bărbatul venise, îl auzise cântând în grădină şi se repezi în cămaşă de noapte să-i iasă în întâmpinare... În lunile următoare crezuse că se află alături de ea, că îi declarase că o iubeşte, că aveau să se căsătorească. Era fericită în această lume ireală. Orice încercare a familiei sau a doctorului Freud de a-i distruge iluziile avea drept consecinţă reinstalarea vechii stări de deprimare. De bună seamă, ajunsese prea departe pentru a mai putea fi readusă la normal.

Sigmund încercă să le explice părinţilor îndureraţi ceea ce se întâmplase: ideea intolerabilă că a fost respinsă preluase controlul, dar era atât de detestabilă, încât mintea secundară, subconştientul, îi crease o lume mai acceptabilă pentru a o proteja. Obsesia că tânărul este lângă ea şi o iubeşte reprezenta o supapă pentru descărcarea energiilor nervoase pe care nu putea sau nu voia să le reverse asupra ideii refulate că nu fusese dorită.

În însemnările lui notă: „Atâta timp cât pacientul este conştient de originea sexuală a obsesiilor sale, de regulă le ţine secrete..., exprimându-şi mirarea că ar putea să-i provoace anxietate sau alte manifestări... În nici un azil nu lipsesc cazuri analoage: mama care s-a îmbolnăvit din cauza pierderii copilului şi leagănă fără încetare o bucată de lemn în braţe sau mireasa părăsită care, îmbrăcată în rochia de nuntă, aşteaptă ani de zile sosirea mirelui".

Un bărbat de vârstă mijlocie, solid, cu capul aproape pătrat, ce deţinea funcţia de subsecretar în guvernul Austriei, veni să i se plângă că era persecutat. Când Sigmund îl întrebă despre cine era vorba, acesta răspunse:

— Toată lumea. Toţi oamenii din biroul meu. Străinii care stau alături de mine la cafenea. Trecătorii de pe stradă. Prietenii şi rudele. Mă acuză de cele mai oribile crime.

— De unde ştiţi că vorbesc despre dumneavoastră?

— Ştiu, pentru că le aud vocile. Am dobândit această capacitate specială – pot să-i aud chiar dacă stau în camera cealaltă sau pe trotuarul de vizavi. Mă acuză că fur documente de la birou şi le vând inamicului. Că am comandat haine proaste pentru armată şi am cumpărat alimente alterate pentru trupe.

— Dar nu vă faceţi vinovat de nimic din toate astea, Herr Müller, vă bucuraţi de respect în minister.

— Atunci de ce conspiră lumea împotriva mea?

— Herr Müller, nimeni nu conspiră împotriva dumneavoastră. Vocile pe care le auziţi sunt ale dumneavoastră.

Omul îl privi cu gura căscată.

— Ce spuneţi? Nu vorbesc singur. Nu sunt nebun. Recunosc vocile.

— Vocile vin din străfundul minţii dumneavoastră.

— De ce aş vorbi cu mine însumi? De ce m-aş acuza de aşa ceva când ştiu că sunt nevinovat?

— Aţi devenit obsedat de complexul de vinovăţie. Pentru a vă scăpa de obsesie, trebuie să descopăr pentru ce vă simţiţi, de fapt, vinovat.

Trecu destul de mult timp până când Sigmund află că Herr Müller, bărbat căsătorit şi cu familie, se încurcase cu o prostituată din Prater şi luase de la ea o gonoree. Nevrând să-i mărturisească lucrul acesta medicului familiei, o contaminase şi pe soţia sa. Toate aceste voci încercau să spună nu că este un trădător şi deturnător de fonduri, ci un om imoral, care atrăsese nenorocirea asupra sa şi a întregii familii. Sigmund îl convinse să mărturisească totul soţiei şi îi duse pe amândoi la un specialist. Herr şi Frau Müller se vindecară de gonoree, dar vocile acuzatoare continuau să-l urmărească pe Herr Müller.

Sigmund se simţea deprimat. Era convins de valabilitatea teoriei sale, deşi practica i-o infirmase. Se pare că gonorea era o „crimă" prea recentă ca să fi generat „vocile". Sondă mai adânc în trecutul lui Müller, dar tot ce reuşi să descopere fură anumite temeri vagi faţă de tatăl său, combinate cu stări de anxietate şi ostilitate provocate de Herr Müller senior. Pacientul lăsa impresia că ar fi cărat în spate o boccea uriaşă cu vinovăţie faţă de tatăl său, însă după ce făcu cercetările de rigoare, Sigmund află că Herr Müller fusese un fiu bun şi generos. Dr. Freud se dovedi incapabil să rezolve problema.

Eşecurile îşi au şi ele anotimpul lor: un bărbat cu maniere alese şi vorba blândă, în vârstă de treizeci de ani, suferea de un alt gen de obsesie. De la moartea tatălui său, ocolea pe departe străzile Vienei, pentru că simţea o dorinţă irezistibilă de a-i omorî pe toţi oamenii pe lângă care trecea. De teamă să nu cedeze în faţa impulsurilor sale uriaşe, se încuia în casă zile la rând, ceea ce practic, însemna sfârşitul carierei sale. În rarele ocazii când era obligat să treacă pe o stradă, simţea nevoia imperioasă să se intereseze unde au dispărut toţi oamenii, ca să fie sigur că nu ascunsese vreun cadavru. Ca şi tânăra care îşi imagina că era autoarea tuturor crimelor inserate în Neue Freie Presse, şi acest bărbat se considera „ucigaşul urmărit" despre care se scria în ziare.

Sigmund nu reuşi să găsească nici o soluţie, deşi atunci când îl conduse pe tânăr înapoi, în anii copilăriei, acesta se opri asupra imaginii tatălui: o fire aspră, care îi impusese o disciplină severă. În realitate, fiul nu-şi iubise tatăl cu care se certase cea mai mare parte a vieţii. Atunci cum se făcea, se întrebă Sigmund, că moartea omului îl obseda atât de mult pe fiu, încât acesta simţea pornirea să ucidă pe toată lumea care trecea pe stradă? Intuiţia îi spunea că trebuie să existe o legătură între acest caz şi cel al lui Herr Müller cu vocile lui, având drept numitor comun figura tatălui. Pe mo­ment, nu-şi putea da seama despre ce e vorba. Era un domeniu în care mai trebuia să facă cercetări!

Într-o dimineaţă îşi făcu apariţia o pacientă trimisă de unul din colegii de la Institutul Kassowitz. Fata, altminteri inteligentă, le ura în asemenea măsură pe servitoarele din casa mamei sale, încât se certa mereu cu ele, determinându-le să plece de bunăvoie. Situaţia aceasta crea mari dificultăţi întregii familii. Fata fusese adusă de mama ei.

— Ai putea să-mi spui de ce le urăşti atât de tare pe aceste servi­toare? întrebă el după ce pacienta se instalase confortabil. Te rog să-mi mărturiseşti motivul adevărat, nu e permis să-ţi înşeli medicul.

— Mă irită grosolănia acestor fete! izbucni ea. Mi-au distrus toate idealurile despre dragoste. Ştiţi cum îşi petrec ziua lor liberă? Se duc şi fac dragoste cu primul soldat sau muncitor care le iese în cale. Cum mai poate cineva să privească dragostea ca pe un lucru frumos atâta vreme cât o abordează cu asemenea vulgaritate?

Sigmund căzu pe gânduri. Răspunsul femeii era sincer, în măsura în care exprima un gând conştientizat. Însă credea că este vorba de o idee defensivă, care acoperea o alta, inacceptabilă şi intolerabilă. Această idee se transformase într-o supapă pentru descărcarea energiilor psihice supraîncărcate şi supraîncălzite.

— Te rog să te întinzi pe canapea. Eu am să stau în spatele dumitale. Nu te uita la cărţi sau la tablourile de pe pereţi. Priveşte înapoi în trecutul dumitale, căci, după toate probabilităţile, acolo se află adevărata dumitale problemă. Povesteşte-mi episodul care te-a impresionat cel mai mult în copilăria dumitale.

Femeia vorbi puţin, şi spusele sale erau evident cenzurate. Sigmund încercă alte abordări – îi puse întrebări irelevante, împinse lucrurile puţin cam prea departe, ceea ce determină o reacţie de ostilitate din partea femeii. Lucrul acesta se întâmplase înainte. Stabilirea comunicării eşuase mai degrabă din cauza lui decât a pacientei, pentru că pornise la drum cu idei preconcepute în legătură

cu cazul sau nu sesizase la timp firele conducătoare pentru a le putea implementa. Era furios pe sine pentru neîndemânarea sa... până când îşi aminti versul acela italian: „Cel mai frumos cuvânt în orice limbă este «da». Cel mai folositor «răbdare»." Timp de o lună întreagă se strădui s-o confrunte cu scena care o marcase atât de puternic.

— ... o văd pe mama... alt bărbat... nu e tatăl meu... În pat... fac dragoste... goi, amândoi... Văd absolut totul, aud şi sunetele acelea animalice... aşa de vulgare... Îmi fac greaţă.

Sigmund răspunse cu o voce groasă:

— Oricine ar fi reacţionat la fel. Din nefericire, întâmplarea a făcut să participi la acea scenă. Mai târziu i-ai purtat pică mamei dumitale?

— Nu, o iubeam foarte mult. La început am crezut că va trebui să mă mut, să mă duc la bunica. Nu eram în stare s-o privesc. Dar nu puteam să-mi părăsesc mama. O iubeam ca pe lumina ochilor.

— Nu vezi ce transfer ai făcut? În realitate, nu eşti supărată pe servitoare. Nu crezi că ele vulgarizează dragostea. Cineva ţi-a întinat ideea de dragoste, dar nu puteai gândi urât despre persoana respectivă. Ca măsură de apărare, ai decupat această imagine şi ai asociat-o cu servitoarele şi soldaţii. Cred că acum poţi s-o ierţi pe mama dumitale; sau cel puţin s-o înţelegi. Poate că parcurgea o perioadă dificilă. Pe atunci n-ai fi putut înţelege, erai prea mică. Acum însă eşti o femeie în toată firea şi ar trebui să manifeşti compasiune faţă de ea. De îndată ce vei reuşi acest lucru, vei putea să înfrunţi imaginea refulată şi s-o alungi. Din acel moment, obsesia despre servitoare va dispărea.

Dispăru, într-adevăr, dar abia după ce dr. Freud îi explică şi îi reformulă observaţiile în fiecare zi, timp de încă o lună. Când se întoarse să achite nota de plată, mama pacientei îi spuse:

— Nu ştiu cum aţi realizat lucrul acesta, Herr Doktor, dar este o adevărată binecuvântare pentru întreaga familie.

În aceeaşi după-amiază sosi o pacientă nouă, o femeie care se spăla pe mâini de treizeci, patruzeci de ori pe zi şi nu atingea nici un obiect din casă fără să-şi pună mănuşi. Era un caz mai grav de teamă de murdărie, care se adăuga la suita altora, examinate anterior.

— Frau Planck, întrebă el, cât a trecut de când aţi citit sau aţi văzut ultima dată Macbeth?

— Herr Doktor, nu văd legătura.

— Vă amintiţi că, după ce a pus la cale asasinarea regelui, Lady Macbeth schiţa tot timpul gestul de a-şi spăla sângele de pe mâini? „Toate parfumurile din Arabia nu vor înmuia această mică mână."

— Vreţi să spuneţi că am ucis pe cineva?

— O, nu. Shakespeare foloseşte un limbaj metaforic. Vă spălaţi toate celelalte părţi ale corpului la fel de des ca mâinile?

Obrajii femeii se înroşiră, devenind aproape stacojii. Răspunse cu insolenţă:

— Ce vă interesează pe dumneavoastră cât de des îmi spăl eu alte părţi ale corpului?

Sigmund nu-şi pierdu cumpătul.

— Frau Planck, mi-aţi răspuns deja la întrebare.

— Foarte bine, ripostă ea. Îmi spăl organele genitale la fiecare jumătate de oră. Ce legătură are asta cu starea mea nervoasă?

— Este un simptom. Evident, nu încercaţi să spălaţi murdăria.

— Atunci ce încerc să spăl? întrebă ea belicoasă.

— Vinovăţia.

Frau Planck rămase o clipă cu ochii mari, aţintiţi asupra lui, apoi izbucni în lacrimi. Dar nu acceptă să vorbească decât după mai multe şedinţe.

— De unde aţi ştiut?

— Am ştiut pentru că am mai avut şi alte cazuri de misofobie, teamă exagerată de murdărie. Toate sunt rezultatul unei transgresiuni morale pe care pacientul nu o poate suporta şi se străduieşte s-o elimine din planul conştiinţei.

— I-am fost necredincioasă soţului meu, răspunse ea cu voce răguşită. Am cunoscut un bărbat care, pentru o scurtă perioadă de timp, a exercitat o fascinaţie morbidă asupra mea. Timp de aproape două luni, după-amiaza, ne-am întâlnit la el acasă.

— Şi aţi încercat să vă alungaţi din memorie această infidelitate?

— N-am simţit nimic altceva decât remuşcări. Dar nu poţi trăi la infinit cu remuşcările, zi şi noapte, dacă ai un soţ, o casă, copii şi părinţi de care trebuie să ai grijă. Eram hotărâtă să împing amintirea aceasta cât mai departe, în străfundul minţii mele.