Tradiţionalismul ca modernism



Yüklə 34.78 Kb.
tarix01.11.2017
ölçüsü34.78 Kb.

LITERATURĂ ROMÂNĂ SI COMPARATĂ

O PERSPECTIVĂ AMBIGUĂ: TRADITIONALISM SI MODERNISM ÎN LITERATURA INTERBELICĂ




Prof. univ. dr. Alin-Mihai Gherman

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia



This literary paper presents the relations between tradition and modernity, concerning not only literature, but arts in general and the theory of menthality as well. We try to explain the fact that no more the differences are too strong, as soon as still exists a strict connection between them.

Văzute de contemporani ca două curente aflate într-o opozitie estetică transantă, traditionalismul si modernismul perioadei interbelice pot să fie întelese, în aceeasi măsură, ca două tendinte diferite, care îsi pot inversa polii de-a lungul timpului, căci, de multe ori, orice întrerupere a traditiei, indiferent din ce directie se face acest lucru poate să fie privită ca o tendintă inovatoare, modernistă. Cei doi termeni nu exprimă notiuni estetice, nici curente literare1 care să se definească printr-o estetică si stilistică proprie; mai degrabă ei exprimă o situatie specifică a literaturii române din ultimele două decenii înaintea Primului Război Mondial si din perioada interbelică, Dacă acceptăm modernismul ca o fiind doar o întrerupere a traditiei prin sincronism, deci prin importarea unui model literar străin, întelegerea sa este, după părerea noastră, mecanică. Si la fel de mecanică este acceptarea traditionalismului ca fiind o orientare ideologică-culturală conservatoare din perioada interbelică, definită prin continuarea traditiei nationale, prin sustinerea specificului national în artă si prin adoptarea unei tematici nationale si rurale.

Văzute astfel, cele două curente sunt circumscrise de atitudini politice mai degrabă decât de o atitudine propriu-zis estetică. Ori, în această situatie, evolutia literaturii noastre ar fi determinată mecanic de optiunea pentru una dintre ele. Si, în această situatie, nu ne putem explica înnoirile esentiale ale literaturii noastre prin revenirea la faze care erau revolute cronologic. Un caz tipic al acestei inversări a polaritătii traditionalism-modernism o reprezintă Mihai Eminescu, care, întoarce poezia română de la parnasianismul nedeclarat - la care ajunsese deja Alecsandri prin pastelurile sale – spre romantismul de la mijlocul secolului al XIX-lea2.

Văzute în perioada interbelică drept două curente ireductibile, cele două ne pun în fata unor situatii paradoxale: Un poet ca Lucian Blaga a fost revendicat în aceeasi măsură si în acelasi timp de traditionalistii de la „Gândirea” si de modernistii de la „Contimporanul”. Iar interpretarea operei sale oscilează si acuma între întelegerea lui ca scriitor expresionist sau unul care reînvie traditii ale literaturii vechi sau religioase. Iar acelasi lucru îl putem constata si în legătură cu poezia lui Tudor Arghezi la începuturile ei.

Clasificarea scriitorilor în modernisti si traditionalisti făcută de George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini si până în prezent (acceptată, pe urma lui, de multi altii) ne apare acuma vulnerabilă datorită subiectivitătii ei: între traditionalisti este înscris, de exemplu, Ion Pillat, care era exponentul unui parnasianism târziu (care, în literatura franceză – cazul lui Saint John Perse - este considerat a fi de o modernitate remarcabilă în încercarea de a întrerupe deja traditionalul suprarealism), iar un scriitor ca Urmuz, care apelează în termenii unei literaturi a absurdului in nuce la formele clasice ale literaturii – fabula de pildă –, este considerat ca fiind neîncadrabil.

Aplicând o schemă structuralistă devenită deja clasică în întelegerea fenomenului lingvistic, putem considera si fenomenul literar ca dezvoltându-se pe cel putin două axe, una temporală, iar alta spatială, relatia modernitătii cu traditia devine mult mai complexă, putând să fie înteleasă din perspectiva aceasta ca una dinamică si nu una statică, cu clasificări definitive. Văzut din perspectiva sociologiei literare, traditionalismul poate să fie considerat ca un mod de scriere deja consacrat de un număr suficient de mare de opere ca el să devină emblematic pentru o epocă sau pentru un anumit spatiu literar, eventual fiind consacrat de o mare personalitate literară sau de opere literare anterioare valabile din punct de vedere estetic; modernismul, dimpotrivă, poate să fie considerat ca fiind orice întrerupere a unei continuităti artistice (trăsătură definitorie a traditionalismului); indiferent dacă aceasta este făcută sub aspectul formei, al vocabularului (în cazul poeziei, dar nu numai), al subiectului (în cazul prozei sau teatrului, dar nu numai). Există asemenea „modernisme” si prin revenirea la o tematică sau la un limbaj artistic, care nu mai este practicat de către scriitorii contemporani, dar fusese caracteristic unei etape anterioare a dezvoltării literaturii.

O asemenea perspectivă ni-i prezintă în paralel pe Lucian Blaga si Tudor Arghezi în primele lor volume de versuri: primul revine ideatic la un univers metaforic care era bine cunoscut din exprimarea teologică patristică si, implicit, din literatura românească veche, încă actuală prin cărtile de cult - să nu uităm că era fiu de preot si că a studiat teologia - (în Poemele luminii se pot recunoaste multe formulări din Sfântul Dionisie Areopagitul, dar si din alti autori patristici), în timp ce în primele volume ale lui Tudor Arghezi – să nu uităm că a fost călugăr - (în special în Cuvinte potrivite) se pot identifica multe formulări din limbajul bisericesc, comun în literatura noastră veche3.

Axa înnoirilor poate să fie una fundamental exterioară4, una tematică5 dar si una propriu-zis de limbaj6 sau una care tine de vocabular7; iar o scriere literară poate să fie „traditionalistă” sau „modernistă” în toate sau doar în unele din directiile arătate mai sus.

Această relatie complexă între traditie si inovatie poate să ducă la situatii care pot să apară uneori paradoxale. Vom încerca să urmărim complexitatea acestui fapt în literatura română interbelică.

Inovatii în proza românească au putut să apară din valorificarea unor teritorii de inspiratie care nu fuseseră abordate până atunci: pătrunderea lumii citadine, a temei războiului si tramelor provocate de acesta, dar si interesul arătat psihologiei, au dus la înnoiri majore ale prozei românesti. Aceste inovatii tematice pot să aducă si modificări ale limbajului sau ale vocabularului. Dar acest lucru nu este obligatoriu. Un caz exemplar în acest sens ne este prezentat de romanele lui G. M. Zamfirescu întru totul înnoitoare prin lumea mahalalei pe care o aduc în prim plan, nu aduc si o înnoire a limbajului. În cea mai mare parte, scrierile sale în proză – ca să nu mai vorbim de cele dramatice – păcătuiesc printr-un conservatorism al limbajului care, odată trecut impactul subiectului insolit si aparitiei altor scrieri care se inspiră din acelasi mediu8, le plasează în categoria prozei traditionaliste.

Modernismul în proza românească interbelică constă sub aspect formal în introducerea unor spatii sociale sau psihologice inedite9 dar si în exploatarea unor tehnici narative – majoritatea împrumutate din arta cinematografică – care înnoiesc profund proza românească. Cele două „modernisme” se pot sau nu suprapune în cazul aceleiasi opere sau aceluiasi scriitor. Lipsa uneia dintre cele două „modernisme” poate face ca, odată cu trecerea timpului, anumite scrieri văzute ca de primă importantă si, mai ales, moderne de către contemporani, să îsi piardă această calitate odată cu trecerea timpului10.

Si nu în ultimul rând, încadrarea unui scriitor în categoria „traditionalist” si „modernist” era conjuncturală, fiind făcută si în functie de colaborarea sa mai insistentă sau exclusivă la o anumită publicatie.11; si, mai mult, încadrarea a fost uneori justificată si de optiunea politică a respectivului scriitor.

Un fenomen putin cercetat, după părerea noastra, este impactul literaturii vechi asupra prozei românesti, ceea ce a produs o reîmprospătare a tehnicilor narative. Un asemenea caz îl prezintă proza lui Mihail Sadoveanu, unul din cei mai importanti scriitori ai epocii. Hanul Ancutei, categoric una din reusitele sale artistice, a fost văzut de critica noastră ca fiind în relatie cu Decameronul lui Boccaccio sau cu Povestirile din Canterbury a lui Chauser. Dar, dincolo de modelele posibile din literatura universală, majoritatea criticilor au uitat că Mihail Sadoveanu publicase nu cu mult timp înainte Divanul persan, care vehicula aceeasi stuctură literară; iar textul rescris de scriitorul modern, apartinea aceasta apartinea traditiei cărtilor populare mult răspândite la noi în secolul al XVIII-lea si la începutul celui de al XIX-lea12.

Privit din această perspectivă, Hanul Ancutei este mai degrabă reînnodarea unei traditii existente în literatura noastră anterioară decât un import al unui model literar străin. Noutatea pe care o aduce această culegere omogenă de povestiri este recunoscută de istoria literară, ea creând o directie pe care se vor înscrie mai târziu scrieri ca Întâlnirea din pământuri a lui Marin Preda si, foarte posibil, prozele dedicate familiei Urcan de Pavel Dan. În totală opozitie cu această situatie se află o altă capodoperă sadoveniană: Baltagul. Aici, marele scriitor, adoptă schema romanului politist, tip de proză care îsi câstigase de multă vreme statutul de operă literară în proza europeană, folosind, însă, tehnicile prozei traditionale poporaniste în ceea ce priveste limbajul, mediul descris, personajele etc.

Apelarea la literatura veche, făcută de el si ca sursă de inspiratie si ca limbaj în romanele istorice ne prezintă o altă situatie în care incidenta traditiei cu modelul străin (romanul istoric european) a produs opere literare pe care cu greu le putem încadra cu fermitate în linia traditiei sau a modernitătii.

O situatie aparte o prezintă incidenta directă a modelului literar vechi pentru scrieri moderne. Trecând peste parodia după cronicile moldovene – care l-a scandalizat pe Nicolae Iorga – făcută de Al. O. Teodoreanu în Hronicul măscăriciului Vălătuc13, un impact deosebit a avut un gen literar apartinător literaturii vechi putin studiat până în prezent: patericurile, în care se prezentau mici istorioare exemplare din viata unor călugări sau sfinti. Acestui tip de literatură i se atasează o întreagă serie de romane scrise de Damian Stănoiu, precum Necazurile părinteui Ghedeon, (Bucuresti, Cartea Românească, 1928), Duhovnicul maicilor (Bucuresti, Cartea Românească, 1929), Alegere de staretă, (Bucuresti, Cugetarea, 1932), Ucenicii Sfântului Antonie (Bucuresti, Cartea Românească, 1933), Aceste povestiri exemplare pentru o viată de bun crestin, cunoscute din patericuri, devin în scrierile lui Damian Stănoiu – prin realizarea unui conflict între vechiul model epic si realitatea care îl contrazice – o sursă de umor. Dar romanele lui Stănoiu rămân ancorate la schemele narative ale romanului realist, ceea ce le diminuează considerabil impactul artistic.

Un pas mai departe în folosirea acestui material epic oferit de literatura românească veche îl face Vasile Voiculescu în nuvelele sale. Ispitele părintelui Evtichie, de pildă, păstrează si schema narativă din patericuri, modernitatea indiscutabilă a textului constând în mimarea unei forme literare deja consacrate pentru a-i da o lectiune modernă a continutului ei. Conflictul lui Evtichie cu lumea se datorează refuzului acesteia de a se conforma modelului din mintea sa. Si de aicea si sursa imensă care se oferă marelui scriitor.

O asemenea replică la un model literar consacrat îl găsim în Chef la mănăstire; aici, ca într-o nouă Geneză asistăm la descoperirea si inventarea unui întreg univers al gurmanzilor, fiecare etapă a „creatiei”, fiind, asemenea celei divine, tot mai subtilă si mai rafinată. Ca în final, acelasi conflict dintre realitate si universul creat de cheflii să producă un final neasteptat14.

Dar această incidentă a patericurilor a marcat o întreagă parte din povestirea românească, fie direct, fie prin intermediul influentei acestora asupra folclorului.

Un alt gen al literaturii vechi, înrudit cu patericurile – si acesta putin studiat până acum -, literatură hagiografică a marcat si el puternic literatura noastră. Primele noastre romane istorice. În mod special se simte acest lucru în Zahei orbul (Cluj, Dacia, 1970) al lui Vasile Voiculescu. Romanul este construit pe modelul unei vieti de sfânt, care îsi păstrează puritatea împotriva întâmplărilor nefericite care îi coplesesc viata. Si, dacă putem identifica o slăbiciune a scrierii, este exact structura lineară a literaturii hagiografice. Aceluiasi model i se circumscriu si unele din prozele de tip Bildungsroman15 din perioada interbelică16 dar si o multime de romane realist-socialiste de după anii 1950, în care esecul literar constă, în cele mai multe cazuri, în crearea unui personaj pozitiv neverosimil.

Tot din literatura veche sau, mai precis, din directia literaturii biblice a Noului Testament, provin cele două mari proze blagiene Hronicul si cântecul vârstelor si Luntrea lui Caron. Mai ales prima este o „evanghelie” scrisă de însusi eroul acesteia17 în care pasii edificării viitorului „profet” sunt urmăriti în detaliu18, dar si cartea sfârsitului vietii are contingente serioase cu schema literară a Noului Testament. Ambele au adus un spirit neasteptat în proza noastră.

Cercetarea intersectiei traditiei vechii literaturi românesti cu proza modernă poate să fie extinsă si la literatura de după cel de-al Doilea Război Mondial, Oare ce ne împiedecă să vedem Princepele lui Eugen Barbu19 ca o replică modernă a Istoriei ieroglifice a lui Dimitrie Cantemir, mai ales în situatia în care recuperarea capodoperei cantemiriene era în plină desfăsurare, atât în ceea ce priveste editarea textului cât si interpretarea acestuia ca scriere beletristică.



Privind din această perspectivă, relatia modernitate si traditie devine una mult mai complexă si mai putin supusă capriciilor clasificărilor literare absolute.

1 În traditionalism se încadrează directii literare diverse, începând cu posteritatea epigonică eminesciană, până la grupări literare fixate (uneori aleatoric= în jurul unor reviste ca „Semănătorul”, „Viata Românească” sau „Gândirea”. În modernism, dimpotrivă, se includ atât curente de la posteminescianism, semănătorism, pimbolismul, suprarealismul sau diferitele curente ale avangardei literare interbelice, cât si grupări literare organizate (uneori tot aleatoric) în jurul unor reviste literare precum „Vita nouă” a lui Ovid Densusianu sau „Contimporanul” lui Vinea. Privind atât de transant, avem o mulâime de reviste („Revista fundatiilor regale”, „Adevărul literar si artistic”, „Viata Românească” în perioada interbelică, pe cre istoriografia literară le-a inclus în categoria revistelor eclectice..

2 Această revenire la romantism este dublată, însă, de o înnoire a limbajului poetic, care justifică întru totul considerarea lui ca un mare înnoitor al poeziei.

3 Pornind din perspectiva limbajului bisericesc, avem unele rezolvări spectaculoase ale unor locuri obscure din versurile argheziene. Termenului de răzvrătit din Testament i s-a dat o lectiune socială. În literatura veche cuvântul este folosit cu sensul de „corupt, impur, interpolat” cu referire explicită la textele în care s-au produs schimbări care le afectează continutul. Privit din această perspectivă, versul arghezian primeste o cu totul altă valoare, decât cea socială, luată în considerare de interpretările de până acum.

4 Care constă din introducerea unui limbaj sau a unor structuri literare inexistente înainte: în această categorie putem încadra aparitia unor poeti precum Ion Minulescu.

5 Valabilă mai ales în teritoriul si al dramei, ea constă în introducerea unor subiecte sau unei arii de inspiratie inexistente sau putin frecventate până atunci.

6 Din nou, exemplul poeziei argheziene.

7 Poezia lui Topârceanu este văzută ca una minoră sub raportul tematic, dar anticipatoare a unei schimbări profunde în inventarul lexical poetic (folosirea masivă a neologismelor), deschide portile avangardei literare: acest fapt nu a fost observat, după stiinta noastră, până acuma.

8 Comparându-le cu Groapa lui Eugen Barba, ele par mai apropiate de literatura profesată de scriitorii de la sfârsitul veacului al XIX-lea sau de la începutul secolului trecut, decât de momentul modernismului românesc interbelic.

9 Este cazul romanelor lui Mircea Eliade, ale lui Mihail Sebastian, Anton Holban, M. Blecher etc.

10 Este cazul romanelor lui Ion Minulescu, de pildă.

11 Coaborarea la „Gândirea” sau „contimporanul” a justificat plasarea unui scriitor între traditionalisti sau modernisti. Lucian Blaga a colaborat la amândouă.

12 Relatia lui Sadoveanu cu cărtile populare este confirmată si de publicarea în mai multe editii (făcută, e drept, si din interese pecuniare, a Alexandriei si Esopiei, rescrise de el însusi, acestea fiind două texte de maximă audientă în literatura noastră veche.

13 Parodierea editiilor vechilor cronici merge până acolo, încât autorul adaugă în titlu : „publicat si adnotat de Al. O. Teodoreanu”, fapt care se pare că a mărit indignarea în mod special indignarea lui Nicolae Iorga.

14 În ambele proze ale lui Voiculescu, ca în marea majoritate a povestirilor sale, trebuie să remarcăm si structura muzicală a textului si dozarea tensiunii narative, cu un final scurt si neasteptat, care contrazice evident ritmul povestirii.

15 Aceeasi sursă a prozei hagiografice a fost revelată pentru originea acestui tip de roman în literatura occidentală.

16 Romanul Mihail al lui Panait Istrati, de exemplu.

17 Ceea ce oferă un caracter de nefiresc acestei proze autobiografice.

18 Scrisă la vârsta de cincizeci de ani, textul are, nu întâmplător (după părerea noastră) cincizeci de capitole, unul dintre ele fiind eliminat + întâmplător sau nu – la prima editie a textului..

19 În momentul aparitiei romanului, circula oral si o „cheie” a personajelor.






Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2019
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə