Petrache Goiciu avea o apetenţă deosebită în a tortura şi ucide preoţii şi intelectualii. Printre miile de deţinuţi care au fost torturaţi de el s-au numărat şi marii oameni de stat Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Trei dintre fiii torţionarului au făcut carieră în Securitate, fiind la rândul lor autorii unor atrocităţi.
Dacă este să vorbim despre o hartă a închisorilor în care, după 1945, au fost săvârşite, după anul 1945, atrocităţi împotriva unor deţinuţi politici, Galaţiul nu trebuie, fără îndoială, să lipsească.
Aici au activat, în perioada de maximă persecuţie a celor care se opunea regimului comunist, doi dintre cei mai cunoscuţi torţionari. Vorbim despre Nicolae Moromete (zis „Maromet”), a cărui poveste v-am spus-o la sfârşitul lunii decembrie, dar şi de Petrache Goiciu, despre care vom relata în articolul de faţă, plecând având în vedere că a fost unul dintre cei mai sadici directori de penitenciar din istoria României.
Goiciu – parvenitul de meserie
Ascensiunea în carieră a lui Petrache Goiciu este, fără îndoială, un exemplu de parvenire fără scrupule. Născut în 1905, la Galaţi, Goiciu provenea dintr-o familie modestă: era fiul unui salahor în port şi al unei femei care muncea cu ziua.
După ce a absolvit cele patru clase ale şcolii gimnaziale, a urmat o perioadă în care şi-a ajutat mama (rămasă văduvă pe când Petrache avea cinci ani) în munca de spălătoreasă la familiile înstărite. La vârsta de 16 ani se angajează la Fabrica de cuie „Fischer”, iar după doi ani devine ucenic la Depoul de locomotive Galaţi, unde învaţă meseria de lăcătuş.
A muncit acolo peste două decenii, însă singurele lucruri notabile sunt implicarea în câteva scandaluri cu şefii direcţi, dar şi faptul că, în acea perioadă, l-a cunoscut pe (atunci) tânărul şi neliniştitul Gheorghe Gheorghiu Dej (care avea să devină lider al partidului comunist şi apoi şef al statului român). De altfel, se pare că acest lucru l-a ajutat destul de mult în carieră pe Goiciu, care se lăuda deseori cu prietenia cu Dej.
În anul 1945, pe fondul implicării lui în mişcarea sindicală (unde, totuşi, era un obscur) este promovat, destul de surprinzător (singurul criteriu din dosar era faimoasa „origine socială sănătoasă”, dublată probabil de o vorbă bună de la Gheorghiu-Dej), „responsabil de cadre” al Partidului Muncitoresc Român la Regionala CFR de la Galaţi.
Se pare că Goiciu s-a dovedit un organizator desăvârşit al politicii de cadre („arma” lui de bază era denunţul, pe bază de fapte de obicei închipuite) căci în 1947, din dispoziţia prim-secretarulului regionalei de partid, este transferat la penitenciarul Galaţi, unde este numit, fără niciun fel de document scris, director adjunct. Era perioada în care toate funcţiile manageriale din sistemul românesc erau dublate de adjuncţi care făceau parte din partidul comunist (PMR).
Culmea este că vreme de câteva luni Goiciu a condus penitenciarul fără să fie angajat oficial la MAI, fiind în continuare retribuit pe o funcţie administrativă în cadrul CFR.
Însă ajungerea la penitenciar face ca ticăloşia lui Goiciu să explodeze, pur şi simplu, căci trece de la sforării minore cu funcţii mărunte la comploturi majore, de viaţă şi de moarte. Prima dintre victimele făcute în noua funcţie a fost chiar şeful său, Ion Erşov, directorul instituţiei, pe care l-a înlăturat „demascându-l” şi apoi i-a luat locul, în martie 1948.
Lungile memorii scrise de Goiciu către conducerea partidului şi către MAI sunt pline de cuvinte grele la adresa lui Erşov, care este categorisit ca fiind un „trădător” deoarece aplică un tratament prea blând deţinuţilor politici.
Goiciu a fost încadrat în funcţia de administrator al Penitenciarului Galaţi începând cu data de 18 februarie 1948, post pe care-l va ocupa până la începutul lunii iunie 1952. Interesant este că înainte de a fi pus director a fost la un pas să fie scos cu forţa din penitenciar (unde activa, totuşi, ilegal, dat fiind că era angajatul CFR), însă scandalul, pornit de un înalt funcţionar din MAI avea să se finalizeze, paradoxal, cu angajarea lui Goiciu şi cu demiterea celui care semnalase ilegalitatea.
„Foaia calificativă” a funcţionarului Petrache Goiciu, întocmită pe perioada 1 octombrie 1947 – 1 octombrie 1948, îl aprecia ca fiind „bun în funcţiune”, având un comportament corespunzător faţă de personal, cu toate că din când în când „mai bea puţin, dar fără a influenţa asupra serviciului”.
Mărturiile foştilor subordonaţi şi ale deţinuţilor care au supravieţuit torturilor arată însă că individul era un beţiv notoriu, deosebit de violent cu toată lumea (inclusiv nevasta şi-o ciomăgea frecvent), care a avut şi numeroase probleme medicale din cauza abuzului de alcool.
Relevantă despre Petrache Goiciu este declaraţia dată de sublocotenentul Darie Gheorghe, din penitenciarul Galaţi, pe 11 august 1952, existentă în Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în dosarul G-1628.
„Atitudinea Tov. Căpitan Goiciu în cadrul unităţi noastre era caracterizată asemenea unui politician din regimul capitalist, brutal în serviciu, lipsit complet de aplicarea luptei de clasă şi a moralei proletare. Astfel în repetate rânduri am observat că vinea beat în unitate şi chiar în şedinţele de bilanţ ceeace avea ca urmare folosirea metodei de comandă şi uneori insultând tov. Miliţieni, fără a ţine socoteală nici de cele mai elimentare atitudini muncitoreşti. Cele de mai sus pot fi confirmate prin atitudinea de zbir şi brutalităţi în serviciu când fără a ţine socoteală de împrejurări şi urmări a bătut pe Miliţianul Căprarul Gheorghe, Postase Ilie. Greşelile în serviciu înţelegea să le îndrepte făcând Miliţieni bandiţi fapt care dădea naştere la o serie întreagă de nemulţumiri ce mocneau în rândul Miliţienilor”
Darie Gheorghe, sublocotenent
Crima, ca intrument al „luptei de clasă”
În perioada în care aceasta l-a avut ca director-comandant pe capitanul Petrache Goiciu, puşcăria gălăţeană a dobândit sinistra faimă de „abatorul deţinuţilor politici”. De altfel, numele lui Goiciu le dă şi astăzi fiori urmaşilor celor care au fost schingiuiţi, mutilaţi şi omorâţi din ordiunul şi cu participarea directă a acestuia.
Mărturiile legate de faptele lui Petrache Goiciu îl înfăţişează pe acesta ca pe un individ cu grave probleme psihiatrice, un psihopat în toată, regula, ale cărei obsesii erau tortura şi crima sadică.
„Era una dintre figurile cele mai temute şi mai detestate în lumea închisorilor, căruia i s-a reţinut - lucru rar - şi înfăţişarea: mătăhălos, cu buze mari, roşu la faţă, un monstru complet lipsit de inteligenţă, incapabil să-şi închipuie că altul poate gândi diferit de el“, îl descrie scriitoarea Doina Jelea, în excepţionalul volum “Lexiconul torţionarilor”.
Un om care a trăit pe viu ororile închipuite de mintea bolnavă a lui Petrache Goiciu este gălăţeanul Mihai Dionisie, care a ajuns în penitenciarul Galaţi la vârsta de doar 17 ani, după ce a fost arestat, judecat şi condamnat la opt ani de temniţă pentru „uneltire contra regimului”. În fapt, adolescentul nu făcuse nimic altceva decât refuzase să devină turnător al Securităţii, motiv pentru care a fost catalogat, aşa cum se obişnuia, „duşman al poporului”, după cunoscutul principiu „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”.
„Eram izolaţi, fiecare în câte o celulă, şi nu puteam comunica între noi decât prin alfabetul Morse. Ciocăneam în pereţi. Când ne-au depistat sistemul de comunicare, a început «îmblânzirea» prin bătăi până la sânge. Nu prea mai erai om după astfel de schingiuiri", a povestestit Mihai Dionisie, pentru „Adevărul”, cele suportate de el în penitenciarul Galaţi.
Îi plăcea să tortureze mai ales preoţi
Conform fostului deţinut politic, una dintre metodele cele mai dure de tortură era bătaia „la papuci”. Deţinuţii erau descălţaţi şi apoi erau bătuţi peste tălpi, minute în şir, cu bâtele. După un astfel de tratament, deţinutul nu mai putea merge pe picioarele lui zile în şir, durerile fiind cumplite, fără însă a prezenta urme vizibile de violenţă.
În penitenciarul lui Petrache Goiciu, se practicau însă şi alte metode de tortură, cele mai relevante fiind: “covorul”, “rotisorul” şi ”ringul”.
„La prima metodă, te înfăşurau într-un covor şi te loveau cu picioarele peste tot, până nu mai mişcai. Cealaltă metodă, rotisorul, presupunea să te lege de mâini şi de picioare, ghemuit pe-o bară de metal, şi, în timp ce erai învârtit, gardienii loveau. La «ring»», te puneau în mijlocul lor şi, în timp ce întrebau pe rând «De ce ai făcut asta banditule?, N-o să mai ieşi viu de-aici!» loveau cu bestialitate”, a povestit Mihai Dionisie.
Însă apetenţa lui Goiciu în a tortura şi a ucide intelectuali şi, mai ales, preoţi, a devenit legendară, căci nicăieri membrii clerului nu au fost mai rău trataţi ca în puşcăria de la Galaţi.
„Cei care îl cunoscuseră la Galaţi erau îngroziţi când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide şi de a chinui preoţi sau fii de preoţi şi putini dintre cei care au trecut prin închisoarea de la Galati, au scăpat cu viaţă din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu, prin vizeta uşii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit şi l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort”, scrie Dumitru Bordeianu în cartea autobiografică “Mărturisiri din mlaştina disperării”.
În anul 1952 este mutat de la Galaţi la penitenciarul Gherla, unde seria atrocităţilor continuă. Fostul deţinut politici Gavril Burzo rememorează ororile comise de temutul torţionar comunist Petrache Goiciu, în volumul „Zile trăite după gratii”.
„Am nimerit într-o cameră cu 23 de deţinuţi. Printre noi era un preot armean ortodox. Se ruga mult la Dumnezeu. Era o cameră la parter, fără toaletă. Tineta, butoiaşul în care îţi făceai necesităţile, era lângă uşă, paturile erau suprapuse, mirosea urât, iar la fereastră, pe lângă gratii, erau şi jaluzele ca să nu pătrundă soarele la noi. În tavan, era un mic bec care ardea zi şi noapte. Deţinuţii, cu condamnări de la cinci la 25 de ani erau de toate felurile: intelectuali, muncitori, ţărani, studenţi. Mâncarea era cât să nu mori. Peste două zile, intră comandantul închisorii, căpitanul Goiciu şi strigă la noi: «Dezbrăcarea pentru percheziţie! Aţi înţeles?». Ne percheziţionează peste tot, întorcându-ne pe toate părţile, aşa goi cum eram. După aceea, comandantul Goiciu se adresează preotului zicându-i: «Ia aceeastă sfoară şi îi cădeşte». De sfoară, era agăţat un cui.(…) Comandantul a venit cu un polonic vechi şi i l-a dat dat preotului ca să scoată din tinetă fecale poruncindu-i să ne cuminece. «Cuminecă-i popă!» a răcnit la el. Atunci, preotul a strigat foarte tare: «Domnule comandant, de mine vă puteţi bate joc, dar de Hristos nu!». În acel moment, căpitanul Goiciu şi cu locţiitorul politic Istrate au tăbărât asupra lui lovindu-l cu sete pe tot corpul. La urmă, au luat coada măturii şi i-au introdus-o în gură, până ce a ieşit prin ceafă. Pur şi simplu l-au omorât în faţa noastră (…) L-au scos afară târându-l ca pe o vită. Oameni fără suflet, fără credinţă, fără nici un pic de omenie (…)”.
Gavril Burzo. fost deţinut politic
Vasile Gurău, un alt fost deţinut politic, relatează că, în iulie 1958, confruntat cu o revoltă a unui grup de deţinuţi, Goiciu n-a ezitat s-o reprime intrând în celule şi tragând cu pistolul mitralieră în deţinuţi.
„Obişnuia să bată până la leşin toate loturile noi de deţinuţi care soseau. O dată a omorât în bătaie un deţinut şi apoi i-a tăiat picioarele ca să încapă în coşciug. Pe un altul l-a târât pe scări ţinându-l de lanţul de la picioare pentru că nu mai putea merge. Din ordinul lui, un deţinut a fost zidit de viu şi ţinut aşa două luni. I-au lăsat libere doar mâinile şi un orificiu la înălţimea gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deţinutul abia mai respira”, a relatat Vasile Gurău.
Tot Goiciu este cel care l-a chinuit îngrozitor pe Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănist, atunci când a fost transferat la penitenciarul din Galaţi. De pumnii torţionarului a avut parte, de asemenea, şi marele om de stat Ion Mihalache.
A fost decorat de comunişti pentru „disciplină”
Pentru zelul excepţional depus în „munca de reeducare a duşmanilor poporului”, psihopatul Petrache Goiciu a fost chiar decorat cu ordinul „Steaua Republicii” clasa a IV-a.
„Tovarăşul Petrache Goiciu a fost foarte exigent în ceea ce priveşte respectarea ordinelor şi regulamentelor militare, lucru ce a făcut ca să imprime o înaltă disciplină şi să-i convingă prin exemplul său personal şi pe restul tovarăşilor de mun că, pentru respectarea conştientă a îndatoririlor de serviciu, cât şi a respectării disciplinei de partid”, se afirmă în referatul pe baza căruia i s-a acordat înalta distincţii comuniste.
Maiorul Petrache Goiciu a fost trecut în rezervă şi pensionat la vechime la data de 30 noiembrie 1958, prin ordinul MAI nr. 3078, în conformitate cu articolul nr. 52, litera „a” din Statutul Corpului Ofiţerilor Forţelor Armate ale RPR (la acea dată locuia în blocul cadrelor din incinta penitenciarului, situat pe strada Andrei Mureşanu nr. 2 din Gherla).
Se mută la Galaţi şi trăieşte liniştit (fără remuşcări şi fără să fie deranjat de cineva pentru ororile comise) dintr-o pensie specială care era echivalentul a trei salarii din acea vreme. După alţi 22 de ani, respectiv în 1980, moare la vârsta de 75 de ani.
mihai vasilescu blog: 24 ianuarie 2016
Bottom of Form
UMOR: Erudiţie, numele tău este “Gigi Becali”
Nu am ce să comentez. După ce citiţi paragrafele (pe care doar le-am preluat nemodificate de pe digi24) şi vedeţi video-ul, vă faceţi şi singuri cruce, fără să mai aveţi nevoie de mine.
„Dacă tu ai să citești cartea asta, asta-i cea mai interesantă, „Muntele”, plângi! Chiar eu am plâns, când am scris-o p-asta! Dac-o citesc acum pe cartea asta, eu, care am scris-o eu, eu și-acuma plâng! Că sunt lucruri prea frumoase! Care nu poate să scrie Manolescu așa ceva! Și nici Pleșu nu poate să scrie așa ceva! Trebuie să simți așa! Nu poți să scrii ceea ce nu simți! E adevărat, sunt unii filosofi, cum este Liiceanu, care e atâta de inteligent, încât el poate să scrie ceea ce nu simte. Sunt unii atâta de deștepți!”, mărturisește George Becali.
„Cărțile astea cinci acum sunt la Biblioteca Congresului American. Acolo au fost trimise! Le-am trimis eu că mi-au cerut! Am și eu prieteni prin America, pe la Washington, pe-acolo, care mi-au zis „Vreau cărțile tale, vreau să le studieze cineva, le-aduc la Congres””, povestește Becali.
„Timpul petrecut în temniță a fost, cu siguranță, cel mai folositor și prețios din viața mea. Aceasta pentru că, astfel, am cunoscut drumul Mântuirii. Pe care, chiar dacă credeam că-l știu, nu-l cunoșteam nicidecum. Ce-am scris pe spate face cât toată opera lui Manolescu!”, spune George Becali.
- See more at: http://mihaivasilescublog.ro/2016/01/24/eruditie-gigi-becali/#more-10749
Pictorul lunii: Ioan Mirea
Ioan Mirea (n. 1 februarie 1912, Răsucenii de Jos județul Vlașca (interbelic) - d. 3 octombrie 1987, Paris) a fost un pictor și poet român.
Diplomat în "filozofie metafizică" de la Roma, doctorand în medicină de la București. Debutează în 1930 cu versuri la revista "Crai Nou" din Cernăuți. Co-fondator și co-editor al revistei "Rod". Desen de Ioan Mirea. Colaborări active la revistele: "Meșterul Manole", "Sfarmă Piatră", "Game", "Litoral" și altele. A iscălit și cu pseudonimele de: Mihail Rezalie și I. M. În februarie 1938 și-a inaugurat prima mare expoziție de pictură la sala "Mozart" din București, expoziție care s-a bucurat de un succes enorm.
A fost foarte activ în mişcarea legionară şi a avut gradul de comandant.
După ce comuniștii au preluat puterea, a reușit să se refugieze în Apus, stabilindu-se în Franta, unde și-a continuat activitatea. Sculptor de mare originalitate, Ioan Mirea "a fost un polivalent de măreață aprindere metafizică și calități alese. Avea în el ceva din emotivitatea artistică și din receptivitatea intelectuală a Renașterii. În el se zbătea continuu umanul, finețea realizărilor și suplețea gândirii..." cum scria Faust Brădescu (vezi "Libertatea", New York, Anul VII, Nr. 63, Noembrie 1987, pag. 1-2).
Părinţi
|
