Un veac de singurătate

De fapt, nimeni nu îndrăznea să execute sentinţa. Ostilitatea satului le dădea de gândit militarilor că executarea colonelului Aureliano Buendía va avea con­secinţe politice grave, nu numai la Macondo, ci în tot ţinutul mlaştinilor, încât se consultară cu autorităţile provinciale din capitală. Sâmbătă seara, în timp ce aştepta un răspuns, căpitanul Roque Carnicero se duse la Catarino împreună cu alţi ofiţeri. Nu se găsi decât o singură femeie, şi aceasta silită cu ameninţări, care să îndrăznească să-l conducă în camera ei. "Ele nu vor să se culce cu un bărbat, despre care ştiu că va muri, îi mărturisi ea. La drept vorbind, nimeni nu ştie cum se va întâmpla aceasta, însă toată lumea vor­beşte că ofiţerul care-l va împuşca pe colonelul Aure­liano Buendía, ca şi soldaţii din plutonul de execuţie, vor fi unul câte unul asasinaţi fără milă, mai curând sau mai târziu, chiar dacă se vor ascunde la celălalt capăt al lumii". Căpitanul Roque Carnicero vorbi cu ceilalţi ofiţeri care povestiră superiorilor lor ierarhici. Duminică, deşi nimeni nu dăduse acest lucru în vi­leag, şi deşi nici un fapt de arme nu tulburase liniştea aparentă a zilelor din urmă, întreg satul ştia că ofi­ţerii erau hotărâţi să se sustragă, sub tot felul de pre­texte, de la răspunderea execuţiei. Prin curierul de luni sosi ordinul oficial: execuţia va avea loc în două­zeci şi patru de ore. În seara aceea, ofiţerii aruncară într-o cască şapte bileţele pe care-şi scriseseră numele, şi soarta nemiloasă a căpitanului Roque Carnicero îl făcu să tragă biletul câştigător. "Neşansa nu cunoaşte greşeală, zise el cu o profundă amărăciune. M-am născut copil de târfă şi mor copil de târfă." La orele cinci dimineaţa, îi desemnă pe oamenii plutonului de execuţie prin altă tragere la sorţi, le porunci să se adune în curte şi se duse să-l scoale pe comandant cu o formulă de prevenire:

— Haide Buendía, îi zise el. Ne-a bătut ultimul ceas.

— Va să zică asta era, răspunse colonelul. Tocmai visam că mi-au plesnit abcesele.

De când ştia că Aureliano va fi împuşcat, Rebeca Buendía se scula la ceasurile trei în fiecare dimineaţă. Stătea în odaia scufundată în întuneric, supraveghind prin fereastra întredeschisă zidul cimitirului, în timp ce patul pe care şedea se zguduia din pricina sforăitu­rilor lui José Arcadio. Toată săptămâna aşteptă în fe­lul acesta cu aceeaşi încăpăţânare ascunsă pe care o arătase odinioară aşteptând scrisorile lui Pietro Crespi. "Nu-l vor împuşca aici, îi spunea José Arcadio. Îl vor împuşca la miezul nopţii şi în interiorul cazărmii, ca nimeni să nu ştie cine a făcut parte din pluton, şi pariez că-i vor îngropa acolo." Rebeca continuă să aş­tepte. "Sunt atât de tâmpiţi, încât îl vor împuşca aici", răspundea ea. Era atât de convinsă, încât prevedea şi modul cum va deschide uşa pentru a-i spune adio cu un gest al mâinii. "Nu-l vor purta pe străzi, cu cei şase soldaţi tremurând de spaimă, ştiind că oamenii sunt gata de orice", stăruia José Arcadio. Indiferentă faţă de ra­ţionamentele soţului ei, Rebeca îşi continuă pânda la fereastră.

— Vei vedea că sunt atât de tâmpiţi să facă asta, zise ea.

Marţi la orele cinci dimineaţa, José Arcadio îşi băuse deja cafeaua şi dezlegase câinii, când Rebeca în­chise fereastra şi se prinse de capul patului, ca să nu cadă. "Îl aduc, suspină ea. Cât este de frumos!" José Arcadio se duse la fereastră şi-l zări, tremurând în a­murgul zorilor, îmbrăcat în nişte pantaloni care fuse­seră ai săi în tinereţe. Era acum cu spatele către zid, cu mâinile în şolduri din pricina umflăturilor arzânde de la subsuori care-l împiedicau să-şi coboare braţele de-a lungul trupului. "Să te zbaţi atâta, murmura colonelul Aureliano Buendía. Să te zbaţi atâta pentru ca până la urmă şase pederaşti să te doboare fără să poţi face ceva!" O repeta cu o obstinaţie care putea fi luată drept fervoare şi căpitanul fu emoţionat, deoarece cre­dea că se roagă. Când oamenii plutonului îl ochiră, acea obstinaţie luă o consistenţă vâscoasă, cu gust amar, care-i amorţi limba şi-l sili să închidă ochii. Atunci se stinse strălucirea de aluminiu a răsăritului şi se revăzu copil mic în pantalonaşi scurţi şi cu o panglică în jurul gâtului, îl revăzu pe tatăl său cum într-o după-amiază splendidă îl conducea înăuntrul cortului din bâlci, re­văzu blocul de gheaţă. Când auzi strigătul, crezu că s-a dat plutonului ordinul final. Redeschise ochii cu o cu­riozitate înfrigurată, aşteptând să vadă traiectoria incan­descentă a gloanţelor, dar în locul lor îl văzu pe căpi­tanul Roque Carnicero, cu braţele ridicate, şi pe José Arcadio care trecea strada cu puşca sa înspăimântătoare, gata să tragă.

— Nu trage, strigă căpitanul către José Arcadio. Providenţa te-a trimis încoace.

Atunci începu alt război. Căpitanul Roque Carnicero şi cei şase oameni ai săi porniră împreună cu colonelul Aureliano Buendía să-l elibereze pe generalul revolu­ţionar Victorio Medina, condamnat la moarte la Riohacha. Socoteau că vor câştiga timp dacă vor trece munţii pe acelaşi drum pe care umblase José Arcadio Buendía, când întemeiase Macondo dar, înainte de a trece o săptămână, se convinseră că era o întreprin­dere imposibilă. Astfel că au trebuit să urmeze itine­rarul primejdios al contraforturilor fără altă muniţie decât aceea a plutonului de execuţie. Poposeau în preaj­ma satelor şi unul dintre ei, deghizat, ţinând un peşti­şor de aur în palmă, îşi făcea intrarea în plină zi şi lua legătura cu liberalii consemnaţi în repaus, care în di­mineaţa următoare plecau la vânătoare şi niciodată nu se mai întorceau. Când, ocolind munţii, zăriră Riohacha, generalul Victorio Medina fusese deja împuşcat. Oamenii săi îl proclamară pe colonelul Aureliano Buendía că­petenia forţelor revoluţionare de pe litoralul mării Ca­raibilor, cu gradul de general. Acceptă să-şi asume această funcţie, refuză însă promovarea în grad şi se jură că n-o va accepta până ce nu vor răsturna regimul conservator. După trei luni reuşiseră să înarmeze peste o mie de oameni, însă fură zdrobiţi. Cei câţiva supra­vieţuitori trecură frontiera răsăriteană. Când se auzi din nou vorbindu-se despre ei, debarcaseră la capul Vela, venind din arhipelagul Antilelor, iar un comunicat gu­vernamental difuzat telegrafic şi reprodus în toată ţara sub formă de afişe pline de bucurie anunţa moartea colonelului Aureliano Buendía. Dar după patruzeci şi opt de ore, o telegramă expediată peste tot, aproape ajungând-o din urmă pe cea dintâi, anunţa o altă răs­coală în câmpiile Sudului. Aşa se născu legenda despre ubicuitatea colonelului Aureliano Buendía. Informaţii simultane şi contradictorii îl declarau victorios la Vil­lanueva, biruit la Guacamayal, devorat de indienii Mo­tilon, mort într-un sătuleţ din mlaştină şi din nou răs­culat lângă Urumita. Conducătorii liberali care negociau atunci participarea lor în parlament îl calificară de a­venturier care nu reprezintă pe nimeni şi care nu apar­ţine nici unui partid. Guvernul naţional îl coborî la rangul de bandit de drumul mare şi puse pe capul lui un premiu de cinci mii de pesos. După şaisprezece înfrângeri, colonelul Aureliano Buendía părăsi ţinutul Guajira în fruntea a două mii de indigeni bine înarmaţi şi garnizoana surprinsă în somn trebui să părăsească Riohacha. Îşi stabili acolo cartierul general şi porni un război nemilos împotriva regimului. Primi o primă notificare din partea guvernului, care ameninţa cu împuşcarea colonelului Gerineldo Márquez în timp de patruzeci şi opt de ore, dacă nu se retrage cu trupele până la frontiera răsăriteană. Colonelul Roque Carni­cero, care era atunci şeful statului său major, îi predă telegrama cu un aer consternat, dar colonelul luă cu­noştinţă de ea cu o mulţumire cu totul neaşteptată.

— E grozav! exclamă el. Înseamnă că avem telegraf în Macondo.

Răspunsul lui fu categoric. Socotea să-şi stabilească peste trei luni cartierul la Macondo. Dacă nu-l va re­găsi atunci pe colonelul Gerineldo Márquez în viaţă, va împuşca fără nici o judecată pe toţi ofiţerii pe care-i va avea prizonieri în momentul acela, începând cu ge­neralii, şi va da ordin subalternilor săi să acţioneze în acelaşi chip până la încetarea ostilităţilor. După trei luni, când intră victorios în Macondo, prima persoană care avea să-l strângă în braţe pe drumul mlaştinilor a fost colonelul Gerineldo Márquez.

Casa era plină de copii. Ursula o primise şi pe Santa Sofia de la Piedád împreună cu fiica ei mai mare şi o pereche de gemeni care se născuseră la cinci luni după executarea lui Arcadio. Împotriva ultimei dorinţe a celui împuşcat, ea a botezat pe micuţa fetiţă cu nu­mele de Remedios. "Sunt sigură că asta a vrut Arcadio să spună, susţinea ea. Nu o vom numi Ursula, deoarece numele acesta aduce prea multă suferinţă." Iar pe ge­meni îi boteză José Arcadio al Doilea şi Aureliano al Doilea. Amaranta se ocupa de toţi. Puse scăunele de lemn în sala comună şi, împreună cu alţi copii ai fami­liilor vecine, organiză o grădiniţă de copii. Când colonelul Aureliano se întoarse la Macondo, fu primit cu petarde explozive. În sunetul clopotelor, un cor de copii îi ură bun venit acasă. Aureliano José, având o statură la fel de înaltă ca şi bunicul său, îmbrăcat în uniformă de ofiţer revoluţionar, îi prezentă onorurile militare.

Nu toate veştile erau bune. La un an după refugie­rea colonelului Aureliano Buendía, José Arcadio şi Re­beca s-au dus să locuiască în casa construită de Arca­dio. Nimeni nu era la curent cu intervenţia lui care împiedicase săvârşirea execuţiei. În noua casă, situată în colţul cel mai favorabil al pieţii, la umbra unui mig­dal care avea privilegiul a trei cuiburi de mărăcinari, cu o uşă largă pentru primirea vizitatorilor şi cu patru ferestre pentru luminat, îşi înjghebară un cămin foarte primitor. Vechile prietene ale Rebecăi, între care şi pa­tru surori Moscote încă nemăritate, îşi reluară şedinţele de brodat, întrerupte cu ani în urmă în veranda cu be­gonii. José Arcadio continua să exploateze pământurile uzurpate, ale căror titluri de proprietate fură validate de guvernul conservator. În fiecare după-amiază îl ve­deai revenind călare, cu haita de cîini fioroşi, cu puşca lui cu două ţevi, şi cu o droaie de iepuri atârnaţi de montură. Într-o după-amiază de septembrie, simţind ameninţarea furtunii, reveni mai devreme ca de obicei. O salută pe Rebeca ocupată în sufragerie, îşi legă câinii în curte, atârnă iepurii în bucătărie pentru a-i săra puţin mai târziu şi se duse în cameră să se schimbe. Rebeca avea să declare după aceea că în clipa în care bărbatul ei intrase în odaie, ea se închisese în baie şi nu-şi dăduse seama de nimic. Această versiune era aproape de necrezut, însă nu exista alta mai verosimilă şi nimeni nu-şi putea închipui motivul pentru care Re­boca l-ar fi asasinat pe bărbatul care o făcuse atât de fericită. Poate că acesta a fost singurul mister din Macondo care n-a putut fi niciodată limpezit. De îndată ce José Arcadio a închis uşa de la dormitor, o lovitură de pistol răsună între zidurile casei. O şuviţă de sânge trecu pe sub uşă, traversă camera, ieşi în stradă, luă drumul cel mai scurt între diferitele trotuare, coborî scări şi urcă parapete, se prelinse de-a lungul străzii Turcilor, ocoli la dreapta, apoi la stânga, se întoarse în unghi drept în faţa casei Buendía, trecu pe sub uşa în­chisă, traversă salonul pe lângă pereţi, ca să nu păteze covoarele, îşi urmă calea prin cealaltă sală, descrise o curbă mare pentru a ocoli masa din sufragerie, intră pe veranda cu begonii şi se strecură nevăzută pe sub scaunul Amarantei care-i dădea o lecţie de aritmetică lui Aureliano José, intră în hambarul de grâne şi apăru în bucătărie unde Ursula se pregătea să spargă trei duzini de ouă pentru mâncare.

— Maică Precistă, strigă Ursula.

Urmări şuviţa de sânge cale întoarsă, traversă ham­barul, trecu prin veranda cu begonii unde Aureliano José cânta că trei şi cu trei fac şase iar şase şi cu trei fac nouă, traversă sufrageria şi saloanele, urcă în linie dreaptă strada, apoi coti spre dreapta, apoi spre stânga până în strada Turcilor, uitând că purta şorţul de bucătă­rie şi papucii de casă, trecu de piaţă şi intră pe uşa unei case unde nu pusese niciodată piciorul, împinse uşa dormitorului şi era gata să se înece de mirosul pra­fului de puşcă ars, îl găsi pe José Arcadio întins cu faţa în jos, peste cizmele pe care le descălţase şi observă de unde pornise şuviţa de sânge care încetase să-i mai curgă din urechea dreaptă. Nu i se găsi nici o rană pe trup şi nu s-a putut descoperi unde era arma. S-a do­vedit de asemenea că era imposibil să scape cadavrul de mirosul pătrunzător al prafului de puşcă. Întâi îl spălară de trei ori cu o mănuşă de baie cu săpun, apoi îl frecară cu sare şi cu oţet, apoi cu cenuşă şi cu lămâie, iar la urmă l-au pus într-un butoi plin cu leşie, unde îl lăsară înmuiat timp de şase ore. Îl fricţionară atât de mult încât arabescurile tatuajelor începură să se decoloreze. Când în disperarea lor le veni în minte să-l ungă cu ardei, cu chimen şi cu foi de dafin, şi să fiarbă o zi întreagă la foc uşor, începuse deja să se des­compună şi au trebuit să-l îngroape în grabă. Îl închi­seră ermetic într-un sicriu lung de doi metri şi treizeci şi lat de unu şi zece, căptuşit pe dinlăuntru cu plăci de fier şi strâns în şuruburi de oţel, dar nici aşa nu opriră mirosul să se răspândească pe străzile pe unde trecu cortegiul. Părintele Nicanor, din pricina ficatului său bolnav şi umflat ca o tobă, îi dădu binecuvântarea din pat. Cu toate că în lunile care au urmat i-au întărit mormântul prin mai multe ziduri suprapuse între care au aruncat claie peste grămadă cenuşă îndesată, tărâţe şi var fierbinte, cimitirul continuă să duhnească a praf de puşcă încă mulţi ani de-a rândul, până când inginerii companiei de banane puseră să se acopere mormântul cu o carapace de beton. Îndată ce fu scos cadavrul, Rebeca închise uşile casei şi se îngropă de vie într-un văl gros de dispreţ, pe care nici o ispită din lumea aceasta nu putu să i-l smulgă. Nu ieşi în stradă decât o singură dată, foarte bătrână, cu pantofi de culoare ar­gintie şi cu o pălărie cu floricele, cam pe vremea în care satul îl văzu trecând pe Jidovul Rătăcitor, care pro­vocase un val de căldură atât de puternică încât păsările zdrobiră gratiile ferestrelor pentru a muri în camere. A fost văzută pentru ultima oară în viaţă atunci când cu o lovitură de pistol bine ţintită l-a ucis pe un hoţ care încercase să forţeze uşa casei. În afară de Argenida, servitoarea şi confidenta ei, nimeni n-a mai avut de atunci legătură cu ea. Într-o anumită vreme, se ştia că-i scria episcopului, pe care-l considera ca văr bun al ei, dar nu s-a spus niciodată că ar fi primit răspuns. Satul o uită.

În ciuda reîntoarcerii sale triumfale, colonelul Au­reliano Buendía nu se lasă ameţit de aparenţe. Trupele guvernamentale părăseau locurile fără rezistenţă şi aceasta crea în rândurile liberale o iluzie a victoriei de care nu era oportun să-i lipseşti, însă revoluţionarii cunoşteau realitatea şi, mai bine ca oricare, colonelul Aureliano Buendía. Deşi în vremea aceea avea sub ordi­nele sale peste 5000 de oameni, şi deşi stăpânea două state de pe litoral, era conştient că fusese înghesuit spre mare şi pus într-o situaţie politică atât de confuză, încât în ziua când dăduse ordin să se restaureze clopot­niţa bisericii dărâmate de o lovitură de tun a armatei regulate, părintele Nicanor putea spune de pe patul de suferinţă: "Ce ironie a sorţii: apărătorii credincioşi ai lui Hristos distrug biserica şi masonii o repară". Căutând o breşă pe unde să fugă, petrecu ore întregi în bi­roul telegrafului vorbind cu comandanţii din alte locuri şi din ce în ce se confirma impresia lui că războiul este pe cale să se stingă. Când sosea vestea unor noi trium­furi liberale, proclamarea lor se făcea prin anunţuri pline de bucurie, dar el măsura pe hărţi progresul ade­vărat al trupelor sale şi înţelegea că acestea nu făceau altceva decât că pătrundeau în junglă unde trebuiau să se apere împotriva malariei şi a ţânţarilor, întorcând spatele realităţii. "Ne irosim timpul, se plângea el ofi­ţerilor săi. Vom continua să ni-l irosim atâta timp cât aceşti codoşi ai partidului nu vor înceta să cerşească un loc în Congres." În timpul nopţilor de veghe, întins pe spate în hamacul său, pe care-l întinsese chiar în o­daia unde stătuse când era condamnat la moarte, şi-i imagina pe toţi aceşti avocaţi în costume negre care părăseau palatul prezidenţial în dimineaţa friguroasă, cu gulerul paltonului ridicat până la urechi, frecându-şi mâinile, şoptind între ei, adăpostindu-se în cârciumioarele lugubre din zorii zilei, pentru a specula asupra ce voia să spună preşedintele atunci când a zis da, sau asupra celor ce voia să spună când a zis nu, şi chiar să facă presupuneri în legătură cu ceea ce preşedintele gândise atunci când a spus ceva cu totul diferit, în timp ce el însuşi alunga ţânţarii la o temperatură de 35°, sim­ţind cum se apropie acea dimineaţă temută în care va trebui să dea ordin oamenilor săi să se arunce în mare.

Într-o noapte de nesiguranţă, în timp ce Pilar Ter­nera cânta în curte împreună cu trupa, o chemă să vină să-i ghicească viitorul în cărţi. "Atenţie la gură", a fost tot ceea ce Pilar Ternera putuse desluşi după ce etalase şi adunase cărţile de trei ori. "Nu ştiu ce însemnează asta, însă semnul este foarte limpede, atenţie la gură." După două zile cineva dădu unei ordonanţe o ceaşcă mare de cafea fără zahăr, pe care ordonanţa i-o trecu altuia, şi acesta altuia, până când, din mână în mână, ajunse pe biroul colonelului Aureliano Buendía. El nu ce­ruse cafea, dar de vreme ce i s-a oferit, o bău. Conţinea o doză de nuca vomica, în stare să omoare un cal. Când îl transportară acasă era ţeapăn şi încovoiat, cu limba tăiată între dinţi. Ursula se apucă să-l smulgă din moarte. După ce îi purga stomacul cu vomitive, îl înveli în pă­turi calde şi-i dădu să soarbă albuş de ouă timp de două zile până ce trupul lui îşi redobândi temperatura normală. A patra zi era în afară de orice pericol. Deşi fără voia sa, cedând rugăminţilor Ursulei şi ale ofiţerilor, a mai rămas în pat încă o săptămână. Abia atunci află că versurile lui nu au fost arse." N-am vrut să mă pripesc, îi explică Ursula. În noaptea aceea, când trebuia să aprind focul, mi-am zis că ar fi mai bine să aştept până ce se va aduce cadavrul." În înceţoşarea convalescenţei, înconjurat de păpuşile prăfuite ale lui Remedios, colonelul Aureliano Buendía, recitindu-şi versurile, revăzu perindându-i-se prin minte clipele hotărâtoare din viaţa sa. Se apucă din nou să scrie. Ore îndelungate în clipele de răgaz ale unui război fără viitor, îşi recapitulă în versuri rimate experienţele sale la hotarul morţii. Gândurile i se lim­peziră atunci atât de mult încât le putea examina pe faţă şi pe dos. Într-o seară îl întrebă pe colonelul Gerineldo Márquez.

— Spune-mi un lucru, cumetre: pentru ce lupţi?

— Pentru ce să lupt, cumetre, răspunse colonelul Ge­rineldo Márquez, pentru marele partid liberal.

— Eşti fericit că poţi răspunde, îi spuse el. Cât mă priveşte pe mine, abia acum îmi dau seama că lupt din orgoliu.

— Asta nu e bine, zise colonelul Gerineldo Márquez.

Neliniştea lui îl amuză pe colonelul Aureliano Buendía.

— Fireşte, zise el. Însă, în orice caz, e mai bine decât să nu ştii pentru ce lupţi. Îl privi în ochi şi adăugă surâzând: Sau de a lupta ca tine pentru ceva ce n-are sens pentru nimeni.

Orgoliul îl împiedicase să intre în legătură cu tru­pele armate din interiorul ţării atâta vreme cât condu­cătorii partidului nu reveneau public asupra declara­ţiilor lor, după care el n-ar fi decât un tâlhar de dru­mul mare. Totuşi, era conştient că de îndată ce va înlătura aceste scrupule, va rupe cercul vicios al răz­boiului. Convalescenţa îi îngădui să chibzuiască. Reuşi atunci ca Ursula să-i dea restul moştenirii îngropate şi numeroasele ei economii; îl numi pe colonelul Geri­neldo Márquez comandant civil şi militar în Macondo şi se duse să stabilească legătura cu grupele rebele din interior.

Colonelul Gerineldo Márquez nu numai că era omul în care colonelul Aureliano Buendía avea cea mai mare încredere, dar era şi primit în casă de Ursula ca un membru al familiei. Fragil, timid, având un bun simţ natural, era cu toate acestea făcut mai bine pentru răz­boi decât pentru administraţie. Consilierii lui politici îl rătăceau cu uşurinţă în labirintul teoriilor lor. Dar a reuşit să instaureze la Macondo acel climat de pace rurală în care colonelul Aureliano Buendía visase să moară într-o zi de bătrâneţe, fabricând peştişori de aur. Deşi locuia la părinţii săi, dejuna la Ursula de două-trei ori pe săptămână. Îl iniţie pe Aureliano José în mânuirea armelor de foc, îi făcu o instrucţie militară precoce şi pe timp de câteva luni îl duse să trăiască la cazarmă, cu consimţământul Ursulei, ca să devină bărbat. Cu mulţi ani mai înainte, fiind încă aproape copil, Gerineldo Márquez îi declarase dragoste Amarantei. Aceasta era atunci atât de orbită de pasiunea ei solitară pentru Pietro Crespi, încât a râs de el. Gerineldo Már­quez avu răbdare. Într-o zi, din închisoare, trimise vor­bă Amarantei rugând-o să brodeze o duzină de batiste cu iniţialele tatălui său. Făcu să-i parvină bani. După o săptămână, Amaranta se duse la închisoare pentru a-i aduce batistele şi a-i înapoia banii şi au stat mai multe ore povestind despre trecut. "Când voi ieşi de aici te voi lua de soţie", îi spuse Gerineldo înainte de a se retrage. Amaranta râse, dar nu încetă să se gândească la el în timp ce-i învăţa pe copii să citească şi dori din suflet să reînvie pentru el pasiunea tinerească pe care o avusese pentru Pietro Crespi. Sâmbăta, zi de vizită la deţinuţi, trecea pe la părinţii lui Gerineldo Márquez şi-i însoţea la închisoare. Într-una din aceste sâmbete, Ursula se miră găsind-o în bucătărie, aşteptând scoaterea biscuiţilor din cuptor, pentru a alege pe cei mai buni şi pentru a-i înveli într-un şervet pe care-l brodase în acest scop.

— Mărită-te cu el, îi zise ea. Cu greu vei găsi un bărbat ca el.

Amaranta făcu pe dezgustata.

— N-am nevoie să alerg după bărbaţi. Duc aceşti biscuiţi lui Gerineldo Márquez deoarece mai curând sau mai târziu tot îl vor împuşca, şi mi-e milă de el.

Nu credea nici un cuvânt din câte spunea, însă în vremea aceea guvernul aduse la cunoştinţă publică a­meninţarea că-l va executa pe Gerineldo Márquez, dacă rebelii nu vor preda Riohacha. Se interziseră vizitele. Amaranta se închise la ea pentru a plânge în voie, copleşită de un sentiment de vinovăţie la fel cu acela ce o chinuise la moartea lui Remedios, ca şi cum cuvintele ei nesăbuite ar fi provocat pentru a doua oară moartea cuiva. Mama ei o consolă. O asigură că colonelul Aureliano Buendía va face ceva pentru a împiedica execuţia şi promise că ea însăşi va lua sarcina de a-l atrage pe Gerineldo Márquez, atunci când vor înceta ostilităţile. Îşi ţinu promisiunea înainte de termenul prevăzut. Atunci când Gerineldo Már­quez reveni în casă investit cu noua sa demnitate de comandant civil şi militar, ea îl primi ca pe un fiu, născoci măguliri frumoase pentru a-l reţine şi-l rugă cu toată căldura inimii ei să-şi amintească de hotărârea lui de a se căsători cu Amaranta. Rugăminţile ei păreau că reuşesc. În zilele în care venea în casă la dejun, colonelul Gerineldo Márquez rămânea toată după-amiaza în veranda cu begonii să joace dame cu Amaranta. Ursula le aducea cafea cu lapte şi biscuiţi şi se ocupa de copii, pentru ca aceştia să nu vină să-i deranjeze. De fapt, Amaranta se silea să-şi reaprindă în inimă cenuşa uitată a pasiunii ei din tinereţe. Aş­tepta cu o nerăbdare care devenise insuportabilă zilele în care venea la dejun, după amiezile cu jocul de dame şi timpul zbura în tovărăşia acestui războinic cu nume plin de nostalgie, ale cărui degete tremurau imperceptibil când atingea pionii. Însă în ziua în care colonelul Gerineldo Márquez îi împărtăşi din nou dorin­ţa de a se căsători cu ea, îl refuză.

— Nu mă voi mărita cu nimeni, îi zise ea, cu tine mai puţin decât cu oricare altul. Îl iubeşti atât de mult pe Aureliano, încât te-ai căsători cu mine pen­tru că nu te poţi căsători cu el.

Colonelul Gerineldo Márquez era un om plin de răbdare.

— Voi mai stărui, îi zise el. Mai curând sau mai târziu te voi convinge.

Continuă să vină în casă. Închisă în odaia ei, în­ghiţindu-şi lacrimile în taină, Amaranta îşi astupa urechile ca să nu mai audă glasul peţitorului ei care-i relata Ursulei ultimele ştiri de război şi deşi murea de poftă de a-l vedea avu puterea de a nu-i ieşi în întâmpinare.