Un veac de singurătate

Colonelul Aureliano Buendía îşi făcea atunci timp pentru a trimite la fiecare 15 zile un raport amă­nunţit la Macondo. Nu-i scrise însă Ursulei decât o singură dată, abia după opt luni de la plecarea sa. Un mesager special aduse un plic închis conţinând o foaie de hârtie pe care se recunoştea scrisul preţios al colonelului: Aveţi grijă de tata căci va muri. Ur­sula se sperie. "Dacă o spune Aureliano, apoi Aure­liano o ştie", zise ea. Şi ceru să i se dea o mână de ajutor pentru a-l transporta pe José Arcadio Buendía până în odaia lui. Nu numai că era tot atât de greu ca mai înainte, dar în timpul şederii lui îndelungate sub castan, dobândise încetul cu încetul puterea de a-şi spori greutatea după voia lui, încât şapte oameni nu izbutiră să-l ridice ci au trebuit să-l ducă târâş până la pat. Un miros de ciuperci proaspete, de flori de arbore, de intemperii vechi concentrate umplu aerul odăii de îndată ce bătrânul colos tăbăcit de soare şi de ploaie începu să-l respire. A doua zi, dis-de-di­mineaţă, nu se mai afla în pat. După ce-l căutase prin toate odăile, Ursula îl descoperi din nou sub castan. Atunci îl legară de pat. În ciuda puterilor sale rămase intacte, José Arcadio Buendía nu era în stare să lupte. Toate îi erau indiferente. Dacă se întorsese sub cas­tan, n-o făcuse din voia lui, ci dintr-un fel de reflex al trupului său. Ursula se ocupa de el, îi dădea de mâncare, îi aducea veşti de la Aureliano. Dar, în rea­litate, singura fiinţă cu care de multă vreme putea să intre în legătură era Prudencio Aguilar. Aproape redus la pulbere din pricina decrepitudinii morţii, Prudencio Aguilar venea de două ori pe zi să fle­cărească cu el. Vorbeau despre cocoşii de luptă. Îşi făgăduiau să organizeze o crescătorie de cocoşi mag­nifici nu atât pentru a se bucura de nişte victorii de care nu mai aveau nici o nevoie, ci pentru a avea cu ce-şi trece vremea în duminicile plicticoase ale mor­ţii. Prudencio Aguilar îi făcea toaleta, îi dădea de mâncare şi aducea veşti minunate despre un necu­noscut cu numele de Aureliano, colonel în război. Când era singur, José Arcadio Buendía se mângâia visând un şir nesfârşit de camere. Visa că se scoală din pat, că deschide uşa şi că trece într-o cameră identică cu prima, cu acelaşi pat cu căpătâiul în fier forjat, cu acelaşi fotoliu din răchită şi cu aceeaşi iconiţă a Fe­cioarei Tămăduirii pe peretele din fund. Din camera aceasta trecea în alta exact la fel, a cărei uşă ducea în alta exact la fel, apoi în alta exact la fel, la nesfârşit. Îi plăcea să umble astfel din cameră în cameră ca într-o galerie de oglinzi paralele, până ce Prudencio Aguilar îl atingea pe umăr. Atunci se întorcea din ca­meră în cameră, se trezea pe măsură ce venea înapoi, parcurgea drumul invers şi-l găsea pe Prudencio Aguilar în camera realităţii. Dar, într-o noapte, la două săptămâni după ce l-au dus până la pat, Prudencio Agui­lar îl bătu pe umăr, într-o cameră intermediară şi rămase pentru totdeauna acolo, crezând că aceea este camera lui adevărată. În dimineaţa următoare, Ursula îi aducea micul dejun când văzu un om apropiindu-se pe culoar. Era mic şi îndesat, îmbrăcat într-un cos­tum de postav negru, cu o pălărie tot neagră, enormă, trasă până peste ochii săi taciturni. "Doamne, gândi Ursula. Aş fi jurat că e Melchiade". Era Cataure, fra­tele lui Visitación, care părăsise casa fugind de ciu­ma insomniei şi despre care nu se mai aflase nici­odată nimic. Visitación îl întrebă pentru ce s-a re­întors iar el îi răspunse în limbajul său solemn:

— Am venit la înmormântarea regelui.

Intrară apoi în odaia lui José Arcadio Buendía, îl scuturară din toate puterile, îi strigară în urechi, îi puseră o oglindă în faţa nărilor dar nu reuşiră să-l trezească. Puţin după aceea, în timp ce tâmplarul lua măsura pentru sicriu, văzură prin fereastră căzând o ploaie uşoară cu minuscule floricele galbene. Acestea căzură toată noaptea peste sat într-o ploaie tăcută, acoperiră acoperişurile, se îngrămădiră la baza uşi­lor şi înăbuşiră animalele care dormeau sub cerul liber. Căzură atâtea flori din cer încât dimineaţa stră­zile erau acoperite de un strat gros şi a trebuit să fie îndepărtat cu lopeţile şi cu greblele ca să poată trece înmormântarea.

AŞEZATĂ ÎN BALANSOARUL DE RĂCHITĂ cu lucrul de mână întrerupt pe genunchi, Amaranta îl contempla pe Aureliano José care, cu barba plină de clăbuci, trăgea briciul pe cureaua de piele pentru a se bărbieri pentru prima oară. Nu reuşi decât să-şi sângereze coşurile şi să se taie la buză încercând să-şi contureze o mustaţă de pufuşor blond şi până la urmă rămase la fel ca mai înainte, însă această opera­ţie anevoioasă îi produse Amarantei impresia că din clipa aceea începuse să îmbătrânească.

— Semeni leit cu Aureliano când era de vârsta ta, îi zise ea. Eşti un bărbat în toată firea.

Era de mult bărbat, încă din acea zi îndepărtată când Amaranta, crezând că mai este copil, continua să se dezbrace în faţa lui în baie, aşa cum făcuse întot­deauna, aşa cum se obişnuise să facă după ce Pilar Ternera i-l încredinţase pentru a-l creşte. Prima oară când o văzu, singurul lucru care-i atrase atenţia era scobitura dintre sânii ei. Era atunci atât de inocent încât o întrebă ce i s-a întâmplat, iar Amaranta se făcu că-şi găureşte pieptul cu vârful degetelor, răspunzându-i: "Mi-au scos o felie..." Mult timp după aceea, când îşi revenise de pe urma sinuciderii lui Pietro Crespi şi făcu iar baie împreună cu Aureliano José, acesta nu-şi mai îndrepta privirile spre acea adâncitură ci simţi o tresărire necunoscută revăzându-i sânii splendizi cu mugurii liliachii. Continuă să o examineze, descoperind rând pe rând fiecare dimensiune a intimităţii ei mira­culoase, şi simţi pielea zbârlindu-i-se la vederea ei, aşa cum ei i se zbârlea la primul contact cu apa. Încă din frageda sa copilărie îşi făcuse obiceiul de a-şi părăsi hamacul pentru a se găsi dimineaţa în patul A­marantei, a cărei atingere avea darul de a-i risipi teama de întuneric. Dar, începând din ziua în care căpătă conştiinţa nudităţii ei, nu mai era teama de întuneric cea care-l împingea să vină să se strecoare sub balda­chinul ei contra ţânţarilor, ci nevoia de a simţi răsu­flarea călduţă a Amarantei în zorii zilei. Într-o dimi­neaţă, pe vremea când fură respinse avansurile colone­lului Gerineldo Márquez, Aureliano José se deşteptă cu senzaţia că nu are aer. Simţi degetele Amarantei ca nişte viermişori calzi şi nerăbdători pipăindu-i pântecele. Prefăcându-se că doarme, îşi schimbă poziţia pentru a îndepărta orice dificultate şi simţi atunci mâna, elibe­rată de bandajul negru care o înfăşurase, afundându-se ca o moluscă oarbă în algele în care pândea aşteptarea lui. Deşi se făceau că nu ştiu ceea ce ştiau amândoi, şi ceea ce fiecare ştia că ştie celălalt, au rămas uniţi, din noaptea aceea, printr-o complicitate inviolabilă. Au­reliano José nu-şi putea afla somnul până nu auzea valsul de miazănoapte la pendula din sala comună, iar fata bătrână a cărei piele începea să se ofilească nu mai avea clipă de odihnă până ce nu-l simţea stre­curându-se sub baldachinul ei pe acel somnambul pe care ea îl crescuse, fără să-şi închipuie că într-o bună zi va deveni un paleativ pentru singurătatea ei. De atunci, nu numai că dormeau împreună, dezbrăcaţi în pielea goală, schimbând mângâieri istovitoare, dar şi începură să se urmărească prin toate colţurile şi un­gherele casei, să se închidă în cameră la orice oră din zi, într-o stare de surescitare permanentă, fără nici o relaxare. Puţin lipsi să nu fie surprinşi de Ursula, într-o după-amiază când intrase în hambarul cu grâne în clipa când ei începeau să se îmbrăţişeze. "O iu­beşti mult pe mătuşa ta?" îl întrebă ea nebănuitoare pe Aureliano José. El răspunse că da. "Bine faci", în­cheie Ursula care termină cu cântăritul făinei pentru pâine înainte de a se reîntoarce în bucătărie. Acest episod o smulse pe Amaranta din delir. Îşi dădu seama că a mers prea departe, că a trecut vremea când se juca dându-şi guriţă cu un copil, că era pe cale să se înfunde într-o patimă tomnatică, plină de primejdii şi fără viitor, pe care o curmă brusc. Aureliano José, care-şi terminase atunci instrucţia militară, sfârşi prin a accepta realitatea şi se duse să doarmă la cazarmă. În toate sâmbetele mergea cu militarii la stabilimentul lui Catarino. Se mângâia de sin­gurătatea sa brutală, de adolescenţa lui prematură, cu femei mirosind a flori veştejite pe care le idealiza în întuneric şi le metamorfoza în Amaranta, prin e­forturi teribile ale imaginaţiei.

Curând după aceea, începură să sosească ştiri con­tradictorii despre război. În timp ce însuşi guvernul recunoştea progresele rebeliunii, statul major din Ma­condo era informat confidenţial despre iminenţa unei păci negociate. La începutul lui aprilie, un emisar spe­cial se prezentă la colonelul Gerineldo Márquez. Îi confirmă că diriguitorii partidului au luat contact cu şefii rebeli din interior şi că erau pe cale să încheie armistiţiu în schimbul a trei ministere acordate libe­ralilor, a unei reprezentări minoritare în parlament şi a amnistierii generale a rebelilor care au depus armele. Emisarul aducea un mesaj strict confidenţial al colone­lului Aureliano Buendía, care nu era de acord cu clau­zele armistiţiului. Colonelul Gerineldo Márquez trebuia să aleagă cinci dintre cei mai buni oameni ai săi şi să se pregătească pentru a părăsi ţara împreună cu ei. Or­dinul a fost executat în cel mai mare secret. Cu o săp­tămână înainte de proclamarea acordului, pe o furtună de ştiri contradictorii, colonelul Aureliano Buendía, împreună cu zece ofiţeri de încredere, între care şi co­lonelul Roque Carnicero, debarcară liniştit la Macondo, după miezul nopţii, trimiseră la vatră garnizoana, în­gropară armele şi nimiciră arhivele. În zori, părăsise satul împreună cu colonelul Gerineldo Márquez şi cei cinci ofiţeri ai săi. Operaţiunea a fost atât de rapidă şi discretă, încât Ursula nu află decât în ultima clipă, când cineva veni să bată uşor la fereastra odăii ei şi să şop­tească: "Dacă doriţi să-l vedeţi pe colonelul Aureliano Buendía, mergeţi imediat şi uitaţi-vă o clipă la poartă". Ursula sări din pat şi ieşi în prag în cămaşă de noapte, dar abia reuşi să zărească galopul micii trupe de călă­reţi care părăseau satul într-un nor tăcut de praf. Abia a doua zi află că Aureliano José plecase împreună cu tatăl său.

La zece zile după ce o declaraţie comună a guvernu­lui şi a opoziţiei anunţase încetarea ostilităţilor, au sosit veştile despre prima răscoală armată a colonelului Aureliano Buendía la frontiera apuseană. Trupele lui insuficiente şi prost echipate au fost risipite în mai puţin de o săptămână. Dar în cursul aceluiaşi an, în timp ce liberalii şi conservatorii se străduiau să con­vingă ţara de împăcarea lor, el aprinse alte şapte focare de răscoală. Într-o noapte, bombardă Riohacha de pe o goeletă, iar soldaţii garnizoanei, drept represalii, îi smulseră din pat şi-i împuşcară pe cei patrusprezece liberali, cei mai notorii din localitate. Timp de peste cincisprezece zile ocupă un post de vamă la frontieră, de unde adresă naţiunii o chemare la război total. Una din expediţiile sale se rătăci în pădure timp de trei luni, în cursul unei încercări nebuneşti de a traversa peste o mie cinci sute de kilometri prin ţinuturi ne­pătrunse, şi de a proclama războiul până chiar şi la pe­riferiile capitalei. Odată, se afla la mai puţin de două­zeci de kilometri de Macondo şi fu silit de trupele guvernamentale să se retragă în munţi, foarte aproape de regiunea fermecată unde tatăl său descoperise cu ani înainte scheletul unui galion spaniol.

Pe atunci muri Visitación. Îşi îngădui să moară de moarte naturală, ea, care renunţase la un tron de frica insomniei, şi ultima ei dorinţă a fost să se dezgroape de sub patul ei câştigul economisit în mai bine de două­zeci de ani şi să fie trimis colonelului Aureliano Buendía pentru a putea continua războiul. Însă Ursula nu-şi luă osteneala de a scoate acei bani deoarece în timpul acela umbla zvonul că Aureliano Buendía îşi găsise moartea debarcând în apropiere de capitala provinciei. Anunţul oficial - al patrulea în mai puţin de doi ani - a fost considerat adevărat timp de aproape şase luni, deoarece în tot răstimpul acesta nu s-a mai auzit vor­bindu-se de el. Deodată, când Ursula şi Amaranta îm­brăcară un doliu nou peste cele precedente, sosi o veste neobişnuită. Colonelul Aureliano Buendía era în viaţă, dar în aparenţă renunţase să mai hărţuiască autorită­ţile din ţară şi se aliase cu federalismul triumfător în alte republici ale Caraibilor. Apărea sub nume diferite de fiecare dată tot mai departe de ţara sa natală. Avea să se cunoască mai târziu ideea care-l însufleţea atunci şi care consta în unificarea forţelor federaliste din Ame­rica Centrală, în vederea lichidării tuturor regimurilor conservatoare, din Alaska până în Patagonia. Primele veşti pe care Ursula le primi direct de la el, după mai mulţi ani de la plecarea lui, au constat dintr-o scrisoare mototolită şi pe jumătate ştearsă care i-a parvenit din mână în mână de la Santiago de Cuba.

— L-am pierdut pentru totdeauna, exclamă Ursula citind-o. Dacă o ţine tot aşa, de Crăciun o să se afle la capătul lumii.

Interlocutorul ei, care a fost prima persoană căreia îi arătă scrisoarea, era generalul conservator José Ra­quel Moneada, primar în Macondo de la terminarea războiului. "Păcat că acest Aureliano - comentă gene­ralul Moncada - nu e conservator." Îl admira cu ade­vărat. Ca mulţi civili conservatori, José Raquel Mon­eada nu făcuse războiul decât pentru a-şi apăra partidul, şi dobândise gradul de general pe câmpul de luptă deşi nu simţea nici o chemare pentru militărie. Dimpotrivă, ca mulţi dintre camarazii lui de partid, el era antimiliarist. Îi considera pe militari ca pe nişte derbedei fără credinţă şi fără lege, intriganţi şi ambiţioşi, buni doar pentru a-i înfrunta pe civili şi a semăna dezordine. In­teligent, simpatic, cu un temperament sangvin, plăcându-i să mănânce bine şi pasionat după luptele de cocoşi, el fusese, într-o anumită vreme, adversarul cel mai temut al colonelului Aureliano Buendía. Reuşise să-şi impună autoritatea asupra militarilor de carieră pe un sector larg al litoralului. Într-o zi când convenienţele strategice îl constrânseră să cedeze o anumită poziţie trupelor colonelului Aureliano Buendía, îi lăsă acestuia două scrisori. În prima, foarte lungă, îl invita să se unească cu el în vederea unei campanii comune pentru umanizarea războiului. A doua scrisoare era pentru soţia sa care locuia în teritoriul liberal, şi i-o lăsă cu rugămintea de a o face să ajungă la destinaţie. De atunci, chiar şi în cursul celor mai crâncene bătălii, cei doi comandanţi organizară întreruperi ale ostilităţilor pentru a proceda la schimbul de prizonieri. În cursul acestor pauze domnea un fel de ambianţă sărbătorească şi generalul Moneada profita de ele pentru a-l învăţa pe colonelul Aureliano Buendía să joace şah. Deveniră prieteni buni. Au ajuns chiar să întrevadă posibilita­tea de a coordona elementele populare din cele două partide pentru a pune capăt rolului hotărâtor al milita­rilor şi politicienilor de profesie şi a instaura un regim umanitar care să folosească ceea ce este mai bun din fiecare doctrină. După încetarea războiului, în timp ce colonelul Aureliano Buendía dispărea în ascunzişurile subversiunii permanente, generalul Moncada fu numit judecător în Macondo. Îşi îmbracă din nou costumul civil, înlocui militarii prin agenţi de poliţie neînarmaţi, impuse respectarea legii cu privire la amnistie şi veni în ajutorul câtorva familii ale liberalilor căzuţi în luptă. Obţinu ca Macondo să fie ridicat la rangul de munici­piu, deveni astfel primul lui primar şi creă un astfel de climat de încredere încât nimeni nu se mai gândea la răz­boi decât ca la un coşmar absurd al trecutului. Părintele Nicanor, răpus de hepatită, fu înlocuit de părintele Co­lonel, pe care-l porecliră Pui de Fiară, veteran din primul război federalist. Bruno Crespi, căsătorit cu Amparo Moscote, şi al cărui magazin de jucării şi in­strumente muzicale nu încetase să prospere, amenajă un teatru, pe care trupele de actori spanioli îl incluseră în itinerariile lor. Era o sală mare descoperită, cu bănci de lemn cu speteze, cu o cortină de catifea ornamentată cu măşti greceşti, şi cu trei ghişee în formă de capete de leu prin ale căror guri căscate se vindeau biletele. Tot în vremea aceea se reparară clădirile şcolii. Cu conducerea şcolii se însărcină Melchor Escalona, un dascăl bătrân trimis din ţinutul mlaştinilor, care-i obli­ga pe şcolarii leneşi să umble în genunchi prin curtea plină de pietriş şi le dădea să mănânce ardei iute gura­livilor, cu consimţământul tacit al părinţilor. Aureliano Segundo (al Doilea) şi José Arcadio Segundo (al Doilea), gemenii capricioşi ai Santei Sofia de la Piedád au fost primii care s-au aşezat în sala de clasă, înarmaţi cu tăbliţele lor de ardezie, cu condeiele de ardezie şi cu căniţele de aluminiu, gravate cu numele lor. Remedios, care moştenise frumuseţea pură a mamei sale, începuse acum să fie cunoscută sub numele de frumoasa Reme­dios. În ciuda timpului, a supărărilor dese, a doliilor multiple şi suprapuse, Ursula nu voia să îmbătrânească. Ajutată de Santa Sofia de la Piedád, dădu un nou avânt comerţului de patiserie şi nu numai că recuperă în câţiva ani averea pe care fiul ei o cheltuise în război, ci umplu din nou cu aur curat troacele îngropate în odaie. "Atât timp cât Dumnezeu mă va ţine în viaţă - obişnuia să zică - nu vor lipsi banii în această casă de nebuni." Aceasta era situaţia atunci când Aureliano José dezertă din armata federalistă din Nicaragua, se înrolă în echipajul unui vas german şi curând îşi făcu apariţia în bucătăria casei, voinic ca un cal, brun şi păros ca un indian, hotărât în sine să se căsătorească cu Amaranta.

Când Amaranta îl văzu intrând, fără ca el să fi spus nimic, ghici de îndată pentru ce s-a întors. La masă, nu cutezară să se privească în faţă. Dar la două săptămâni după reîntoarcere, în prezenţa Ursulei, o fixă pe Ama­ranta şi, privind-o drept în ochi, îi zise: "N-am încetat de a mă gândi mult la tine". Amaranta îl ocolea. Se ferea de întâlnirile întâmplătoare. Făcea în aşa fel încât să nu se despartă de frumoasa Remedios. În ziua în care nepotul ei o întrebă până când gândeşte să mai poarte banda neagră la mână, ea interpretă întrebarea ca o aluzie la fecioria ei şi roşeaţa care-i îmbujoră obrajii o indignă. La sosirea lui, începu să-şi închidă cu zăvorul camera, dar s-au scurs atâtea nopţi în timpul cărora îi auzea sforăitul liniştit în camera vecină, încât sfârşi prin a renunţa la această precauţiune. Într-o dimineaţă, cam la două luni după reîntoarcere, îl auzi intrând în camera ei. Şi atunci, în loc să fugă, în loc să strige, aşa cum prevăzuse că va face, se lăsă năpădită de o dulce senzaţie de odihnă. Îl simţi strecurându-se sub plasa patului, aşa cum făcea când era copil, aşa cum făcuse dintotdeauna, şi nu putu să-şi oprească sudorile reci şi clănţănitul dinţilor când îşi dădu seama că era com­plet gol. "Du-te", murmură ea, atât de înfrigurată să ştie ce va urma încât se înăbuşi. "Du-te sau ţip." Însă Aureliano José ştia acum ce avea de făcut, deoarece nu mai era un copil care se teme de întuneric, ci un ani­mal de cazarmă. Din noaptea aceea reluară acele lupte surde, fără sfârşit, care se prelungeau până în zori. "Sunt mătuşa ta, murmura Amaranta istovită. E ca şi cum aş fi mama ta, nu numai ca vârstă, ci şi pentru că nu mi-a mai lipsit decât un lucru ca să te şi alăptez." Dimineaţa, Aureliano dispărea şi revenea a doua zi îna­inte de zorii zilei, de fiecare dată tot mai aţâţat când constata că ea nu mai pusese zăvorul. Nu încetase nici o clipă de a o dori. O regăsea în odăile întunecoase din satele cucerite, mai ales în cele mai murdare, şi-i recu­noştea prezenţa în mirosul de sânge închegat de pe pansamentele răniţilor, în acea groază instantanee de a fi în pericol de moarte, în toate clipele şi în toate locu­rile. Fugise de ea încercând să-i şteargă amintirea nu numai prin depărtare ci printr-o încrâncenare sălbatică, nestăpânită, pe care camarazii lui de arme o calificau drept temeritate, dar cu cât îi tăvălea chipul prin gu­noiul războiului, cu atât semăna războiul mai mult cu Amaranta. Îndură astfel surghiunul, căutând ocazia de a o ucide cu propria sa moarte, până în ziua când auzi is­torisindu-se vechea poveste a omului care se căsătorise cu una dintre mătuşile lui care, în afară de asta, îi era şi verişoară, şi al cărei fiu se dovedise a fi propriul său bunic.

— Poţi să te căsătoreşti cu una dintre mătuşile tale? întrebă el cu mirare.

— Nu numai că se poate, îi răspunse un soldat, dar noi ducem acest război împotriva preoţilor tocmai pentru a obţine dreptul de a te însura cu cine-ţi place.

După cincisprezece zile, dezertă. O găsi pe Amaranta mai veştejită decât în amintirea sa, mai melancolică şi mai ruşinoasă, şi trecută de fapt de culmea maturită­ţii, însă mai înfierbântată decât oricând în bezna odăii ei, mai aţâţătoare ca oricând în felul agresiv prin care i se împotrivea. "Nu eşti decât o brută, îi zise Amaranta, încolţită de haita lui de buldogi. Nu-i adevărat că poţi să-ţi tratezi astfel o biată mătuşă, afară doar de cazul când ai o dispensă specială de la papa." Aureliano promise să meargă la Roma, promise să colinde Europa în ge­nunchi, şi să sărute sandalele suveranului pontif, numai ca ea să-şi lase în jos punţile.

— Nu e vorba numai de asta, îi răspunse Amaranta. Ci şi că se nasc copii cu coadă de purcel. Aureliano ră­mase surd la toate argumentele.

— Măcar dacă se vor naşte, răspunse el implorând-o.

Într-o dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, biruit de durerea insuportabilă a virilităţii sale stăpânite, se duse la Catarino. Găsi o femeie cu sânii fleşcăiţi, mângâietoare şi ieftină, care-i potoli poftele pentru câtva timp. Încercă să o trateze pe Amaranta cu dispreţ. O zărea în verandă, cosând la o maşină cu manivelă de care învăţase să se servească cu o îndemânare admira­bilă, şi nici nu-i adresa măcar o vorbă. Amaranta se simţi eliberată de o povară şi nici ea nu înţelese pentru ce începu, de atunci, să se gândească din nou la colonelul Gerineldo Márquez, pentru ce-şi amintea cu atâta dor de serile lor petrecute jucând dame şi pentru ce ajunse chiar să-l dorească tovarăş de pat. În noaptea în care, nemaiputând suporta această comedie a indiferenţei, se reîntoarse în camera Amarantei, Aureliano José nu-şi în­chipuia cât de mult teren pierduse. Ea îl respinse cu o hotărâre făţişă, pe care nimic n-ar fi putut-o încovoia, şi trase definitiv zăvorul dormitorului.

La câteva luni după reîntoarcerea lui Aureliano José se prezentă în casă o femeie exuberantă, parfumată cu iasomie, însoţită de-un copil de cinci ani. Ea susţinea că este fiul colonelului Aureliano Buendía şi că l-a adus pentru a-l boteza Ursula. Nimeni nu se îndoia de ori­ginea acestui copil fără nume: semăna leit colonelul la vârsta când a fost dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. Fe­meia povesti că s-a născut cu ochii mari deschişi, privindu-i pe toţi cu o privire de om mare care părea că-i judecă, şi că felul cum fixa fiecare lucru fără să cli­pească o înspăimânta. "Îi seamănă întru totul, zise Ursula. Singurul lucru care-i lipseşte este acela de a face ca scaunele să se legene numai privindu-le." L-au bo­tezat cu prenumele de Aureliano, însă cu numele mamei sale, deoarece legea nu-i îngăduia să poarte numele ta­tălui înainte ca acesta să-l fi recunoscut. Generalul Mon­eada i-a fost naş. Amaranta stărui mult pentru a i-l în­credinţa ei să-l crească, dar mama se împotrivi.

Ursula nu cunoştea încă obiceiul de a se trimite fe­cioarele în camera războinicilor, aşa cum se slobod găinile la cocoşii de rasă, dar în cursul acelui an avu tot răgazul să afle: alţi nouă fii ai colonelului Aure­liano Buendía au fost aduşi în casă spre a fi botezaţi. Cel mai mare, cu pielea cafenie, cu ochii verzi, straniu, nu avea nimic comun cu viaţa părintească şi era trecut de zece ani. Au fost aduşi copii de toate vârstele, de toate culorile, însă toţi băieţi şi având un aer de însingu­rare care te împiedica să pui la îndoială consangvini­tatea lor. Numai doi se deosebeau de ceilalţi. Unul, prea mare pentru vârsta lui, care sfărâma borcanele cu flori şi farfuriile, mâinile lui părând că au darul de a zdrobi tot ce atingeau. Celălalt era blond, cu aceiaşi ochi albaştri ca mama lui, şi căruia îi lăsaseră părul lung şi buclat ca al unei fetiţe. Intră în casă cu cea mai mare familiaritate, ca şi cum ar fi crescut acolo, se îndreptă direct spre un cufăr mare aşezat în camera Ursulei şi ceru: "Vreau dansatoarea cu arc". Ursula se înfricoşă. Deschise cufărul, scormoni printre obiec­tele foarte vechi şi colbăite de pe vremea lui Melchiade şi regăsi, înfăşurată într-o pereche de ciorapi, dansatoa­rea cu arc pe care Pietro Crespi o adusese într-o zi în casă şi de care nimeni nu-şi mai amintea. În mai puţin de doisprezece ani botezară cu prenumele Aureliano şi cu numele mamei lor respective pe toţi copiii pe care co­lonelul îi semănase în lungul şi latul tuturor câmpurilor de luptă: adică şaptesprezece. La început, Ursula le umplea buzunarele cu bani, iar Amaranta încerca să-i reţină. Dar ajunsese să se mărginească în a le face ca­dou şi a le servi de naşe. "Ne facem datoria botezându-i, zicea Ursula, însemnând într-un caiet numele şi adresa fiecărei mame şi locul şi data naşterii fiecărui copil. Aureliano trebuie să-şi ştie bine socotelile, aşa că va însuşi dispoziţii când se va întoarce." În cursul unui de­jun, discutînd cu generalul Moncada despre această pro­liferare nemaipomenită, îi împărtăşi dorinţa de a-l vedea pe colonelul Aureliano Buendía reîntorcându-se într-o bună zi adunându-i acasă pe toţi fiii lui.