Un veac de singurătate

— Într-o bună zi, le strigă el, îi voi înarma pe bă­ieţii mei pentru a isprăvi cu aceşti netrebnici gringos.

În decursul aceleiaşi săptămâni, în diferite locuri de pe litoral, cei şaptesprezece fii ai săi fură vânaţi ca nişte iepuri de către nişte criminali nevăzuţi, care ţintiră asupra crucii lor de cenuşă. Aureliano cel Trist ieşea din casa mamei sale către orele şapte seara, când o lovi­tură de puşcă trasă pe neaşteptate din beznă îi găuri fruntea. Aureliano Centeno fu găsit în hamacul pe care obişnuia să şi-l întindă în interiorul fabricii, cu o daltă de spart gheaţa înfiptă până în plăsele între sprâncene. Aureliano Serrador o însoţise pe logodnica sa până acasă, după ce o dusese la cinematograf; şi se întorcea pe strada Turcilor încă luminată, când un individ, care nu putu fi identificat în mulţime, trase un foc de revolver care-l făcu să se prăbuşească într-un cazan cu smoală arzândă. După câteva minute, cineva veni să bată la uşa camerei în care se închisese Aureliano Arcaya cu o femeie, şi-i strigă: "Grăbeşte-te, că-i omoară pe fraţii tăi". Mai târziu, femeia care era cu el povesti că Aureliano Ar­caya sărise din pat şi deschisese uşa, unde-l aştepta o descărcătură de pistol Mauser care-i fărâmiţă craniul. În cursul acelei nopţi a morţii, în timp ce casa se pregătea să privegheze cele patru cadavre, Fernanda cutreieră satul întreg ca o nebună, în căutarea lui Aureliano Se­gundo, pe care Petra Cotes îl închisese într-un dulap, fiind convinsă că consemnul de exterminare îi viza pe toţi acei care purtau prenumele colonelului. Ea nu-l lăsă să iasă decât la sfârşitul zilei a patra, când telegramele primite din diferitele puncte ale litoralului lăsară să se înţeleagă că înverşunarea acestui duşman nevăzut se în­drepta numai împotriva fraţilor însemnaţi cu o cruce de cenuşă. Amaranta căuta caietul cu socoteli în care îşi însemnase datele nepoţilor ei şi, pe măsură ce soseau telegramele, ştergea numele, unul după altul, până ce nu mai rămase decât unul, al celui mare. Îşi aminteau foarte bine de acesta din urmă din pricina contrastului dintre pielea lui foarte întunecoasă şi ochii săi mari, verzi. Se numea Aureliano Amador, era tâmplar de meserie şi trăia într-un sat pierdut între povârnişurile munţilor. După ce aşteptase timp de două săptămâni telegrama care să-i vestească moartea lui, Aureliano Segundo îi trimise un emisar care să-l prevină, crezând că nu cunoaşte primej­dia care-l pândea. Emisarul reveni cu ştirea că Aure­liano Amador era la adăpost de orice primejdie. În noap­tea exterminării veniseră doi oameni să-l dibuiască acasă la el, îşi descărcaseră revolverele asupra lui, dar nu ni­meriseră crucea de cenuşă. Aureliano Amador izbutise să sară gardul curţii şi se pierduse în hăţişul munţilor pe care îi cunoştea ca pe buzunarul său datorită priete­niei cu indienii, cu care făcea comerţ cu lemne. De atunci, nu se mai aflase nimic despre el.

Au fost zile negre pentru colonelul Aureliano Buendía. Preşedintele republicii îi trimise o telegramă de condoleanţe prin care-i promitea o anchetă temeinică şi aducea omagii postume celor dispăruţi. Din ordinul său, primarul se prezentă, în ziua înmormântării, cu patru cununi mortuare pe care voia să le aşeze pe cele patru sicrie, însă colonelul îl scoase pe uşă afară. După înmormântare, redactă şi se duse să predea el însuşi o telegramă violentă adresată preşedintelui republicii, pe care însă telegrafistul refuză să o transmită. Atunci o completă cu expresii de o agresivitate deosebită, o băgă într-un plic şi o depuse la poştă. Aşa cum i se întâmplase la moartea soţiei sale, aşa cum i se întâmplă de atâtea ori în timpul războiului, la moartea prietenilor săi celor mai buni, nu se simţi cuprins de durere, ci de o furie oarbă, fără un obiect precis, de o senzaţie isto­vitoare de neputinţă. Ajunse să-l acuze de complicitate pe părintele Antonio Isabel care-i însemnase pe fiii săi cu cenuşa care nu se ştergea, pentru a le permite duş­manilor să-i identifice. Bătrânul preot, care nu-şi mai putea înşirui prea bine gândurile, şi care începuse să-i înfricoşeze pe enoriaşi cu exegeze năzdrăvane în care se aventura de la înălţimea amvonului, veni în casă, într-o după-amiază, înarmat cu un castronaş în care pregătea cenuşa din miercurea mare, cu care voi să ungă toată familia pentru a dovedi că se poate şterge foarte uşor cu apă. Însă teama de nenorocire se înrădăcinase atât de puternic în suflete, încât Fernanda însăşi refuză să se supună acestei experienţe şi de atunci nu s-ar mai fi văzut niciodată un Buendía îngenunchind în faţa sfântului altar în Miercurea Mare.

Colonelul Aureliano Buendía nu reuşi multă vreme să-şi redobândească liniştea. Părăsi fabricarea de peşti­şori, mânca în silă, umbla prin casă ca un somnambul, trăgând după sine pătura şi rumegând o mânie surdă. După trei luni, părul îi devenise cenuşiu, vechea lui mustaţă cu vârfurile pomădate îi cădea acum peste bu­zele decolorate, în schimb ochii redeveniră cărbunii aprinşi cu care-i speriase pe toţi la naşterea sa, şi cu care făcea să se învârtă scaunele doar privindu-le. În furia chinu­rilor sale, încerca în zadar să stârnească acele povestiri care-i călăuziseră tinereţea pe cărări periculoase până spre deşertul dezolant al gloriei. Era pierdut, rătăcit într-o casă străină, în care nimic şi nimeni nu-i mai trezea nici cea mai mică urmă de afecţiune. Într-o zi, căutând urmele unui trecut de dinainte de război, deschise odaia lui Melchiade, dar nu mai găsi decât dărâmături murdare, gunoaie îngrămădite de-a lungul atâtor ani de părăsire. În copertele cărţilor pe care nu le mai citise nimeni şi în vechile pergamente mucezite de umiditate se dezvol­tase o floră lividă şi în aerul acestei încăperi, care fusese cândva cel mai curat şi mai luminos din toată casa, plutea un miros insuportabil de amintiri putrede. Într-o dimineaţă, o găsi pe Ursula în lacrimi sub castan, la picioarele defunctului ei soţ. Colonelul Aureliano Buendía era singurul din casă care nu-l mai putea vedea pe pu­ternicul moşneag încovoiat de o jumătate de veac de intemperii. "Vino să-l saluţi pe tatăl tău", îi zise Ursula.

El se opri în faţa castanului şi putu constata că nici acest spaţiu vid nu mai trezea în el vreun sentiment de afecţiune:

— Ce spune? întrebă el.

— E foarte trist, îi răspunse Ursula. Crede că vei muri.

— Spune-i, zise colonelul surâzând, că nu mori când trebuie, ci când se poate.

Această prevestire a părintelui său mort răscoli res­turile superbei aroganţe care încă mai mocnea în inima lui, dar el le luă drept o redobândire bruscă a energiei. Şi astfel o hărţui pe Ursula ca să-i arate locul din curte unde erau îngropate monedele de aur pe care le desco­periseră în statuia de ipsos a Sfântului Iosif. "Nu o vei şti niciodată, îi spuse ea cu o fermitate pe care i-o inspira experienţa ei îndelungată şi crudă. Într-o zi, adăugă, trebuie să apară proprietarul acestei averi şi numai el o va putea dezgropa". Toată lumea se întreba pentru ce acest om, care fusese totdeauna atât de dezin­teresat, începuse să se lăcomească atât de febril la bani, şi nu la cantităţile modeste care i-ar fi ajuns pentru a face faţă unei obligaţii momentane ci la o avere care se urca la o sumă atât de neînchipuită încât Aureliano Segundo, numai auzindu-l evaluând-o, se afundă într-un abis de stupefacţie. Foştii săi tovarăşi la care s-a dus pentru a le cere ajutor se ascunseră ca să nu-l pri­mească. Cam prin epoca aceasta fu auzit spunând: "Acuma, singura deosebire între liberali şi conservatori este că liberalii merg la liturghia de la orele cinci, iar conservatorii la cea de la orele opt". Totuşi, depuse atâta stăruinţă şi înverşunare, se rugă atât de mult, contraveni atât de deplin tuturor principiilor sale de demnitate, încât pe ici pe colo, puţin câte puţin, introducându-se pretutin­deni cu un zel discret şi cu o statornicie nemiloasă, reuşi ca în opt luni să adune mai mulţi bani decât îngropase Ursula în pământ. Îl vizită atunci pe colonelul Gerineldo Márquez, care era tot bolnav, ca să-i ajute să dezlănţuiască un război total.

Într-o anumită epocă, colonelul Gerineldo Márquez ar fi fost într-adevăr singurul care ar fi putut trage, chiar din fotoliul său de paralitic, firele ruginite ale rebeliunii. După armistiţiul de la Neerlandia, în timp ce colonelul Aureliano Buendía se refugiase în exilul peştişorilor săi de aur, el rămăsese în contact cu ofiţerii re­beli care-i fuseseră credincioşi până la dezastru. Cunos­cuse alături de ei războiul trist al umilirii zilnice, al supliciilor şi memorandumurilor, al lui veniţi mâine şi al lui numaidecât, al lui suntem pe cale să studiem cazul dumneavoastră cu toată atenţia cuvenită; războiul ire­mediabil pierdut dus împotriva acelor oameni foarte amabili care dădeau asigurări de profundul lor devota­ment şi care trebuiau să acorde, dar n-au acordat nicio­dată, pensiile viagere. Celălalt război, care făcuse să curgă sânge timp de douăzeci de ani, le pricinuise mai. puţin necaz decât acest război nimicitor al eternelor amânări. Colonelul Gerineldo Márquez, care scăpase din trei atentate, supravieţuise la cinci răniri şi ieşise până la urmă nevătămat din nenumărate bătălii, sucombă şi el acestei blocade fioroase a aşteptării şi se cufundă în înfrângerea mizerabilă a bătrâneţii, gândindu-se la Ama­ranta printre romburile de lumină ale unei case cu chirie. Ultimii veterani despre care mai aflară ceva apă­reau fotografiaţi într-un ziar, ridicându-şi nedemn cape­tele, alături de un preşedinte anonim al republicii, care le dăruia nişte butoni cu efigia lui ca să şi-o pună la revere, şi le restituia un drapel pătat de praf şi de sânge cu care să-şi acopere sicriele. Ceilalţi, cei mai demni, mai aşteptau încă o scrisoare în penumbra carităţii pu­blice, crăpând de foame, supravieţuind din mânie, muce­găind de bătrâneţe în minunata murdărie a gloriei. Astfel că, atunci când colonelul Aureliano Buendía îl invită să dezlănţuie o explozie mortală care să stârpească orice urmă a scandalosului regim de corupţie susţinut de inva­datorul străin, colonelul Gerineldo Márquez nu-şi putu stăpâni un fior de milă:

— Of, Aureliano, zise el suspinând. Ştiam că eşti bătrân, dar acuma îmi dau seama că eşti mult mai bătrân decât pari.

ÎN VÂRTEJUL ANILOR DIN URMA, Ursula nu se mai bucurase decât de foarte rare momente de răgaz pentru a se ocupa de formaţia papală a lui José Arcadio, când s-a ajuns la părerea că trebuia să i se pregătească în toată graba plecarea la seminar. Sora lui, Meme, îm­părţită între rigiditatea Fernandei şi amărăciunea Ama­rantei, a atins aproape în acelaşi timp vârsta la care se prevăzuse să o trimită la un pension de călugăriţe, unde să facă din ea o virtuoasă a clavecinului. Ursula se simţea pradă unor grave incertitudini cu privire la efica­citatea metodelor prin care temperase spiritul languro­sului candidat la cinul de Pontif Suprem, însă ea nu învinovăţea de aceasta nici bătrâneţea ei şovăitoare, nici norii deşi care abia îi mai îngăduiau să distingă conturul obiectelor, ci un lucru pe care nici chiar ea nu putea să-l definească exact, dar pe care şi-l imagina confuz ca o deteriorare progresivă a timpului. "Anii de acum nu mai sunt ca pe vremuri", obişnuia ea să spună, simţind cum realitatea cotidiană îi scapă printre degete. Altădată, gândea ea, copiii creşteau mult, foarte încet. E suficient să-ţi aminteşti de câtă vreme a fost nevoie pentru ca José Arcadio, cel mai mare, să plece cu ţiganii şi de toate câte s-au întâmplat înainte de a se fi întors pictat ca o năpârcă şi exprimându-se ca un astronom, şi de eveni­mentele care s-au petrecut în casă înainte ca Amaranta şi Arcadio să uite limba indienilor pentru a învăţa să vorbească spaniola. E suficient să te gândeşti la câte a îndurat bietul José Arcadio Buendía sub castanul său, şi la tot răstimpul cât a trebuit să-i plângă moartea, îna­inte de a-l aduce muribund pe colonelul Aureliano Buendía, care scăpând din atâtea războaie şi după ce au suferit atât de mult pentru el, nu atinsese încă vârsta de cincizeci de ani. Pe vremuri, după o zi întreagă petre­cută confecţionând mici animale din zahăr ars, îi mai rămânea timp berechet pentru a se ocupa de copii şi să vadă în albul ochilor lor că aveau nevoie de o porţie de ulei de ricin. În schimb acuma, când nu avea nimic de făcut şi când umbla de dimineaţa până seara ducându-l pe José Arcadio în cârcă, proasta calitate a timpului o obliga să lase lucrurile pe jumătate făcute. Adevărul era că Ursula se încăpăţâna să nu voiască să îmbătrânească nici chiar atunci când pierduse socoteală anilor săi, şi că se afla întotdeauna acolo unde nu trebuia, căutând să-şi bage nasul peste tot, supărându-i pe străini cu întrebarea dacă nu cumva au lăsat în pază, în casă, pe vremea războiului, aşteptând încetarea ploilor, un sfânt Iosif din ipsos. Nimeni nu putea spune sigur când a în­ceput să-şi piardă vederea. Până în ultimii ani ai vieţii ei, când nu se mai putea scula din pat, avea o mină complet biruită de decrepitudine, însă nimeni nu des­coperise că a orbit complet. Ea însă îşi dăduse seama de aceasta încă înainte de naşterea lui José Arcadio. La început, credea că e vorba doar de o slăbire trecă­toare şi lua pe ascuns sirop de măduvă sau îşi punea miere de albine în ochi, dar nu întârzie să se convingă că se scufunda iremediabil în beznă, într-atât încât nu avu niciodată o noţiune prea exactă despre, ceea ce în­semna invenţia luminii electrice, deoarece atunci când s-a montat primul bec, ea nu-i putu ghici decât în mod vag strălucirea. Nu spuse nimănui nimic despre aceasta, deoarece ar fi dat în vileag că a devenit inutilă. Se avântă cu încăpăţânare în a se deprinde discret cu per­ceperea depărtării fiecărui lucru şi a glasului fiecăruia, pentru a continua să vadă cu memoria ceea ce nu-i mai permiteau să distingă norii opaci ai cataractei. Mai târziu avea să descopere ajutorul neaşteptat al mirosurilor pe care începu să le perceapă, pe întuneric, cu o forţă mult mai convingătoare decât volumele şi culorile şi care o salvară definitiv de ruşinea unei renunţări. În obscuri­tatea camerei ei, putea să treacă un fir de aţă prin ac şi să facă o butonieră şi ştia când trebuia să dea laptele în foc. Dobândise o cunoaştere atât de fără greş a aşe­zării fiecărui lucru încât adeseori uita ea însăşi că e oarbă. Într-o zi, Fernanda răscoli toată casa pentru că-şi pierduse inelul de cununie şi Ursula îl descoperi pe o etajeră, în odaia copiilor. În chip firesc, în timp ce cei­lalţi umblau de colo-colo fără să o bage în seamă, ea îi supraveghea cu ajutorul celor patru simţuri care-i ră­măseseră, pentru ca nimeni să n-o ia vreodată prin sur­prindere, şi după câtva timp reuşi să descopere că fiecare membru al familiei repeta, fără să-şi dea seama, acelaşi itinerar, aceleaşi gesturi şi aproape aceleaşi cuvinte la ore fixe. Numai atunci când ieşeau din această meticu­loasă rutină riscau să rătăcească vreun obiect. În aşa fel încât auzind-o pe Fernanda plângându-se că şi-a pierdut verigheta, Ursula nu avu decât să-şi amintească singura abatere din ziua aceea de la faptele şi gesturile ei obiş­nuite, şi anume că se dusese să întindă la soare rogojinile pe care dormeau copiii fiindcă Meme descoperise în noaptea precedentă o ploşniţă. Deoarece copiii asistau la dereticat, Ursula îşi închipui că Fernanda trebuie să-şi fi pus verigheta într-un loc unde aceştia nu puteau să o ajungă: pe etajeră. Fernanda, dimpotrivă, n-o căutase decât pe traiectul pe care umbla în fiecare zi, fără să ştie că regăsirea obiectelor pierdute e împiedicată de rutină, de deprinderi, şi tocmai de aceea îţi dau atât de mult de furcă pentru a le regăsi.

Educarea lui José Arcadio îi ajuta Ursulei în această sarcină istovitoare de a se ţine la curent cu cele mai mici schimbări din interiorul casei. Când îşi dădea seama că Amaranta îmbrăca statuile sfinţilor din dormitor, ea se prefăcea că-l învaţă pe copil diferenţele dintre culori:

— Ia să vedem, zicea ea, spune-mi un pic în ce cu­loare e îmbrăcat sfântul arhanghel Rafail.

În felul acesta copilul îi aducea informaţiile de care o lipseau ochii şi încă înainte de a pleca la seminar, Ursula ajunsese în stare să distingă pipăind ţesăturile, culorile diferite alt veştmintelor sfinţilor. Uneori se întâmplau lucruri neprevăzute. Într-o după-amiază, Ama­ranta broda în veranda cu begonii, când Ursula se ciocni de ea.

— Pentru numele lui Dumnezeu, protestă Amaranta, ia seama pe unde umbli!

— Tu nu te-ai aşezat pe locul tău, îi răspunse Ursula.

Pentru ea, nu era nici o îndoială. Dar în ziua aceea, începu să-şi dea seama de un lucru de care nimeni nu avea idee până atunci, şi anume că în cursul anului soarele îşi schimba pe nesimţite poziţia şi că acei care se aşezau în verandă trebuiau să-şi schimbe şi ei locu­rile, puţin câte puţin, fără măcar s-o observe. De atunci, Ursula nu trebuia decât să-şi amintească data pentru a cunoaşte exact locul unde era aşezată Amaranta. Deşi tremuratul mâinilor îi era din ce în ce mai perceptibil şi abia se mai putea târî, niciodată nu i se văzuse căp­şorul sfrijit în atâtea locuri deodată. Era aproape tot atât de activă ca în epoca în care avea toată casa pe mână. Cu toate acestea, în singurătatea de nepătruns a bătrâneţii ei, se bucură de atâta clarviziune ca să examineze până şi cele mai neînsemnate peripeţii din istoria fami­liei, încât pentru prima oară putu face lumină asupra adevărurilor pe care ocupaţiile de altă dată o împiedi­caseră să le vadă. Pe vremea când se pregătea plecarea lui José Arcadio la seminar, ea efectuase deja o recapi­tulaţie infinitezimală a ceea ce a fost viaţa casei de când se întemeiase Macondo, şi îşi revizuise complet părerea pe care o avusese dintotdeauna despre descendenţii săi. Îşi dădu seama că nici colonelul Aureliano Buendía nu se înăsprise în război într-atât încât să-şi piardă toată dragostea faţă de familie, aşa cum credea ea pe vremuri, dar că el nu iubise niciodată pe nimeni, nici chiar pe Re­medios, soţia sa, sau pe nenumăratele femei de o noapte care trecuseră prin viaţa sa, şi cu atât mai puţin pe fiii săi. Ea credea a ghici că nu din idealism, aşa cum zicea toată lumea, purtase atâtea lupte, nici că renunţase din oboseală, aşa cum credeau toţi, la victoria iminentă, ci că a câştigat şi pierdut din acelaşi motiv, din simplul păcat al orgoliului. A ajuns la concluzia că acest fiu pen­tru care şi-ar fi dat viaţa n-a fost decât o fiinţă inca­pabilă de iubire. Într-o noapte pe când îl purta încă în pântece, îl auzise plângând. Era un plâns atât de distinct încât José 'Arcadio Buendía, care dormea lângă ea, se trezi şi se bucură la gândul că copilul va deveni ventri­loc. S-au găsit alţii care preziseră că va deveni ghicitor. Ea, în schimb, se cutremură, convinsă că acest profund grohăit era primul semn al îngrozitoarei cozi de porc, şi se rugă lui Dumnezeu să lase să-i moară acest plod în pântece. Însă clarviziunea nesfârşitei ei bătrâneţi îi în­gădui să constate şi să-şi repete de atâtea ori, că plânsetele de copil din pântecele mamei lor nu erau un semn nici de ventrilocie, nici de capacităţi de ghicitor, ci vesteau fără greş pe fiinţele incapabile de iubire. Această devalorizare a chipului lui stârni în ea toată mila pe care-şi dădu seama că o datorează fiului ei. Amaranta, în schimb, a cărei asprime sufletească o înspăimânta atât de mult şi a cărei amărăciune îngrămădită o durea, îi apăru dimpotrivă, în lumina acestei ultime revizuiri, ca fiind femeia cea mai iubitoare din câte au existat vreo­dată şi înţelese cu înduioşată luciditate că necazurile ne­drepte pe care i le pricinuise lui Pietro Crespi nu i-au fost dictate din vreo voinţă de răzbunare, cum socotea toată lumea, şi că nu fierea amărăciunii, cum credeau toţi, o determinase să facă din viaţa colonelului Geri­neldo Márquez un martiriu lent, ci că în ambele cazuri a fost o luptă pe viaţă şi pe moarte între o iubire nemăsu­rată şi o laşitate invincibilă, care se soldase cu triumful acelei temeri iraţionale pe care i-o inspirase Amarantei dintotdeauna inima ei chinuită. Cam prin epoca aceasta începuse Ursula să o cheme pe Rebeca pe numele ei, să o pomenească cu o veche tandreţe exaltată prin căinţa tardivă şi printr-o admiraţie bruscă, înţelegând că sin­gură Rebeca, pe care n-o alăptase la sânul ei, ci care mâncase pământ şi var de pe pereţi, aceea în vinele căreia nu curgea acelaşi sânge ca în al ei, ci sângele necunoscut al unor oameni necunoscuţi ale căror oseminte continuau să clămpănească în mormântul lor, acea Rebecă cu inimă nerăbdătoare, cu pântece lacom, era singura care avusese curajul neînfrânat pe care Ursula sperase atât de mult să-l găsească în propria ei progenitură.

— Rebeca, zicea ea pipăind de-a lungul pereţilor, cât de nedrepţi am fost cu tine!

În casă, lumea se mărginea să creadă că trăncăneşte, mai ales de când i se năzărise să umble cu braţul drept ridicat, ca arhanghelul Gabriel. Fernanda îşi dădu sea­ma, totuşi, că era ca un fel de soare de mare luciditate în umbra densă a acelui delir, deoarece Ursula era capa­bilă să spună fără să şovăiască câţi bani s-au cheltuit în casă în cursul anului scurs. Amaranta a avut aproape aceeaşi idee în ziua în care o văzu pe mama ei în bucă­tărie, mestecând supa într-o marmită, spunând brusc, ne­ştiind că o ascultă, că morişca de mălai cumpărată odinioară de la ţigani, care dispăruse încă înainte ca José Arcadio să fi ocolit lumea pentru a şaizeci şi cincea oară, încă se mai găsea la Pilar Ternera. Ajunsă şi ea aproape centenară, însă robustă şi îndemânatică, în ciuda obezi­tăţii ei de necrezut care-i speria pe copii, aşa cum altă dată râsul ei speria porumbeii, Pilar Ternera n-a fost surprinsă să vadă cât de bine ghicise Ursula, deoarece propria ei experienţă începuse să-i arate că o îmbătrânire conştientă permite să se distingă mai bine lucrurile decât toate investigaţiile din cărţile de ghicit.

Cu toate acestea, din ziua când Ursula îşi dădu seama că nu a avut timp să consolideze vocaţia lui José Arcadio, ea se lăsă copleşită de consternare. Începu să săvârşească erori, voind să vadă cu ochii lucruri pe care intu­iţia îi permitea să le distingă cu mai multă claritate. În­tr-o dimineaţă, crezând că e apă de flori, ea turnă pe capul copilului conţinutul unei călimări. Mania de a-şi vârî nasul peste tot a fost pricina atâtor discuţii şi inci­dente, încât se simţi răvăşită de accese de proastă dis­poziţie, şi încercă să se elibereze de acele tenebre care ajunseseră să se strângă în jurul ei ca o cămaşă de noapte ţesută de un păienjeniş uriaş. Atunci îi trecu prin cap că stângăcia ei nu reprezenta prima victorie a decre­pitudinii şi obscurităţii, ci o detracare a timpului. Îşi spunea că altădată, când bunul Dumnezeu nu înşela cu lunile şi cu anii, ca turcii atunci când măsurau un cot de pânză, lucrurile erau cu totul altfel. Acuma, nu numai copiii creşteau mai repede, dar şi sentimentele evoluau altfel. Abia se înălţase frumoasa Remedios la cer cu trupul şi cu duhul, că, fără nici o consideraţie, Fernanda se şi pusese pe bombănit în ungherul ei pentru că luase cu ea cearşafurile. Abia se răciseră cadavrele Aurelieni­lor în mormintele lor, că fără să mai aştepte, Aureliano Segundo îşi luminase din nou casa, umplând-o cu beţivi care cântau la acordeon şi se bălăceau în şampanie, ca şi cum n-ar fi fost creştini, ci câini cei care muriseră, şi ca şi cum această casă de nebuni care costase atâta bătaie de cap şi atâtea mici animale din caramel era sortită să de­vină scursoarea publică a tuturor pierzaniilor. Amintin­du-şi de toate acestea în timp ce i se pregătea valiza lui José Arcadio, Ursula se întrebă dacă n-ar fi mai bine să adoarmă odată pentru totdeauna pe fundul mormântului şi să se arunce pământ peste ea, şi fără temere îl întrebă pe Dumnezeu dacă crede cu adevărat că oamenii sunt de fier pentru a îndura atâtea necazuri şi mortificări; şi, din întrebare în întrebare, ea nu făcea decât să-şi sporească sminteala şi simţea o poftă irezistibilă de a umbla la trăn­cănit ca un gringo, de a-şi permite, în sfârşit, o clipă de răzvrătire, clipa atât de des dorită şi atât de des amânată de a-şi pune resemnarea de o parte şi de a nu se mai sin­chisi de nimic, şi de a-şi uşura inima vărsând atâtea îm­povărătoare cuvinte grele pe care trebuise să le înghită în ea în timpul unui secol întreg de îndelungată răb­dare:

— La naiba! strigă ea.

Amaranta, care începuse să aşeze hainele în cufăr, crezu că a înţepat-o vreun scorpion.

— Unde e? întrebă ea alarmată.