Un veac de singurătate

— Ce?

— Gângania! explică, Amaranta.

Ursula îşi puse un deget în dreptul inimii.

— Aici, răspunse ea.

Într-o joi, la orele două după-amiază, José Arcadia plecă la seminar. După aceea Ursula avea să-l evoce me­reu aşa cum şi-l imaginase în clipa despărţirii, lânced şi serios, stăpânindu-se de a nu vărsa nici o lacrimă, aşa cum îl învăţase ca, năduşind de căldură în costumul de catifea verde cu nasturi de aramă şi cu panglica scrobită în jurul gâtului. Lăsase sufrageria impregnată toată de mirosul pătrunzător al apei de flori pe care i-o turna pe cap pentru a-i putea păşi pe urme în casă. Tot timpul cât durase prânzul de adio, familia îşi ascunsese nervozitatea sub aparenţa veseliei şi aplaudase cu un entuziasm exage­rat frumoasele cuvinte ale părintelui Antonio Isabel. Dar când scoaseră cufărul căptuşit cu catifea şi împodobit cu colţari din argint, fu ca şi cum s-ar fi scos din casă un si­criu. Singurul care a refuzat să ia parte la despărţire a fost colonelul Aureliano Buendía.

— Numai asta ne mai lipsea, mormăi el: un papă.

După trei luni, Aureliano Segundo şi Fernanda o du­seră pe Meme la pension şi se întoarseră cu un clavecin care luă locul pianului mecanic. Cam pe vremea aceea, Amaranta se apucă să-şi ţeasă propriul linţoliu. Febra ba­nanei se potolise. Vechii locuitori din Macondo erau în­ghesuiţi şi îndepărtaţi de către noii veniţi şi se agăţau penibil de mijloacele precare de existenţă de altă dată, reconfortaţi totuşi de impresia de a fi supravieţuit unui naufragiu. Acasă, continuau să se primească invitaţi la masă, dar în realitate a trebuit să se aştepte câţiva ani până la plecarea companiei bananiere pentru a se vedea resta­bilindu-se vechile obiceiuri de viaţă. Cu toate acestea, avură loc schimbări radicale în sensul tradiţional al ospi­talităţii, căci acum Fernanda era aceea care-şi impunea legile. Ursula aflându-se alungată în tenebrele ei, iar Ama­ranta fiind atât de absorbită de linţoliu, ucenica ce se pregătea odinioară pentru a deveni regină avu toată li­bertatea de a-i alege pe comeseni şi de a-i supune norme­lor rigide pe care i le dictaseră părinţii ei. Severitatea ei transformase casa într-un bastion al frumoaselor maniere regăsite, într-un sat convulsionat de vulgaritatea cu care străinii îşi risipeau averile câştigate repede. Pentru ea, scurt şi cuprinzător, lumea bună era aceea care nu avea nimic a face cu compania bananieră. Până şi propriul ei cumnat, José Arcadio Segundo, a fost victima ardoarei ei discriminatorii, pentru că-şi procurase din nou cocoşi mag­nifici de luptă, şi în entuziasmul înfierbântat al primei clipe, se angajase contramaistru la compania bananieră.

— Atâta vreme cât o să mai care după el râia străini­lor, să nu mai pună piciorul în casa aceasta, zise Fer­nanda.

Austeritatea impusă casei devenise astfel încât până la urmă Aureliano Segundo se simţi definitiv mai la lar­gul său la Petra Cotes. Mai întâi, sub pretextul de a o uşura pe soţia sa de o parte din griji, el îşi mută acolo orgiile. Apoi, sub pretextul că animalele sunt pe cale să-şi piardă din fecunditate, mută acolo grajdurile. În sfârşit, sub pretextul că la concubina lui era mai puţin cald, îşi mută şi micul birou, unde se ocupa de afacerile sale. Atunci când Fernanda luă la cunoştinţă că era de fapt vă­duva unui soţ care încă nu murise, era deja prea târziu pentru a se mai reveni la vechea stare de lucruri. Aure­liano Segundo abia dacă mai venea să mănânce acasă şi cele câteva aparenţe pe care continua să le salveze, ca aceea de a dormi lângă soţia sa, nu mai ajungeau să con­vingă pe nimeni. Într-o noapte, din nebăgare de seamă, zorii zilei îl surprinseră în patul Petrei Cotes. Fernanda, împotriva aşteptărilor lui, nu-i adresă nici cel mai mic reproş şi nu scoase nici cel mai uşor suspin de resenti­ment, dar în aceeaşi zi îi trimise la concubina lui cele două cuiere pline cu haine. I le trimise ziua, cu poruncă să fie transportate prin mijlocul străzii, ca să le vadă toată lumea, socotind că bărbatul ei rătăcit nu va putea suporta o astfel de ruşine şi se va întoarce cu capul ple­cat la cuibul său. Dar acest gest eroic n-a fost decât o probă suplimentară, dacă mai era nevoie, despre cât de puţin cunoştea Fernanda nu numai caracterul soţului, dar şi natura profundă a unei comunităţi care nu avea nimic a face cu, aceea din care făcuseră parte părinţii ei, de­oarece toţi cei care văzură cărându-se cuierele îşi spuseră că, la urma urmei, acesta era sfârşitul firesc al unei po­veşti ale cărei amănunte intime toată lumea le cunoştea, iar cât îl privea pe Aureliano Segundo, el îşi sărbători li­bertatea oferită printr-un chef care dură trei zile. Spre şi mai marele dezavantaj al soţiei în timp ce aceasta în­cepea să-şi poarte tare rău maturitatea în veştmintele ei bisericeşti întunecoase, cu medalioanele ei anacronice şi cu orgoliul ei deplasat, concubina părea că înfloreşte în­tr-o a doua tinereţe, îmbrăcată strâns în toalete somptu­oase din mătase naturală, cu ochii vărgaţi de focul reven­dicării., Aureliano Segundo i se dărui din nou cu înflăcă­rarea din adolescenţă, când Petra Cotes nu-l iubea de dra­gul lui, ci pentru că-l confunda cu fratele său geamăn şi pentru că, culcându-se în aceeaşi epocă cu amândoi, gândea că Dumnezeu i-a hărăzit norocul de a avea un bărbat care făcea dragoste cât doi. Această pasiune regăsită se dovedi atât de impetuoasă, încât în mai multe rânduri, atunci când se pregăteau să mănânce, se priveau în ochi şi fără să spună nimic, acopereau din nou farfuriile pen­tru a merge în camera lor să moară de foame şi de dra­goste. Inspirat de toate câte le văzuse el în cursul vizite­lor făcute pe furiş la matroanele franceze, Aureliano Se­gundo îi cumpără Petrei Cotes un pat cu baldachin de ar­hiepiscop, puse perdele de catifea la fereastră şi acoperi tavanul şi pereţii camerelor cu oglinzi mari din cristal de cvarţ. Îl vedeai atunci mai chefliu şi mai risipitor ca oricând. Cu trenul care sosea în fiecare zi către orele unsprezece, primea lăzi şi iar lăzi cu şampanie şi cu brandy. Revenind de la gară lua la câte un chef impro­vizat pe oricine întâlnea în drum, băştinaş din sat sau străin, cunoscut sau necunoscut, fără nici un fel de deo­sebire. Până chiar şi lunecosul Mr. Brown, care nu ştia să răspundă decât într-o limbă străină, se lăsă ademenit de semnele ispititoare pe care i le adresa Aureliano Se­gundo şi în repetate rânduri se îmbătă tun la domiciliul Petrei Cotes, ba chiar reuşi ca fioroşii săi buldogi care-l urmau pretutindeni să danseze pe melodii texane pe care le mormăia el însuşi, n-are importanţă cum, în ritmul acordeonului:

— La o parte, bandă de vaci! zbiera Aureliano Se­gundo în paroxismul chefului. La o parte! Viaţa este atât de scurtă!

Niciodată n-a avut o mână mai bună, niciodată n-a fost iubit mai mult, niciodată reproducerea animalelor sale nu a atins proporţii atât de enorme. În cursul acestor pe­treceri interminabile se sacrificau atâtea vite, atâţia porci şi păsări, încât pământul din curte deveni negru şi noroios de atâta sânge închegat. Nu mai era decât o veşnică îngrămădire de oase şi de maţe, o hazna în care se arun­cau resturile şi scursorile, şi trebuiau să se aprindă me­reu cartuşe de dinamită pentru a împiedica vulturii de a veni să le scoată comesenilor ochii. Aureliano Segundo de­venise mare şi gras, liliachiu, îndesat din pricina poftei abia comparabile cu aceea a lui José Arcadio atunci când s-a întors din ocolul pământului. Prestigiul lăcomiei sale supraomeneşti, al risipei sale nemăsurate, al ospitalităţii sale fără precedent depăşise hotarele mlaştinilor şi-i atrase pe hulpavii cei mai calificaţi de pe litoral. Din toate păr­ţile debarcau mâncăi fabuloşi, veniţi să participe la con­cursurile fantastice de rezistenţă şi de capacitate care se organizau la Petra Cotes. Aureliano Segundo a rămas campionul necontestat al mâncatului până în acea sâmbătă nefericită când apăru Camila Sagastume, femelă totemică pe care o cunoşteau în ţară sub numele de Elefanta. Due­lul se prelungi până marţi dimineaţa. După primele două­zeci şi patru de ore, înghiţind o juncă garnisită cu manioc, cu igname şi banane fripte, fără să mai socotim o ladă şi jumătate de şampanie, Aureliano Segundo considera asi­gurată victoria sa. Manifesta mai mult entuziasm şi ve­selie decât adversara sa imperturbabilă, al cărei stil era, cum se putea vedea, mai mult al unui profesionist, dar tocmai prin aceasta mişca mai puţin publicul împestriţat pe care abia îl putea cuprinde casa. În timp ce Aureliano Segundo înfuleca cu gura largă, aţâţat de setea triumfu­lui, Elefanta îşi tăia carnea cu pricepere de chirurg şi o mânca fără să se grăbească, cu o oarecare plăcere chiar. Era masivă şi gigantică, dar la ea tandreţea feminităţii întrecea corpolenţa colosală şi chipul ei era atât de fru­mos, mâinile atât de fine şi îngrijite, farmecul personal atât de irezistibil, încât în clipa în care o văzu intrând în casă, Aureliano Segundo mărturisi cu voce scăzută că ar fi preferat ca întrecerea să se fi făcut mai degrabă în pat decât la masă. Mai târziu, după ce o văzu terminând o coapsă de viţel fără să calce nici o singură regulă a ma­nierelor elegante, afirmă foarte serios, că dintr-un anu­mit punct de vedere acest elefant delicat, fascinant şi ne­saturat reprezenta pentru el femeia ideală. Nu se înşela. Reputaţia de sfărâmătoare de oase, care o preceda în toate locurile, nu avea nici un temei. Ea nu avea nimic din sugrumătorii de boi vii, cum se povestea şi nu era nici femeia cu barbă dintr-un circ grecesc, ci conducea o aca­demie de canto. Învăţase să mănânce astfel atunci când era deja o mamă respectabilă de familie, căutând o me­todă care să permită copiilor ei să se alimenteze bine nu prin stimularea artificială a poftei de mâncare, ci prin­tr-o linişte absolută a spiritului. Teoria ei care se veri­ficase în practică, se fundamenta pe principiul că o fiinţă care este în perfectă regulă cu conştiinţa sa putea să mănânce fără saţ până ce o biruia oboseala. Astfel că, din motive morale iar nu dintr-un interes sportiv, îşi lăsă ea academia şi căminul pentru a merge să se măsoare cu un bărbat a cărui reputaţie de mare mâncău fără principii făcuse înconjurul ţării. Din clipa când l-a văzut pentru prima oară, ea a înţeles că ceea ce-l va pierde pe Aure­liano Segundo nu va fi nicidecum stomacul, ci caracte­rul. La sfârşitul primei nopţi, în timp ce Elefanta era la fel de neînfricată ca la început, Aureliano Segundo se is­tovise de atâta râs şi vorbărie. Au dormit patru ore. La deşteptare, fiecare înghiţi sucul a cincizeci de portocale, opt litri de cafea şi treizeci de ouă crude. În dimineaţa zilei a doua, după ore îndelungate de veghe şi după ce au lichidat doi porci întregi, un ciorchine de banane şi patru lăzi de şampanie, Elefanta îl bănui pe Aureliano Secundo că a descoperit fără să observe aceeaşi metodă ca a ei, dar prin ocolişul absurd al unei totale iresponsa­bilităţi. El se dovedea deci mai primejdios decât crezuse ea. Totuşi, atunci când Petra Cotes aduse pe masă doi curcani fripţi, Aureliano Segundo era doar la un pas de congestie.

— Dacă nu mai poţi mânca, opreşte-te, îi zise Elefanta. Să rămânem la egalitate.

I-o propusese din toată inima, înţelegând că nici ea n-ar mai fi putut lua nici o îmbucătură suplimentară din pricina remuşcărilor de a fi contribuit la moartea adver­sarului ei. Însă Aureliano Segundo interpretă atitudinea ei ca o nouă sfidare şi-şi îndopă gâtlejul cu curcan, cu mult peste capacitatea lui de necrezut. Îşi pierdu cunoştinţa. Îşi înfipse nasul în farfuria în care nu mai rămăsese decât oasele, cu buzele înspumate ca un câine, înăbuşindu-se în horcăitul agoniei. În adâncul beznei, se simţi azvârlit de pe înălţimea unui turn într-o prăpastie fără fund şi în­tr-o ultimă fulgerare de luciditate îşi dădu seama că la capătul interminabil al acelei căderi îl aştepta moartea.

— Duceţi-mă lângă Fernanda, mai avu putere să ros­tească.

Prietenii care-l aduseră acasă crezură că şi-a ţinut promisiunea făcută soţiei de a nu muri în patul concubi­nei sale. Petra Cotes lustruise cizmuliţele de lac pe care dorea să le încalţe în sicriu şi se preocupa deja de a căuta pe cineva pentru a i le duce, când veni un prieten să o prevină că Aureliano Segundo era în afară de orice peri­col. Se restabili, într-adevăr, în mai puţin de o săptămână, şi după cincisprezece zile sărbătorea printr-un ospăţ fără precedent acea zi de glorie în care i-a fost dat să supra­vieţuiască. Continuă să locuiască la Petra Cotes, dar ve­nea zilnic s-o vadă pe Fernanda şi uneori rămânea să de­juneze în familie, ca şi cum destinul s-ar fi complăcut să inverseze situaţiile şi l-ar fi făcut soţul concubinei sale şi amantul propriei sale soţii.

A fost un fel de uşurare pentru Fernanda. În amără­ciunea părăsirii ei, singurele distracţii erau exerciţiile la clavecin la ora siestei şi scrisorile copiilor ei. În misivele amănunţite pe care li le trimitea tot la cincisprezece zile, nu era nici un rând de adevăr. Ea le ascundea necazurile ei. Trecea sub tăcere melancolia unei case care în ciuda luminii de pe begonii, în ciuda căldurii sufocante din cele două ceasuri de după-amiază, în ciuda rafalelor de petre­ceri care veneau din stradă, din zi în zi semăna tot mai mult cu locuinţa colonială a părinţilor ei Fernanda rătă­cea prin singurătate între trei fantome vii şi fantoma moartă a lui José Arcadio Buendía, care venea uneori să se aşeze în penumbra salonului, cu o atenţie scrutătoare, în timp ce ea cânta la clavecin. Colonelul Aureliano Buen­día nu mai era decât o umbră. De la ultima sa ieşire când îi propusese colonelului Gerindeldo Márquez un război fără viitor, abia dacă-şi mai părăsea atelierul pentru a merge să urineze sub castan. Nu primea alte vizite decât ale frizerului, o dată la trei săptămâni. Se hrănea cu ceea ce binevoia să-i aducă Ursula, o dată pe zi, şi cu toate că mai continua să fabrice peştişori de aur cu aceeaşi ar­doare de odinioară, încetă să-i mai vândă, din clipa când află că oamenii nu-i cumpărau ca bijuterii, ci ca relicve istorice. Făcuse în curte un foc mare cu păpuşile lui Re­medios, care-i împodobeau camera din ziua cununiei lor. Ursula, căreia nu-i scăpa nimic, îşi dădu seama de ceea ce voia să facă fiul ei, dar nu-l putu împiedica.

— Ai o piatră în loc de inimă, îi zise ea.

— Nu e vorba de o chestiune sentimentală, îi răs­punse el. Camera este ameninţată să fie năruită de molii.

Amaranta îşi ţesea linţoliul. Fernanda nu înţelegea pentru ce-i scria din când în când scrisori lui Meme şi îi trimitea chiar cadouri, în timp ce lui José Arcadio nici măcar nu voia să-i rostească numele. "Vor muri fără să ştie pentru ce", răspunse Amaranta atunci când îi puse întrebarea prin intermediul Ursulei, şi răspunsul semăna în inima ei o enigmă pe care nu reuşi niciodată să o lămurească. Înaltă, semănând cu o tulpină meliţată, mândră, îmbrăcată întotdeauna cu multe jupoane de dan­telă înspumate, cu acel aer distins care rezista anilor şi amintirilor urâte, Amaranta părea că poartă pe frunte crucea de cenuşă a feciorelniciei. De fapt o purta la mână, sub banda neagră pe care n-o scotea nici când se culca şi pe care o spăla şi o călca ea însăşi. Viaţa i se scurgea brodându-şi linţoliul. S-ar fi zis că ziua lucra la el iar noaptea desfăcea ceea ce a lucrat, nu cu spe­ranţa de a-şi birui astfel singurătatea, ci, dimpotrivă, pentru a o întreţine.

Ceea ce o preocupa mai mult pe Fernanda în anii ei de părăsire, era că Meme avea să-şi petreacă pri­mele vacanţe acasă, fără să-l găsească aici pe Aure­liano Segundo. Congestia a pus capăt temerilor ei. Când Meme se întoarse, părinţii ei se puseseră de acord, nu numai pentru a o face pe fetiţă să creadă că Aureliano Segundo a rămas un soţ întru totul domesticit, dar şi ca s-o împiedice să observe tristeţea casei. În fiecare an, timp de două luni, Aureliano Segundo îşi juca ro­lul de soţ model şi organiza petreceri la care se servea îngheţată şi prăjituri uscate şi pe care şcolăriţa haz­lie şi plină de viaţă le înveselea aşezându-se la clavecin.

Era evident încă de pe atunci că ea nu moştenise decât foarte puţin din caracterul mamei. Părea mai degrabă o a doua versiune a Amarantei, din epoca în care aceasta nu cunoştea încă amărăciunea şi răspândea o agitaţie vo­ioasă în casă cu piruetele şi paşii ei de dans, pe când avea doisprezece sau patrusprezece ani, înainte de acea pasiune ascunsă pentru Pietro Crespi, care în inima ei însemnase o schimbare de direcţie definitivă. Însă, spre deosebire de Amaranta, spre deosebire de toţi ceilalţi, Meme nu părea încă menită destinului solitar al fami­liei şi avea aerul de a fi acordată perfect cu lumea, chiar şi atunci când se închidea în salon, către orele două după-amiază, pentru a exersa la clavecin cu o disciplină in­flexibilă. Se vedea foarte limpede că-i plăcea în această casă, că-şi petrecea tot anul visând la tămbălăul adoles­centelor stârnite de sosirea ei, şi că nu era prea departe de a împărtăşi chemarea de petrecăreaţă şi simţul ospi­talităţii copleşitoare a tatălui ei. Primul semn al acestei moşteniri nefericite a apărut cu ocazia celei de a treia vacanţe de vară, în ziua în care Meme veni acasă în compania a patru călugăriţe şi a şaizeci şi două de colege de clasă pe care le invitase să-şi petreacă o săptămână în sânul familiei ei, din iniţiativa ei proprie şi fără să prevină pe nimeni.

— Ce nenorocire! gemu Fernanda. Această copilă este la fel de barbară ca şi tatăl ei.

Au trebuit să împrumute paturi şi hamacuri de la vecini, să servească masa în nouă serii, să fixeze orare pentru ocuparea băii şi să împrumute vreo patruzeci de taburete pentru ca fetele în uniforme albastre şi ghe­tuţe băieţeşti să nu zburde toată ziua încoace şi-ncolo. Invitaţia a fost un eşec deoarece colegele turbulente abia terminau micul dejun că şi trebuia să se înceapă prima serie a dejunului, şi tot aşa mai departe, până la cină, astfel încât în acea săptămână nu au putut face decât o singură plimbare până la plantaţii. La căderea nopţii, că­lugăriţele erau istovite, incapabile să se mai mişte, să mai dea vreun ordin, în timp ce grupul de adolescente neobosite încă mai erau în curte cântând cântece şcolă­reşti anoste. Într-o zi erau să o răstoarne pe Ursula care se încăpăţâna în dorinţa de a se face de folos tocmai acolo unde stânjenea mai mult. În altă zi, călugăriţele făcură scandal deoarece colonelul Aureliano Buendía se urinase sub castan fără să-i pese că elevele erau în curte. Amaranta era să creeze panică atunci când una dintre surorile călugăriţe intrase în bucătărie în clipa când săra supa şi nu găsi altceva să o întrebe decât despre natura acelei pulberi albe pe care o punea cu pumnii.

— Arsenic, răspunse Amaranta.

În seara sosirii lor, voind să meargă la closet înainte de a se culca, şcolăriţele creaseră o astfel de înghesu­ială încât la ora unu dimineaţa cele din urmă încă mai aşteptau să le vină rândul. Fernanda cumpără atunci şaizeci şi două de oale de noapte, dar nu reuşi decât să transforme problema nocturnă într-o problemă matinală, deoarece se putea vedea în zori, în faţa closetului, un şir lung de fete, fiecare cu oala ei în mână, aşteptându-şi rândul să o deşarte. În afară de câteva care au avut fe­bră şi de alte câteva ale căror înţepături de ţânţari se infectară, majoritatea dintre ele au arătat în faţa dificultăţilor celor mai mari o rezistenţă de neclintit şi erau văzute chiar şi la orele cele mai calde alergând prin gră­dină. Când în sfârşit au plecat, florile erau secătuite, mobilele zdrobite şi pereţii acoperiţi cu desene şi in­scripţii, însă Fernanda se simţi atât de uşurată la pleca­rea lor încât le iertă ravagiile. Restitui paturile şi tabu­retele împrumutate şi păstră cele şaizeci şi două de oale de noapte, pe care le rândui în cabinetul lui Melchiade. Această odaie, ţinută mereu închisă, şi în jurul căreia se învârtise odinioară viaţa spirituală a casei, fu cunoscută de atunci sub numele de camera cu oale. Pentru colo­nelul Aureliano Buendía aceasta era de altfel denumi­rea care-i convenea mai bine, căci, în timp ce restul fa­miliei continua să se mire de faptul că odaia lui Mel­chiade rămânea ferită de praf şi de părăginire, el o vedea transformată într-o adevărată ladă de gunoi. Oricum, se părea că îl interesează prea puţin cine are dreptate şi nu află de noua destinaţie a acestei odăi decât întâmplător, deoarece Fernanda îl deranja în lucrul lui o după-amiază întreagă trecând şi revenind pentru a-şi aranja oalele.

Pe vremea aceea îşi făcu reapariţia José Arcadio Se­gundo. Trecea drept înainte prin verandă, fără să salute pe nimeni, şi se ducea să se închidă în atelier unde stătea de vorbă cu colonelul. Deşi nu-l putea vedea, Ursula analiza zgomotul pe care-l făceau tocurile cizmelor lui de contramaistru, şi se mira constatând ce prăpastie de netrecut îl despărţea acum de restul familiei, chiar şi de fratele său geamăn, cu care, în copilărie, se juca inventând stratageme ingenioase ca să fie confundaţi, dar care care nu mai avea acum nici o trăsătură comună. Era înalt, cu un aer solemn, cu o atitudine meditativă, o tris­teţe de sarazin şi avea un fel de strălucire, lugubră în obrazul de culoare tomnatică. Semăna cel mai mult eu; mama lui, Santa Sofia de la Piedád. Ursula îi reproşa tendinţa de a uita de el întotdeauna când vorbea despre familie, dar când simţi că e din nou acasă şi când observă cum îl primea colonelul în atelierul său în timpul orelor de lucru, începu să-şi reexamineze vechile amintiri şi redobândi convingerea că într-o anumită clipă, din co­pilărie, se preschimbase cu fratele său geamăn, deoarece el, şi nu celălalt, trebuia să se numească Aureliano. Ni­meni nu cunoştea amănuntele existenţei sale. Într-o vre­me se aflase că nu avea un domiciliu fix, că şi el creştea cocoşi de luptă la Pilar Ternera şi că uneori rămânea să doarmă acolo, însă de fapt îşi petrecea aproape toate nopţile în odăile matroanelor venite din Franţa. Umbla pe căi rătăcite, fără afecţiuni, fără ambiţii, ca o stea rătă­citoare în sistemul planetar al Ursulei.

De fapt, José Arcadio Segundo nu mai era un mem­bru al familiei - şi nici nu avea să aparţină cândva vreuneia - din acea dimineaţă îndepărtată când colonelul Gerineldo Márquez l-a dus la cazarmă, nu pentru ca să asiste la o execuţie, ci pentru a-i rămâne întipărit în memorie, pentru tot restul zilelor, surâsul trist şi puţin batjocoritor al celui împuşcat. Aceasta nu era numai ceai mai veche amintire, ci singura pe care o păstra din copi­lărie. Cealaltă amintire, aceea a unui bătrân care purta o jiletcă anacronică şi o pălărie ca nişte aripi de corb, şi care povestea minunăţii în faţa unei ferestre orbitor de strălucitoare, pe aceea nu reuşea să o situeze în nici o epocă. Era o amintire nesigură, cu totul lipsită de învăţă­minte sau de nostalgie, spre deosebire de amintirea ce­lui împuşcat, care hotărâse de fapt orientarea vieţii sale şi care-i revenea tot mai limpede în memorie, pe măsură ce îmbătrânea, ca şi cum scurgerea vremii i-ar fi apro­piat-o tot mai mult. Ursula încerca să se folosească de José Arcadio Segundo pentru a-l face pe colonelul Aure­liano Buendía să iasă din bârlogul lui. "Convinge-l să meargă la cinema, îi spunea ea. Chiar dacă filmele nu-i plac, va avea cel puţin ocazia să respire niţel aer curat". Dar nu întârzie să-şi dea seama că el rămânea la fel de insensibil la rugăminţile ei ca şi colonelul, şi că aceeaşi platoşă îi făcea pe amândoi impermeabili faţă de orice formă de afecţiune. Deşi ea nu află niciodată - şi ni­meni nu află - despre ce vorbeau în cursul discuţiilor lor prelungite în atelier, îşi dădu seama că ei erau sin­gurii doi membri ai familiei care păreau legaţi prin nişte afinităţi.

Adevărul era că nici chiar José Arcadio Segundo n-ar fi reuşit să-l facă pe colonel să iasă din bârlogul lui. In­vazia şcolăriţelor îi depăşise limitele răbdării. Sub pre­textul că odaia nupţială era expusă moliilor în ciuda distrugerii păpuşilor ademenitoare ale lui Remedios, el îşi atârnă un hamac în atelier, pe care nu-l mai părăsi de atunci decât pentru a merge să-şi facă nevoile în gră­dină. Ursula nu reuşea să aibă cu el nici cea mai banală conversaţie. Ştia că el nu-şi arunca nici o privire asupra mâncării pe care i-o servea, şi că o aşeza la un capăt al mesei sale de lucru pentru a putea termina un peştişor, şi puţin îi păsa că supa se închega sau că friptura se răcea. Se arătă din ce în ce mai dur în ziua în care colo­nelul Gerineldo Márquez refuzase să-l însoţească în răz­boiul senil pe care voia să-l dezlănţuie. Se închise în sine complet şi familia sfârşi prin a-l considera ca mort. Nu se mai observă la el nici o reacţie omenească până în acel unsprezece octombrie când ieşi în stradă la trece­rea unui circ.