Un veac de singurătate

Nu se aşteptau la un astfel de eveniment. Cu toate că era bătrână şi trăia departe de toţi, încă o mai vedeau în putere, dreaptă ca un par, cu o sănătate de fier cunos­cută dintotdeauna. Nimeni nu mai ştia ce gândea ea, din acea după-amiază în care-l respinsese definitiv pe colo­nelul Gerineldo Márquez şi se închisese în odaia ei pen­tru a plânge. Când îşi făcu din nou apariţia, îşi epuizase toate lacrimile. N-a fost văzută plângând în ziua înălţării la cer a frumoasei Remedios, nici în clipa exterminării Aurelienilor, nici chiar la moartea colonelului Aureliano Buendía, care era fiinţa pe care o iubise cel mai mult pe lume, deşi nu a putut-o dovedi decât atunci când ca­davrul lui fu descoperit sub castan. Ea ajută la ridicarea trupului. Îl îmbrăcă cu podoabele lui de războinic, îl băr­bieri, îl pieptănă şi-i pomădă mustăţile cu şi mai multă grijă decât depunea el însuşi în anii lui de glorie. Nimeni nu-şi închipuia câtă dragoste punea în acele gesturi, de­oarece toată lumea se obişnuise cu familiaritatea Ama­rantei faţă de ritualul morţii. Fernanda se supăra că nu înţelegea nimic despre raporturile credinţei catolice cu viaţa, ci numai despre raporturile ei cu moartea ca şi cum aceasta n-ar fi fost o religie, ci un prospect de pompe funebre. Amaranta era prea prinsă în plasa amintirilor ei pentru a înţelege atâtea subtilităţi. Ajunsese la ultima vârstă a vieţii cu toate nostalgiile încă vii. Când asculta valsurile lui Pietro Crespi simţea aceeaşi poftă să plângă, pe care o simţise în vremea adolescenţei, ca şi cum anii, încercările, experienţa n-ar fi servit la nimic. Sulurile cu melodii pe care le aruncase ea însăşi la gunoi, sub pre­textul că au putrezit din pricina umezelii, continuau să răsucească şi să ciocnească ciocănele în amintirea ei. Încercase să le facă să dispară în dosul acelei pasiuni murdare pe care îndrăznise să o aibă pentru nepotul ei Aureliano José şi încercase să se refugieze sub ocrotirea calmă şi bărbătească a colonelului Gerineldo Márquez, însă nu reuşise să se elibereze, nici chiar prin actul cel mai deznădăjduit al bătrâneţii ei, atunci când scăldându-l pe micuţul José Arcadio, cu trei ani înainte de plecarea lui la seminar, îl mângâia într-un chip cu totul altul decât acela al unei bunici faţă de nepotul ei, aşa cum ar fi făcut-o o femeie faţă de un bărbat, aşa cum se povestea că obişnuiau matroanele franţuzoaice şi cum ea însăşi do­rise atât de mult să facă cu Pietro Crespi, la doisprezece sau patrusprezece ani, când l-a văzut în pantalonii lui de dansator, bătând cu bagheta magică ritmul metronomu­lui. Uneori suferea că a lăsat în urma ei această dâră de noroi, iar alte ori se înfuria atât de tare încât îşi înţepa degetele cu ace, însă cu cât o durea şi se înfuria mai mult, cu atât o amăra mai mult această durere a iubirii parfu­mate şi găunoase pe care avea s-o târască după sine până la moarte. Aşa cum colonelul Aureliano Buendía nu putea evita să se gândească la război, nici Amaranta nu se pu­tea opri de a se gândi la Rebeca. Însă, în timp ce fra­tele ei reuşise să-şi purifice amintirile, ea nu putuse decât să şi le facă şi mai arzătoare. Vreme de ani îndelun­gaţi, singurul lucru de care se rugă lui Dumnezeu să o cruţe a fost pedeapsa de a muri înaintea Rebecăi. De fie­care dată când trecea prin faţa casei remarcând ruinarea ei, îi plăcea să creadă că Dumnezeu o ascultă. Într-o după-amiază, pe când cosea în verandă, avu deodată certitudi­nea că vestea despre moartea Rebecăi îi va fi adusă într-o zi când va şedea în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, luminată de aceeaşi lumină. Se aşeză s-o aştepte, ca cineva care aşteaptă o scrisoare, şi este lucru sigur că într-o vreme îşi smulgea nasturii pentru a putea să-i coasă din nou, ca nu cumva inactivitatea să-i facă aşteptarea şi mai lungă şi mai îngrozitoare. În casă nimeni nu remarcase ca atunci Amaranta începu să ţeasă un linţoliu somptuos pentru Rebeca. Mai târziu, când Aureliano cel Trist po­vesti că o văzuse schimbată în ceea ce credea că este o vedenie, cu pielea toată crăpată şi cu câteva smocuri găl­bui care-i rămăseseră pe cap, Amaranta n-a fost sur­prinsă, deoarece spectrul descris astfel semăna cu ceea ce ea îşi închipuise de mult. Ea plănuise să restaureze ca­davrul Rebecăi, să acopere ravagiile de pe obraz cu aju­torul parafinei şi să-i facă o perucă cu părul sfinţilor. Va confecţiona un cadavru frumos şi în linţoliul acela de in şi într-un sicriu căptuşit cu pluş cu volane de purpură, îl va da în grija viermilor cu funeralii magnifice. Îşi fău­rise planul cu atâta ură încât se simţi cutremurată la gândul că ar fi făcut totul în acelaşi chip şi dacă ar fi fost mânată de dragoste, se cutremura, dar nu se lăsă descu­rajată de această clipă de zăpăceală şi continuă să pună la punct cele mai mici amănunte, cu atâta meticulozitate încât deveni nu numai o specialistă, ci o adevărată virtu­oasă în riturile mortuare. Singurul amănunt de care n-a ţinut seama în proiectul ei teribil a fost că, în ciuda ru­găminţilor ei către Dumnezeu, putea să moară tot atât de bine înaintea Rebecăi. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dar când sosi sfârşitul, Amaranta nu se simţi frustrată, ci dimpo­trivă eliberată de orice amărăciune, căci moartea îi acor­dase privilegiul de a se anunţa cu câţiva ani mai înainte. O văzuse într-o amiază arzândă, cosând alături de ea pe verandă, puţin după plecarea lui Meme la pension. O recunoscu îndată şi nu găsi nimic înspăimântător în ea; moartea era o femeie înveşmântată în albastru, cu părul lung, cu un aer puţin demodat, şi la care se putea des­coperi o oarecare asemănare cu Pilar Ternera de pe vre­mea când ajuta la bucătărie. S-a întâmplat în repetate rânduri ca Fernanda să fie prezentă, dar ea n-o văzu de loc, în ciuda faptului că era atât de reală şi atât de umană, încât o dată o rugă pe Amaranta să binevoiască a-i trece aţa prin ac. Moartea nu i-a precizat când avea să o ia, nici dacă ultima ei oră era înscrisă înainte de aceea a Re­becăi, ci îi porunci să înceapă să-şi ţeasă propriul lin­ţoliu începând din 6 aprilie următor. Îi îngădui să-şi facă unul cât de complicat şi de măiestrit doreşte, cu condiţia să pună în el aceeaşi probitate ca şi în confecţionarea ce­lui al Rebecăi, şi o preveni că va muri fără durere, fără chin şi fără amărăciune, la lăsatul serii în care-l va is­prăvi. Căutând să-şi piardă cât mai mult timp, Amaranta trimise să-i caute fir de in extrem de fin şi confecţionă ea însăşi pânza. O făcu cu atâta grijă încât numai operaţiunea aceasta îi luă patru ani. Apoi începu lucrările de brode­rie. Pe măsură ce se apropia termenul fatal, ea înţelese că numai o minune i-ar mai putea permite să-şi prelun­gească lucrul dincolo de moartea Rebecăi, dar concentra­rea însăşi îi dărui calmul de care avea nevoie pentru a accepta ideea frustrării. Atunci înţelese semnificaţia cer­cului vicios al peştişorilor de aur, în care se închisese co­lonelul Aureliano Buendía. De atunci lumea se opri la suprafaţa pielii ei, iar interiorul rămăsese ferit de orice amărăciune. Suferea că nu a cunoscut această descoperire atâţia ani mai înainte, când încă mai putea să-şi purifice amintirile şi să reconstruiască universul într-o lumină nouă, să evoce fără să se înfioare mirosul de lavandă al lui Pietro Crespi în amurg şi să o scoată pe Rebeca din mizeria în care se bălăcea, nu din dragoste, nici din ură, ci din acea putere de înţelegere fără margini cu care te înzestrează singurătatea. Ura pe care o remarcase într-o seară în cuvintele lui Meme nu o tulburase din pricină că o viza pe ea, ci pentru că se descoperise dintr-o dată repetată în altă adolescenţă, care părea la fel de curată cum trebuie să fi părut şi a ei, şi cu toate acestea era de pe acum pătată prin pizmă. Numai că ea era acum atât de profund resemnată în faţa împlinirii destinului, încât nu se lăsă chinuită de certitudinea că orice rectificare deve­nise imposibilă. Nu mai avea altă ţintă decât să-şi termine linţoliul. În loc să mai întârzie sfârşitul prin înflorituri deşarte, aşa cum făcuse la început, acceleră ritmul muncii. Cu o săptămână mai înainte socoti că va putea face ultima împunsătură în noaptea de 4 februarie şi, fără să-i arate motivul, îi sugeră lui Meme, care nu o ascultă, să mute data unui recital de clavecin programat pentru a doua zi. Amaranta căută atunci un chip de a-şi prelungi sorocul cu patruzeci şi opt de ore şi chiar îşi închipui că moartea vrea să-i facă pe plac, căci în noaptea de 4 februarie o furtună provocă defectarea instalaţiei electrice. Însă a doua zi dimineaţa, la orele opt, ea puse punctul final al celei mai frumoase broderii pe care a făcut-o vreodată o femeie şi anunţă fără a dramatiza câtuşi de puţin că va muri înainte de căderea serii. Nu se mulţumi numai să-şi prevină familia, ci înştiinţă totodată satul întreg, deoarece Amaranta îşi băgase în cap că se putea repara o viaţa întreagă de meschinării printr-un ultim serviciu adus lu­mii, şi se gândi că nu putea exista nimic mai bun decât să ducă morţilor scrisori.

Vestea că Amaranta Buendía va ridica ancora la lă­sarea serii însărcinâdu-se să fie curierul morţii se răspândi în tot Macondo înainte de amiază şi către orele trei era deja în sala comună o cutie mare cu misive. Aceia care preferau să nu scrie, îi încredinţară Amarantei me­saje orale pe care ea le consemnă într-un caiet cu numele destinatarului şi cu data decesului lui. "Nu vă faceţi griji, le spuse liniştindu-i pe trimiţători. Primul lucru pe care-l voi face la sosire va fi să întreb de el şi-i voi transmite mesajul vostru." Toate acestea aveau aerul unei comedii. Amaranta nu părea deloc neliniştită, nici să sufere câtuşi de puţin, şi părea chiar că întinerise puţin având sentimen­tul datoriei împlinite. Era mereu zveltă, dreaptă. Dacă n-ar fi fost pomeţii proeminenţi, deveniţi mai aspri, şi câţiva dinţi care-i lipseau, ar fi părut mult mai tânără decât era în realitate. Supraveghe ca scrisorile să fie băgate în­tr-o cutie etanşă şi arătă cum să fie aşezată în interiorul mormântului pentru a fi cât mai ferită de umezeală. În cursul dimineţii, chemase un tâmplar care i-a luat măsura pentru sicriu stând în picioare în mijlocul sălii, ca şi cum ar fi fost vorba de o rochie. În cursul ultimelor ceasuri ale ei se trezi în ea un astfel de dinamism încât Fernanda avu impresia că vrea să-şi bată joc de ei. Ursula, care ştia că cei din neamul Buendía nu mureau de boli, nu se îndoi că Amaranta a primit prevestirea morţii, dar cu toate acestea se temea că această îngrămădire de scrisori şi ne­răbdarea de a le vedea pornite cât mai repede, să nu-i determine pe trimiţători, în rătăcirea lor, de a o îngropa de vie. De aceea, se încăpăţână să evacueze casa, certându-se în gura mare cu intruşii şi spre orele patru după-amiază izbuti să termine cu ei. Cam pe la aceeaşi oră, Amaranta terminase cu împărţitul lucrurilor ei personale la săraci şi nu mai păstrase pe sicriul aspru din lemn brut decât rândul de haine şi modeştii papuci din pluş pe care avea să-i ia cu sine în moarte. Nu uitase să ia această precauţiune deoarece îşi aminti că la moartea colonelu­lui Aureliano Buendía au trebuit să-i cumpere o pereche de pantofi noi, deoarece nu mai avea ce să încalţe în afară de papucii pe care-i purta în atelier. Cu puţin îna­inte de orele cinci, Aureliano Segundo veni să o ia pe Meme la recital şi rămase surprins văzând casa pregătită ca pentru o înmormântare. Dacă totuşi cineva avea aerul deplin vioi la acea oră, apoi aceasta era Amaranta, atât de calmă încât mai găsi timp să-şi cureţe şi să-şi radă bă­tăturile. Aureliano Segundo şi Meme se despărţiră de ea luându-şi în glumă adio şi-i făgăduiră să o sărbătorească în sâmbăta următoare, celebrându-i învierea. Atras de vâlva publică prin care Amaranta ceruse să i se încredin­ţeze scrisorile destinate morţilor, părintele Antonio Isa­bel veni la ora cinci aducând cu sine grijania şi trebui să aştepte aproape un sfert de oră până când muribunda ieşi din baie. Când o văzu apărând în cămaşă de noapte din pânză de bumbac, cu părul despletit pe umeri, bătrânul preot crezu că-şi bate joc de el şi-l concedie pe acolit. Socoti totuşi nimerit să profite de ocazie pentru a o spovedi pe Amaranta după refuzurile ei încăpăţânate timp de douăzeci de ani. Amaranta îi răspunse simplu că nu are nevoie de nici un fel de asistenţă religioasă, deoarece are conştiinţa curată. Fernanda se scandaliză. Fără să ia nici cea mai mică precauţie pentru a nu fi auzită, se întrebă cu voce tare, ce păcat îngrozitor va fi putut săvârşi Amaranta ca să prefere o moarte sacri­legă ruşinii de a se spovedi. Amaranta se culcă atunci şi o obligă pe Ursula să adeverească în public că a ră­mas fecioară.

— Să nu-şi facă nimeni iluzii, strigă ea, ca să fie auzită de Fernanda. Amaranta Buendía părăseşte această lume aşa cum a venit în ea.

Nu s-a mai sculat. Adâncită între perne, ca şi cum ar fi fost într-adevăr bolnavă, îşi împleti cosiţele lungi şi le înfăşură pe după urechi, aşa cum îi spusese moar­tea că trebuie să fie pregătită în sicriul ei. Apoi ceru Ursulei o oglindă şi pentru prima oară după patruzeci de ani îşi văzu chipul răvăşit de vârstă şi de martiriul pe care-l îndurase, şi rămase surprinsă constatând cât de mult semăna cu imaginea mintală pe care şi-o făcuse despre sine. După liniştea care domnea în odaie, Ursula înţelese că a început să se întunece.

— Ia-ţi rămas bun de la Fernanda, o rugă ea. O sin­gură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie.

— Nu mai are nici un rost, răspunse Amaranta.

Meme nu se putu împiedica să nu se gândească la ea atunci când se aprinseră luminile scenei improvizate şi începu a doua parte a programului. În toiul bucăţii, cineva veni să-i anunţe la ureche ştirea şi reprezentaţia fu întreruptă. Când ajunse acasă, Aureliano Segundo tre­bui să-şi croiască drum cu coatele prin mulţime, ca să privească trupul neînsufleţit al bătrânei fecioare, hidoa­se, de culoare murdară, cu banda neagră în jurul mâinii, învelită într-un linţoliu răpitor. Era aşezată în sala comu­nă, alături de marea cutie de scrisori.

După cele nouă nopţi petrecute priveghind-o pe Ama­ranta, Ursula nu se mai ridică. Santa Sofia de la Piedád o luă în grija ei. Îi servea mâncarea în odaie, îi aducea esenţă de capoc pentru toaletă şi o ţinea la curent cu tot ceea ce se petrecea la Macondo. Aureliano Segundo o vizita deseori, îi aducea haine pe care ea şi le punea lângă pat, împreună cu cele mai indispensabile obiecte pentru viaţa de toate zilele, astfel încât, în scurtă vreme îşi clă­dise o lume la îndemâna ei. Reuşi să trezească o puter­nică afecţiune în micuţa Amaranta Ursula, care-i semăna leit în toate privinţele şi pe care o învăţase să citească. Luciditatea şi îndemânarea cu care ajunsese să se descurce singură te făceau desigur să te gândeşti că era covârşită de povara celor o sută de ani ai ei, dar dacă era evi­dent că sta cam prost cu vederea, nimeni nu bănui nici­odată că era complet oarbă. Dispunea atunci de atâta timp şi de atâta linişte interioară ca să supravegheze viaţa casei, încât a fost prima care şi-a dat seama de nenorocirea mută a lui Meme.

— Vino încoace, îi zise ea. De vreme ce am rămas singure, poţi să-i spui unei biete bătrâne ca mine ce ţi s-a întâmplat.

Meme avu un râs sacadat şi ocoli convorbirea. Ursula se feri să stăruiască, însă găsi confirmarea bă­nuielilor ei în faptul că Meme nu mai veni să o vadă. Ştia că se pregăteşte mai devreme ca de obicei, că nu mai putea sta liniştită nici o clipă în aşteptarea ceasu­lui când putea ieşi, că-şi petrecea nopţi întregi sucin­du-se şi răsucindu-se în pat în odaia învecinată, şi că fâlfâitul aripilor unui fluture era de ajuns să-i provoace chinuri. Într-o bună zi o auzi spunând că se duce să se întâlnească cu Aureliano Segundo şi Ursula a fost surprinsă văzând cât de lipsită de imaginaţie era Fer­nanda pentru a nu bănui nimic atunci când soţul ei veni acasă să întrebe de fiica lui. Era deja foarte evi­dent că Meme era preocupată de probleme secrete, de întâlniri urgente, de nerăbdări greu stăpânite, cu mult înainte de acea seară când Fernanda răzvrăti toată casa deoarece o descoperise sărutându-se cu un bărbat în timpul filmului la cinematograf.

Meme era atunci atât de închisă în sinea ei, încât o acuză pe Ursula că a denunţat-o. În realitate, ea se denunţase singură. De câtva timp, lăsa în urma ei o mulţime de indicii care ar fi putut stârni atenţia celui mai adormit om, şi dacă Fernanda întârzie atât de mult să le descopere, aceasta se întâmplă pentru că ea însăşi era orbită de relaţiile ei secrete cu medicii nevăzuţi. Şi chiar aşa, tot ajunse să remarce tăcerile adânci, tre­săririle neaşteptate, salturile de dispoziţie şi contradic­ţiile fiicei ei. Începu să o supravegheze pe cât de discret pe atât de implacabil. O lăsa să iasă cu eternele ei prie­tene, îi ajuta să se îmbrace pentru micile serbări de sâmbătă seara şi nu-i punea niciodată întrebări supă­rătoare care ar fi putut să o alarmeze. Avea deja su­ficiente dovezi că Meme făcea lucruri cu totul deose­bite de cele pe care pretindea că le face, dar se feri să-şi dea în vileag bănuielile, aşteptând o ocazie pro­pice. Într-o seară, Meme o anunţă că se duce la cine­matograf împreună cu tatăl ei. Cu puţin timp după aceea, Fernanda auzi explodând petardele serbării ală­turi de casa Petrei Cotes, şi acordeonul lui Aureliano Segundo, asupra căruia nu te puteai înşela. Se îmbrăcă repede, intră la cinematograf şi în penumbra locurilor de la orchestră, o recunoscu pe fiica ei. Emoţia acestei descoperiri o zăpăci atât de tare încât nu-l putu distin­ge pe bărbatul cu care se săruta Meme, reuşi în schimb să-i audă glasul tremurător între glumele proaste şi furtuna de râs care zguduia publicul. "Îmi pare rău, iubito", putu ea să audă, şi o sili pe Meme să pără­sească localul fără să rostească nici un cuvânt. O făcu să îndure ruşinea de a o conduce pe strada Turcilor forfotind de lume şi o încuie cu cheia în odaia ei.

A doua zi, spre ceasurile şase seara, Fernanda recu­noscu vocea bărbatului care venea să o viziteze. Era tânăr, avea tenul brun şi o privire întunecată şi tristă care ar fi surprins-o mai puţin dacă i-ar fi cu­noscut pe ţigani, şi un aer visător care unei femei cu inima mai puţin înăsprită i-ar fi fost suficient pentru a înţelege motivele fiicei ei. Hainele lui din pânză erau foarte uzate, purta ghete văcsuite cu multă trudă prin straturi suprapuse de alb de zinc şi ţinea în mână o pălărie cumpărată în sâmbăta trecută. În toată viaţa lui nu fusese - şi nici nu avea să fie vreodată - mai speriat decât în decât în clipa aceea; avea însă o demnitate şi o stăpânire de sine care-l puneau la adăpost de orice umilinţă, precum şi o eleganţă înnăscută, umbrită doar de mâinile sale bătătorite şi unghiile roase din pricina muncii aspre. Fernandei, însă, i-a fost suficient să-l vadă o singură dată pentru a ghici că munceşte cu braţele. Îşi dădu seama că purta pe el singurul lui rând de haine de sărbătoare şi că sub cămaşă pielea îi era roasă de râia companiei bananiere. Nu-l lăsă să vorbească. Nu-i îngădui nici să intre pe uşa pe care peste o clipă a şi trebuit să o închidă din pricina fluturilor galbeni care invadaseră casa.

— Pleacă de aici, îi zise ea. Nu ai ce căuta între oamenii cinstiţi.

Se numea Mauricio Babilonia. Se născuse şi crescu­se în Macondo şi era ucenic mecanic în atelierele com­paniei bananiere. Meme făcuse cunoştinţă cu el din întâmplare, într-o după-amiază când se dusese, împreu­nă cu Patricia Brown să ia maşina pentru a da o raită prin plantaţie. Şoferul fiind bolnav, l-au însărcinat pe el să le conducă şi Meme putu să-şi împlinească în sfârşit dorinţa de a se aşeza lângă volan pentru a observa de aproape mecanismul de conducere al automobilu­lui. Spre deosebire de şoferul titular, Mauricio Babilo­nia îi făcu o demonstraţie practică. Aceasta s-a petre­cut pe vremea când Meme tocmai începuse să frecven­teze casa lui Mr. Brown şi când încă se mai considera că e nedemn pentru doamne să conducă o maşină. De aceea, a trebuit să se mulţumească cu o informaţie teo­retică şi timp de câteva luni nu l-a mai revăzut pe Mauricio Babilonia. Mai târziu, avea să-şi aducă aminte că în cursul acelei plimbări, frumuseţea lui bărbătească îi atrăsese atenţia, lăsând la o parte asprimea mâinilor lui, dar că după aceea a vorbit cu Patricia Brown despre jena pe care o stârnise în ea siguranţa lui cam trufaşă. În prima sâmbătă când s-a dus la cinematograf cu tatăl ei, îl revăzu pe Mauricio Babilonia îmbrăcat curat, şezând nu departe de locul unde se aflau ei, şi observă cât de mult se dezinteresa de film pentru a se întoarce şi a o privi, nu atât pentru a o vedea, cât pentru ca ea să observe că el o privea. Vulgaritatea acestui gest o indispuse pe Meme. La sfârşitul filmului, Mauricio Babilonia înaintă pentru a-l saluta pe Aureliano Segundo şi abia atunci află Meme că cei doi bărbaţi se cunoşteau deja, deoarece el lucrase la cea dintâi instalaţie electrică a lui Aureliano cel Trist şi se adresa tatălui ei ca unui superior. Această constatare risipi împotri­virea pe care o provocase la început în ea mândria lui extremă. N-au avut ocazia să se vadă între patru ochi, nici să schimbe alte vorbe decât un bună ziua sau un bună seara, până în noaptea când a visat că el o salva dintr-un naufragiu şi că ea nu încerca faţă de el un sentiment de recunoştinţă, ci dimpotrivă, o furie puternică. De parcă i-ar fi oferit ocazia pe care o aşteptase atât de mult, în timp ce Meme nu avea altă dorinţă decât să-l evite, şi nu nu­mai pe el, Mauricio Babilonia, ci pe toţi bărbaţii care se interesau de ea. De aceea a fost cuprinsă de atâta indignare atunci când, după visul ei, în loc să-l deteste, simţi o necesitate irezistibilă de a-l vedea. Nerăbdarea ei se făcu din ce în ce mai mare în cursul săptămânii, iar sâmbătă dorinţa ei devenise atât de copleşitoare încât a trebuit să depună un efort imens pentru ca Mau­ricio Babilonia să nu remarce, în timp ce o saluta la cinematograf, că inima era gata să-i iasă pe gură. Ca orbită de o impresie confuză de plăcere şi de furie, îi întinse pentru prima oară mâna, şi abia în clipa aceea Mauricio Babilonia îndrăzni să i-o strângă într-a lui. Timp de o fracţiune de secundă, Meme se căi de por­nirea pe care a avut-o, însă căinţa se transformă de îndată în satisfacţie crudă, atunci când constată că mâna lui era la fel de jilavă şi îngheţată ca a ei. În noaptea aceea a înţeles că nu va avea nici o clipă de odihnă atâta vreme cât nu-i va dovedi lui Mauricio Babilonia cât de deşartă era ambiţia lui şi-şi trecu toată săptămâna roind în jurul acestei dorinţe noi. Recurse la tot felul de vicleşuguri inutile pentru ca Patricia Brown să o trimită după automobil. Până la urmă s-a servit de roşcovanul american, care pe vremea aceea venise să-şi petreacă vacanţa la Macondo şi, sub pretextul că se duce să examineze noile modele de automobile se lăsă condusă până la ateliere. Din clipa în care l-a revăzut, Meme încetă de a se mai amăgi şi înţelese că de fapt a ajuns să nu-şi mai poată stăpâni dorinţa de a rămâne singură cu Mauricio Babilonia, însă certitudinea că aces­ta a înţeles-o văzând-o venind, a scos-o din fire.

— Am venit să văd noile modele, zise Meme.

— Este un pretext bun, răspunse el.

Meme îşi dădu seama că avea să-şi ardă aripile la flacăra orgoliului lui şi căută cu disperare un mijloc de a-l umili. El nu-i lăsă însă timp. "N-ai nici o teamă, îi zise cu voce scăzută. Nu este pentru prima oară când o femeie înnebuneşte după un bărbat." Ea se simţi atât de descumpănită, încât părăsi atelierul fără să mai pri­vească noile modele şi-şi petrecu noaptea, de seara până dimineaţa, sucindu-se şi răsucindu-se în pat şi vărsând lacrimi de revoltă. Roşcovanul american, care începuse de fapt să o intereseze, îi făcea acum impresia unui prunc în faşă. Atunci observă fluturii galbeni care precedau toate apariţiile lui Mauricio Babilonia. Ea re­marcase deja prezenţa lor, îndeosebi în atelierul meca­nic, unde credea că-i atrage mirosul de vopsele. Uneori îi simţise fluturând pe deasupra capului lui în penum­bra cinematografului. Dar atunci când Mauricio Babi­lonia începu să o urmărească ca o umbră pe care numai ea o putea identifica în mulţime, înţelese că fluturii aveau o oarecare legătură cu el. Mauricio Babilonia se afla întotdeauna în asistenţă la recitaluri, la cinemato­graf, la liturghie, şi ea nici nu avea nevoie să-l vadă pentru a-i descoperi prezenţa pe care i-o semnalau flu­turii. Într-o zi, Aureliano Segundo se arătă atât de iritat din pricina acestor bătăi din aripi supărătoare, încât ea simţi pofta bruscă de a-i dezvălui secretul, după cum îi promisese, însă instinctul o făcu să înţeleagă că de data aceasta el nu va râde ca de obicei: "Ce ar zice mama ta dacă ar şti?" Într-o zi, fiind ocupată cu tăia­tul trandafirilor, Fernanda scoase un ţipăt de spaimă şi o trase pe Meme de-o parte din locul unde se afla şi de unde frumoasa Remedios părăsise grădina pentru a se înălţa la cer. Timp de o clipită, avusese impresia că minunea se va repeta cu fiica ei, din pricina unei bătăi neaşteptate de aripi care o tulburase în lucrul ei. Erau fluturii. Meme îi văzu, zămisliţi parcă spontan din lumină şi inima îi zvâcni. În aceeaşi clipă intră Mauricio Babilonia, purtând un pachet care nu era alt­ceva, pretindea el, decât un cadou de la Patricia Brown. Meme roşi şi abia îşi înghiţi saliva, suportă însă aceas­tă lovitură şi reuşi chiar să arboreze un surâs firesc, rugându-l să binevoiască să depună pachetul pe balus­tradă, deoarece ea avea degetele pline cu pământ. Sin­gurul lucru pe care-l remarcă Fernanda la acest bărbat pe care, după câteva luni avea să-l dea pe uşă afară, fără să-şi amintească să-l fi văzut vreodată, a fost chipul lui melancolic.