Un veac de singurătate

Se cunoscuseră cu trei ani înainte de a se căsători, într-o zi când biplanul de sport cu care făcea piruete deasupra colegiului unde învăţa Amaranta Ursula încercă o manevră intrepidă pentru a evita stâlpul sem­nalizator şi când această carcasă primitivă din pânză gudronată şi foi de aluminiu rămase agăţată cu coada de cablurile de energie electrică. De atunci, fără să se preocupe de piciorul său imobilizat, se ducea în fiecare duminică să o ia pe Amaranta Ursula de la pensionul de călugăriţe unde locuise tot timpul, al cărui regu­lament nu era atât de sever pe cât dorea Fernanda, şi o aducea la clubul lui sportiv. Începură să se iubească la cinci sute de metri altitudine, în aerul duminical al câmpiilor şi cu cât oamenii de pe pământ li se pă­reau mai mici, cu atât mai mult se simţeau pătrunşi unul de către celălalt. Ea îi vorbea despre Macondo ca despre satul cel mai luminos şi mai paşnic din lume şi despre o casă uriaşă care mirosea a origan, unde voia să trăiască până la adânci bătrâneţe alături de un soţ credincios şi de doi băieţi care să se nu­mească Rodrigo şi Gonzalo, în nici un caz Aureliano şi José Arcadio, şi de o fată care să aibă numele de Virginia, în nici un caz de Remedios. Arăta atâta ar­doare şi tenacitate în evocările satului idealizat de nostalgie, încât Gaston înţelese că ea n-ar primi să se mărite dacă n-ar duce-o să trăiască la Macondo. Acceptă aşa cum făcu mai târziu cu cordeluţa de mătase, deoa­rece socotea că acestea sunt nişte capricii efemere pe care era mai bine să le înşele la timpul lor. Dar, după ce se scurseră doi ani la Macondo fără ca Ama­ranta Ursula să pară mai puţin mulţumită ca în pri­ma zi, el începu să dea semne de nelinişte. Pe atunci disecase deja toate insectele care se puteau diseca în acel ţinut, vorbea spaniola ca un indigen şi dezlegase toate cuvintele încrucişate din revistele pe care le primeau prin poştă. Nu putea pretexta clima pentru a grăbi întoarcerea, căci natura îl înzestrase cu un fi­cat colonial care rezista fără să se clintească dogorii amiezelor ca şi apei pline de larve. Preţuia atât de mult bucătăria creolă, încât o dată mâncă un şir de optzeci şi două de ouă de iguană. Amaranta Ursula, dimpotrivă, comanda peşti şi raci, care-i erau aduşi cu trenul, în lăzi cu gheaţă, conserve de carne şi fructe în sirop, singurele lucruri pe care le putea mânca, şi continua să se îmbrace după moda europeană şi să primească modele prin poştă, cu toate că nu avea unde să meargă, nici la cine să se ducă în vizită şi că în situaţia în care se găseau, soţul ei nu avea chef să-i apreciere rochiile scurte, pălăriile pe ureche şi colierele în şapte şiraguri. Secretul ei părea a consta în faptul că găsea întotdeauna un mod de a se ocupa, rezolvând probleme casnice pe care şi le crea singură şi făcând greşit anumite lucruri pe care le îndrepta a doua zi, cu un zel pernicios care pe Fernanda ar fi făcut-o să se gândească la viciul ereditar de a face pentru a desface. Geniul ei festiv continuă să fie atât de viu în salon, unde repetau până noaptea târziu paşii de dans pe care prietenele ei de la colegiu i-i descriau cu desene şi sfârşeau de obicei făcând dragoste în fo­toliile vieneze sau chiar pe podelele goale. Nu-i mai lipsea decât să dea naştere unor copii pentru a fi de­plin fericită, dar respecta pactul pe care-l încheiase cu soţul ei, de a nu avea copii înainte de cinci ani de căsătorie.

Căutând cu ce să-şi ocupe timpii morţi, Gaston obiş­nuia să-şi petreacă dimineaţa în odaia lui Melchiade, împreună cu sălbatecul Aureliano. Îi plăcea să evoce împreună cu el colţurile cele mai intime ale ţării sale, pe care Aureliano le cunoştea de parcă ar fi petrecut multă vreme acolo. Atunci când Gaston îl întrebă cum a făcut pentru a-şi procura informaţii care nu figu­rau în enciclopedii, îşi atrase acelaşi răspuns ca şi José Arcadio: "Toate se află". În afară de sanscrită, Aureliano învăţase engleza şi franceza şi un pic de greacă şi de latină. Deoarece acum ieşea în toate după amiezele, iar Amaranta Ursula îi alocase o sumă săptămânală pentru cheltuieli personale, odaia lui înce­puse să semene cu o secţiune din librăria savantului catalan. Citea cu sete până la o oră foarte înaintată din noapte, deşi, după felul în care se referea la lec­turile sale, Gaston deducea că nu cumpăra aceste cărţi pentru a se informa, ci pentru a verifica exactitatea propriilor sale cunoştinţe, şi că nici una nu-l interesa mai mult ca pergamentele cărora le consacra cele mai frumoase ore ale dimineţii. Gastón ca şi soţia lui s-ar fi bucurat să-l vadă integrându-se în viaţa de familie, însă Aureliano era o fiinţă ermetică, învăluit într-un nor de mister pe care timpul îl făcea tot mai dens. Avea un caracter atât de nepătruns încât eforturile lui Gaston de a se apropia de el se soldară cu un eşec şi acesta trebuia să-şi caute alte preocupări pentru a-şi umple ceasurile moarte. Cam pe vremea aceea îi veni ideea să organizeze un serviciu de poştă aeriană. Nu era un proiect nou. De fapt, se afla într-un sta­diu destul de avansat când o cunoscuse pe Amaranta Ursula, numai că nu fusese conceput pentru Macondo, ci pentru Congo Belgian, unde familia lui făcuse in­vestiţii în uleiul de palmieri. Căsătoria şi hotărârea de a petrece câteva luni la Macondo, pentru a-i fi pe plac soţiei, îl obligaseră să-l amâne. Dar când observă că Amaranta Ursula se încăpăţâna să alcătuiască un co­mitet de renovare publică şi ajunsese chiar să râdă de el pentru că făcuse aluzie la eventualitatea reîn­toarcerii, înţelese că lucrurile riscau să dureze multă vreme şi se puse în legătură cu foştii săi asociaţi din Bruxelles, gândindu-se că, în fond, pentru a fi pionier, tot una e dacă foloseşti Caraibele sau Africa. În timp ce demersurile progresau, pregăti un teren de ateri­zare în vechea regiune fermecată care avea pe atunci înfăţişarea unei câmpii de cremene pline de brazde şi crăpături, studie direcţia vânturilor, geografia lito­ralului şi itinerariile cele mai potrivite pentru navi­gaţia aeriană, fără să observe că zelul lui, care semăna atât de mult cu cel al lui Mr. Herbert, era pe cale să stârnească în sat bănuiala primejdioasă că intenţia lui n-ar fi de a stabili planuri de zbor, ci de a planta banane. Entuziasmat de această idee, care la urma ur­mei putea să justifice instalarea sa definitivă la Ma­condo, efectuă câteva călătorii în capitala provinciei, stătu de vorbă cu autorităţile, obţinu permisiuni şi semnă contracte de exclusivitate. În acest răstimp, în­treţinea cu asociaţii săi din Bruxelles o corespondenţă care semăna cu aceea dintre Fernanda şi medicii ne­văzuţi, şi ajunse să-i convingă să expedieze cu va­porul primul aeroplan, încredinţându-l unui mecanic expert care să-i monteze piesele detaşate în portul cel mai apropiat şi să-l aducă pe calea aerului până la Macondo. La un an după primele măsurători şi cal­cule meteorologice, încrezător în promisiunile repestate ale corespondenţilor săi, îşi făcuse obiceiul să se plimbe pe străzi, observând cerul, atent la semnele brizei, aşteptând să apară aeroplanul.

Cu toate că Amaranta Ursula nu observase nimic, întoarcerea ei provocă o schimbare radicală în viaţa lui Aureliano. După moartea lui José Arcadio, deve­nise un client asiduu al librăriei savantului catalan. În afară de aceasta, libertatea de care se bucura acum şi timpul de care dispunea stârniră în el o oarecare cu­riozitate faţă de satul pe care-l descoperise fără uimi­re. Cutreieră străzile prăfuite şi solitare, examinând cu un interes mai mult ştiinţific decât omenesc interi­orul caselor ruinate, grilajele metalice ale ferestrelor, roase de oxid şi sfâşiate de păsările muribunde şi pe locuitorii striviţi de amintiri. Încercă să reconstituie în imaginaţie splendoarea redusă la neant a vechiului cen­tru al companiei bananiere, a cărui piscină secată era plină până sus de ghete bărbăteşti şi de sandale putre­zite, şi unde găsi, printre casele năruite de buruieni, scheletul unui câine ciobănesc încă legat de un bel­ciug printr-un lanţ de fier, şi un telefon care suna, suna, suna, până ce el îl desprinse pentru a auzi vocea neli­niştită şi îndepărtată a unei femei care-l întreba ceva, în engleză, la care el îi răspunse că da, că greva se terminase, că cei trei mii de morţi fuseseră aruncaţi în mare, iar compania bananieră plecase din Macondo şi că în Macondo era în sfârşit pace de mulţi ani. Hoi­nărelile lui îl duseră până în cartierul mizerabil al ca­selor de toleranţă, unde odinioară se ardeau teancuri de bilete pentru a se însufleţi petrecerea şi care acum nu mai era decât un labirint de străzi unele mai sinis­tre şi mai nenorocite decât altele, cu câteva lanterne roşii încă aprinse, cu săli de bal pustii, împodobite cu resturi de ghirlande, unde veştejitele şi revărsatele vădane ale nimănui, străbunicile franceze şi matroa­nele babiloniene continuau să aştepte în apropierea gramofoanelor cu difuzoare. Aureliano nu găsi pe ni­meni care să-şi amintească de familia sa, nici chiar de colonelul Aureliano Buendía, în afară de cel mai bătrân dintre negrii antilieni, un moşneag al cărui cap aco­perit cu bumbac îi dădea înfăţişarea unui negativ de fotografie, şi care continua să cânte sub porticul casei sale psalmii lugubri ai amurgului. Aureliano stătea la taifas în încâlcitul jargon antilian pe care-l învăţase în numai câteva săptămâni, şi împărţea uneori cu el cior­ba de capete de cocoş pe care i-o pregătea strănepoata lui, o negresă înaltă, bine legată, cu şolduri de iapă şi sâni ca pepenii copţi, şi cu un cap rotund, perfect, aco­perit cu un coif de păr sârmos, care avea aspectul unei chivere de războinic medieval. Se numea Nigromanta. Pe atunci, Aureliano trăia din vânzarea de tacâmuri, candele şi alte ustensile casnice. Când n-avea nici o para, ceea ce se întâmpla foarte des, se ducea pe la cârciumile din jurul pieţii, să ceară capetele de cocoş care se aruncau la gunoi, şi i le aducea Nigromantei ca să-i pregătească supa ei, amestecate cu iarbă grasă şi parfumată de izmă. După moartea străbunicului, Au­reliano încetă să mai frecventeze casa, dar o găsea pe Nigromanta sub migdalii umbroşi din piaţă, unde-i chema, prin şuierăturile ei de fiară sălbatică, pe rarii noctambuli care treceau. Îi ţinu de mai multe ori to­vărăşie, vorbind în papiamento despre supele din ca­pete de cocoş şi despre alte delicii ale mizeriei, şi ar mai fi continuat dacă ea nu i-ar fi dat să înţeleagă că tovărăşia lui îi gonea clientela. Deşi încercase şi el une­ori ispita, şi deşi Nigromanta însăşi n-ar fi văzut în asta decât o urmare firească a nostalgiei lor împărtă­şite, nu se culcă cu ea. Astfel că Aureliano mai era încă fecior atunci când Amaranta Ursula se întoarse la Macondo şi îi dădu o îmbrăţişare frăţească care-l lăsă fără suflare. De fiecare dată când o vedea, dar mai ales atunci când ea îl învăţa dansurile la modă, simţea cum oasele i se moaie, ca un burete găunos, aşa cum i se întâmplase răs-străbunicului său în ziua în care Pilar Ternera îl chemase în hambar sub pretextul de a-i da în cărţi. Încercând să-şi înăbuşe chinul, se cufundă şi mai mult în pergamente şi începu să evite dezmierdă­rile nevinovate ale acelei mătuşi care-i otrăvea nop­ţile cu efluviile ei tulburătoare, dar cu cât căuta să a ocolească, cu atât mai mult îi aştepta râsul pietros, mie­unatul de pisică fericită şi cântecul ei de recunoştinţă, sfârşindu-se de dragoste la orice oră din zi şi din noap­te şi în locurile cele mai neînchipuite din casă. Într-o noapte, la zece metri de patul său, pe tejgheaua de aurărit, cei doi soţi cu pântecele neînfrânat sparseră vitrina şi se iubiră într-o baltă de acid clorhidric. Au­reliano nu numai că nu putu închide o clipă ochii, dar îşi petrecu dimineaţa următoare cu febră, gemând de furie. I se păru o veşnicie până la lăsarea nopţii, când o aşteptă pe Nigromanta în umbra migdalilor, pătruns de acele de gheaţă ale nesiguranţei şi strângând în pumn un peso şi cincizeci de centime pe care-i ceruse Amarantei Ursula, nu atât pentru că ar fi avut nevoie de ei, ci mai degrabă pentru ca şi ea să fie, într-un fel, compromisă, înjosită şi prostituată prin aventura lui. Nigromanta îl luă în odaia luminată de nişte sfeş­nice înşelătoare, în patul ei pliant, cu pânza pătată de amoruri păcătoase, lângă trupul ei de căţea sălbatecă, împietrită, neîndurătoare, care se pregătea să-l expe­dieze repede, ca pe un copil înfricoşat, şi care se găsi dintr-o dată în faţa unui bărbat a cărui vigoare extra­ordinară ceru din partea măruntaielor ei o mişcare de reacomodare seismică.

Deveniră amanţi. Aureliano îşi petrecea dimineaţa descifrând pergamente, iar la ora siestei se ducea în odaia adormitoare, unde Nigromanta îl aştepta ca să-l înveţe să facă mai întâi ca râmele, apoi ca melcii şi apoi ca racii, până când era silită să-l părăsească pen­tru a merge să se posteze la pânda amorurilor ei per­verse. Tremură câteva săptămâni înainte ca Aureliano să descopere că avea în jurul mijlocului un fel de cerc care părea făcut dintr-o coardă de violoncel, însă dur ca oţelul şi fără nici o urmă de nod sau de sudură, deoarece se născuse şi crescuse cu ea odată. Aproape întotdeauna, între o şedinţă de dragoste şi alta, mâncau goi pe pat, în căldura halucinantă şi sub stelele de zi pe care oxidul le făcea să apară prin acoperişul de zinc. Era pentru prima oară că Nigromanta avea un bărbat statornic, un tip întreg-întreguţ, cum zicea ea, murind de râs, şi începea chiar să-şi facă iluzii senti­mentale când Aureliano îi mărturisi pasiunea sa ne­împlinită pentru Amaranta Ursula, pe care nu reuşise să o vindece prin această înlocuire, dar care îi răsucea din ce în ce mai mult măruntaiele pe măsură ce expe­rienţa îi lărgea orizonturile dragostei. De atunci, Ni­gromanta continuă să-l primească cu aceeaşi căldură dintotdeauna, dar ceru să i se plătească serviciile cu atâta exactitate încât, în zilele când Aureliano nu avea bani, i le trecea la socoteală, nu cu ajutorul cifrelor, ci prin linii trase după uşă cu unghia degetului mare. La căderea nopţii, când ea rămânea să dea târcoale prin umbrele pieţii, Aureliano traversa veranda ca un străin, abia salutându-i pe Amaranta Ursula şi pe Gaston, care de obicei cinau la această oră, şi se închidea din nou în odaia sa, incapabil să citească sau să scrie, sau măcar să gândească, din pricina tulburării în care-l aduceau râsetele, şuşotelile, zbenguielile preliminarii, apoi exploziile de fericire agonizantă cu care culminau nopţile din casă. Aşa era viaţa lui cu doi ani înainte ca Gaston să înceapă să aştepte sosirea aeroplanului, şi tot aşa continua să fie şi în după-amiaza când se duse la librăria savantului catalan, unde dădu peste patru tineri gălăgioşi discutând cu înverşunare despre metodele pentru stârpirea gândacilor în evul mediu. Bătrânul librar, care cunoştea pasiunea lui Aureliano pentru cărţile pe care le citise numai Beda Venerabilul, îl invită imediat, nu fără oarecare maliţiozitate părin­tească, să arbitreze controversa, şi el se apucă pe ne­răsuflate să explice că gândacul, cea mai veche insectă înaripată apărută pe pământ, era deja victima favorită a loviturilor de papuc în Vechiul Testament, dar că, la nivelul speciei, era cu desăvârşire refractar faţă de orice metodă de stârpire, începând cu feliile de pătlă­gele roşii cu borax şi terminând cu făina zaharată, de­oarece cele o mie şase sute trei varietăţi ale sale re­zistaseră la persecuţia cea mai veche, mai tenace şi mai nemiloasă pe care o dezlănţuise vreodată omul, de la apariţia lui, împotriva unei fiinţe vii, inclusiv omul însuşi, în aşa fel, încât dacă se atribuia neamului ome­nesc un instinct de reproducere, trebuia să i se recu­noască şi un alt instinct, încă şi mai precis şi mai pu­ternic, şi anume acela de a ucide gândacii, care nu izbu­tiră să scape de ferocitatea oamenilor decât refugiin­du-se în întuneric, unde deveniră invulnerabili din pri­cina fricii congenitale pe care obscuritatea i-o inspiră omului, dovedindu-se în schimb vulnerabili la lumina zilei, astfel încât, încă din evul mediu, şi astăzi chiar, şi veacuri de veacuri, singura măsură eficace pentru stârpirea gândacilor este lumina orbitoare a soarelui.

Acest fatalism enciclopedic constitui începutul unei mari prietenii. Aureliano continuă să se întrunească în toate după amiezile cu cei patru amatori de discuţii, care aveau numele de Alvaro, Germán, Alfonso şi Ga­briel, şi care au fost primii şi ultimii prieteni pe care i-a avut în viaţă. Pentru un om ca el, întemniţat în realitatea scrisă, acele şedinţe furtunoase care începeau la librărie pe la orele şase seara pentru a sfârşi în zori la câte un bordel au fost o revelaţie. Până atunci nu-i trecuse prin gând că literatura era jucăria cea mai bună care se inventase vreodată pentru a-şi bate joc de oameni, aşa cum demonstră Alvaro în cursul unei nopţi de orgie. Lui Aureliano i-a trebuit câtva timp pentru a-şi da seama că un raţionament atât de arbi­trar nu avea alt izvor decât exemplul însuşi al savan­tului catalan, pentru care ştiinţa nu făcea nici două parale dacă nu te puteai servi de ea ca să inventezi o nouă metodă de pregătit năutul.

În după-amiaza în care Aureliano îşi ţinu cursul des­pre gândaci, discuţia se termină la copilele care fac dragoste pentru o masă, un bordel mincinos într-una din mahalalele satului. Proprietara era o matroană surâzătoare, obsedată de mania de a deschide şi închide uşi. Surâsul ei etern părea provocat de credulitatea clienţilor, care admiteau ca un lucru neîndoios un sta­biliment ce nu exista decât în imaginaţie, deoarece aici chiar şi lucrurile palpabile erau ireale: mobilele se dezarticulau când te aşezai pe ele, difuzorul stricat în interiorul căruia clocea o găină, parterul din flori de hârtie, calendarele din anii anteriori venirii com­paniei bananiere, tablourile cu litografii decupate din revistele ce nu fuseseră editate niciodată. Chiar şi micile târfe timide care veneau din vecini atunci când proprietara le vestea că au sosit clienţi, nu erau decât pură invenţie. Apăreau fără să zică bună ziua, în ro­chiţele lor înflorate de când aveau cu cinci ani mai puţin, pe care le dezbrăcau cu aceeaşi ingenuitate cu care le îmbrăcaseră şi care în paroxismul amorului strigau cu uimire formidabil, simţi cum se zguduie tavanul, şi de îndată ce primeau un peso şi jumătate îl schimbau pe o pâine şi o bucată de brânză, pe care le vindea tot patroana, mai surâzătoare ca oricând, deoarece era singura care ştia că nici mâncarea aceasta nu era adevărată. Aureliano, a cărui lume de atunci începea cu pergamentele lui Melchiade şi sfârşea în odaia Nigromantei, găsi în frecventarea acestui mic bordel imaginar un leac bun împotriva timidităţii. La început, nu izbutea să ajungă prea departe în odăile acelea în care proprietara intra în cele mai fericite clipe ale dragostei şi făcea tot felul de comentarii asu­pra farmecelor intime ale partenerilor. Dar cu timpul reuşi să se familiarizeze atât de mult cu aceste mici neajunsuri ale vieţii, încât într-o noapte mai deşuchiată decât celelalte, se dezbrăcă în micul salon de primire şi parcurse toată casa purtând în echilibru o sticlă de bere pe virilitatea sa uimitoare. El introduse tot felul de extravaganţe, la care proprietara răspundea cu veşnicul ei surâs, fără să protesteze, fără să le acorde crezare, mereu aceeaşi în ziua în care Germán încercă să incendieze casa pentru a dovedi că nu există, ca şi în ziua când Alfonso suci gâtul papagalului şi-l aruncă în oala în care începea să fiarbă stufatul de găină. Deşi Aureliano se simţea legat de cei patru prieteni printr-o afecţiune egală şi prin aceeaşi solidaritate, în aşa fel încât gândea la ei ca şi cum ar fi fost vorba de unul singur, era mai apropiat de Gabriel decât de ceilalţi. Această legătură se născuse în noaptea când îi vorbise întâmplător, despre colonelul Aureliano Buendía, şi când Gabriel fusese singurul care nu crezuse că vrea să-şi bată joc de cineva. Chiar şi patroana, care de obicei nu se amesteca în conversaţii, protestă cu în­verşunare de cumătră furioasă, că acest colonel Aure­liano Buendía, despre care auzise într-adevăr vorbin­du-se în diferite rânduri, era un personaj inventat de guvern ca pretext pentru a-i masacra pe liberali. Ga­briel, în schimb, nu punea la îndoială realitatea colo­nelului Aureliano Buendía, pentru simplul motiv că fusese tovarăş de arme şi prieten nedespărţit al propriului său străbunic, colonelul Gerineldo Márquez. Această nestatornicie a memoriei devenea şi mai cri­tică atunci când se vorbea despre omorârea lucrătorilor. De câte ori atingea Aureliano această chestiune, nu numai patroana, ci şi unele persoane mai bătrâne decât ea respingeau în chip violent povestea cu lucrătorii adunaţi la gară şi cu trenul cu două sute de vagoane încărcate cu morţi, ba chiar se înverşunau să susţină ceea ce rămăsese până la urmă consemnat în dosarele judiciare şi în manualele şcolare: că acea companie ba­nanieră n-a existat niciodată. Gabriel şi Aureliano erau astfel uniţi printr-un fel de complicitate fundamentată pe fapte reale în care nu credea nimeni şi care le afecta­seră într-atât existenţa încât amândoi se găseau neputin­cioşi în refluxul unei lumi sfârşite din care nu mai rămânea decât nostalgia. Gabriel dormea acolo unde-l prindea noaptea.. Aureliano îl instalase de mai multe ori în atelierul de aurărie, dar nu putea închide ochii toată noaptea din pricina neastâmpărului morţilor care umblau dintr-o cameră în alta până în zori. Mai târziu i-l încredinţă Nigromantei, care îl aducea în odăiţa ei multitudinară, când era liberă, şi îi însemna socoteala cu linioare verticale, în dosul uşii, în puţinele spaţii libere pe care le luaseră datoriile lui Aureliano.

În ciuda vieţii lor împrăştiate, întregul grup se străduia să săvârşească ceva nepieritor, la îndemnurile savantului catalan. Acesta, cu experienţa lui de fost profesor de literatură clasică şi cu rezervele lui de cărţi rare, îi stârnise să stea o noapte întreagă ca să caute a treizeci şi şaptea situaţie dramatică, într-un sat în care nimeni nu mai avea interesul, şi nici posi­bilitatea de a merge mai departe de şcoala primară. Fascinat de descoperirea prieteniei, zăpăcit de farme­cele unei lumi care-i fusese interzisă din pricina mes­chinăriei Fernandei, Aureliano abandonă descifrarea ma­nuscriselor chiar în clipa în care acestea începeau să i se dezvăluie ca profeţii în versuri cifrate. Dar mai târziu, când îşi dădu seama că de fapt, este vreme pentru toate, fără să fie nevoie să renunţe la borde­luri, prinse din nou curaj şi se întoarse în odaia lui Melchiade, hotărât să nu slăbească în hotărârea sa, până ce nu va fi descoperit ultimele chei. Aceasta se întâmplă cam pe vremea când Gaston începea să aştepte sosirea aeroplanului şi când Amaranta Ursula se gă­sea atât de singură, încât într-o dimineaţă îşi făcu apariţia în odaia lui.

— Bună, antropofagule, îi zise ea. Iar te-ai vârât în peştera ta?

Era irezistibilă în rochia inventată de ea, cu unul dintre lungile coliere din vertebre de peşte spinos, pa care le fabrica ea însăşi. Renunţase la cordeluţa de mătase, convinsă de fidelitatea soţului ei, şi pentru prima oară de la întoarcere, părea că dispune de o clipă de răgaz. Aureliano nu avea nevoie să o vadă ca să ştie că venise. Ea îşi sprijini spatele de masa lui de lucru, atât de aproape şi atât de dezarmată, încât Aureliano îi putu percepe rumoarea profundă a oa­selor, şi se interesă de pergamente. Încercând să-şi învingă tulburarea, îşi stăpâni glasul care-l părăsea, viaţa care se ducea, memoria care se transformase într-un polip fosilizat, şi-i vorbi despre destinul le­vitic al sanscritei, despre posibilitatea ştiinţifică de a vedea viitorul în transparenţa timpului, aşa cum se poate vedea în lumină ceea ce este scris pe dosul unei foi de hârtie, despre necesitatea de a cifra profeţiile pentru ca să nu se altereze singure, şi despre Centuriile lui Nostradamus şi despre distrugerea Cantabriei, anunţată de sfântul Millan. Deodată, fără să-şi întrerupă expunerea, mişcat de un impuls care dormea în el de când se născuse, Aureliano îşi puse mâna pe-a ei, socotind că această hotărâre finală va pune capăt zbu­ciumului său. În acest timp, ea îi apucă degetul arătător cu aceeaşi nevinovăţie dezmierdătoare cu care o făcuse de atâtea ori în copilărie, şi-l ţinu în mâna ei în timp ce el continua să-i răspundă la întrebări. Au stat aşa, uniţi printr-un deget de gheaţă care nu transmitea nimic într-un sens nici în celălalt, până când ea se trezi din visarea ei trecătoare lovindu-se peste frunte. "Furnicile!" strigă ea. Atunci uită de ma­nuscrise, ajunse la uşă în pas dansant şi de acolo îi trimise lui Aureliano acelaşi sărut din vârful dege­telor, prin care-şi luase rămas bun de la ei în după amiaza când plecase la Bruxelles.