Un veac de singurătate

A fost găsită moartă în dimineaţa din Joia Mare. Ultima oară când o ajutaseră să-şi facă socoteala vârstei, în epoca companiei bananiere, ea calculase că ar fi avut cam între o sută cincisprezece şi o sută douăzeci de ani. O îngropară într-o răcliţă cu puţin mai mare decât co­şul în care fusese adus Aureliano, iar la înmormântare veni destul de puţină lume, în parte fiindcă acei ca­re-şi aminteau de ea nu mai erau mulţi, dar şi pentru că era aşa de cald în acel miez al zilei, încât păsările de­zorientate se izbeau de ziduri ca nişte salve de plumb şi rupeau grilajurile ferestrelor pentru a muri în odăi.

La început se credea că era un fel de epidemie. Gos­podinele nu mai pridideau măturând păsări moarte, mai ales la ora siestei, iar bărbaţii se duceau să le azvârle în râu cu căruţele pline. În duminica Învierii, părintele Antonio Isabel, care avea o sută de ani, afirmă de la amvon că moartea păsărilor era dictată de influenţa rea a Jidovului Rătăcitor pe care-l văzuse chiar el în noap­tea trecută. Îl descrise ca pe o fiinţă hibridă, născut din încrucişarea între un ţap şi o femeie eretică, o bes­tie infernală a cărei suflare dogorea aerul şi a cărei tre­cere ar fi pricina că tinerele căsătorite zămisleau avor­toni. Puţini au fost aceia care au acordat atenţie predi­cii lui apocaliptice, căci satul era convins că preotul vor­bea în dodii din pricina vârstei. Însă, miercuri în zori, o femeie trezi toată lumea deoarece descoperise urmele unui biped cu copita despicată. Acestea erau atât de evi­dente şi atât de uşor de recunoscut, încât acei care ve­niră să le vadă nu puseră la îndoială existenţa unei făp­turi înspăimântătoare, asemănătoare cu cea descrisă de preot şi, de comun acord, instalară curse în curţile lor. Aşa reuşiră să-l captureze. La două săptămâni după moartea Ursulei, Petra Cotes şi Aureliano Segundo fură treziţi de zbieretul unui viţel neobişnuit, care părea să se audă din vecinătate. Când se sculară, un grup de oa­meni se pregăteau deja să extragă monstrul, care încetase să mai mugească, din parii ascuţiţi pe care-i în­fipseră în fundul unei gropi acoperite cu frunze uscate. Era greu cât un bou, deşi talia lui nu depăşea pe aceea a unui adolescent, şi din rănile lui curgea un sânge ver­de şi unsuros. Avea trupul acoperit cu o lână aspră plină de căpuşe mici, iar pielea era ca pietrificată într-o carapa­ce de remoră, însă spre deosebire de descrierea preotu­lui, părţile lui omeneşti erau mai degrabă ale unui în­ger bolnăvicios decât ale unui om, deoarece avea mâinile fine şi agile, ochii mari crepusculari, iar pe omoplaţi, cioturi cicatrizate, bătătorite, ale unor aripi puternice care trebuie să fi fost retezate cu o secure ţărănească. Îl spânzurară de glezne într-un migdal din piaţă, ca să fie vă­zut de toată lumea, şi când începu să putrezească, îl in­cinerară pe un rug, pentru că nu se putu stabili dacă natura lui bastardă era a unui animal pe care-l arunci în râu sau a unui creştin căruia i se dă un mormânt. Nu s-a putut stabili niciodată dacă într-adevăr din pricina lui au murit păsările, însă tinerele căsătorite n-au ză­mislit avortonii anunţaţi, iar căldura nu scăzu nici ea din intensitate.

Rebeca muri la sfârşitul aceluiaşi an. Argenida, ca­re o servise toată viaţa, ceru ajutor autorităţilor ca să forţeze uşa camerei în care se închisese stăpâna ei de trei zile, şi o găsiră în patul singurătăţii ei, ghemuită ca o crevetă, cu capul mâncat de chelbe şi cu degetul mare în gură. Aureliano Segundo se ocupă de înmormântare şi voi să restaureze casa pentru a o revinde, însă ruina pătrunse atât de mult în ea încât pereţii se co­jeau de îndată ce erau zugrăviţi, şi nu se putu găsi un mortar destul de gros pentru a împiedica buruienile să macine podelele nici iedera să putrezească grinzile şi proptelele.

Aşa mergeau lucrurile de la potop încoace. Nepă­sarea oamenilor contrasta cu voracitatea uitării care, în­cetul cu încetul, rodea nemilos amintirile, în aşa grad încât pe vremea aceea, cu ocazia unei noi aniversări a tratatului de la Neerlandia, când au venit la Macondo emisarii preşedintelui republicii, însărcinaţi să confere, în sfârşit, decoraţia refuzată de mai multe ori de colo­nelul Aureliano Buendía, aceştia au trebuit să-şi piardă o după-amiază întreagă căutând pe cineva care să le poa­tă indica unde să-l găsească pe vreunul dintre descendenţii lui. Aureliano Segundo fu ispitit să o accepte, crezând că este o medalie din aur masiv, însă Petra Cotes, în timp ce emisarii pregăteau deja înştiinţările şi discursurile pentru ceremonie, reuşi să-l convingă că era o lipsă de demnitate. Tot pe vremea aceea veniră şi ţiganii, ultimii moştenitori ai ştiinţei lui Melchiade şi găsiră satul atât de stins, iar pe locuitorii lui atât de depărtaţi de restul lumii, încât se vârâră din nou în case, târând după ei bare de fier magnetizate, ca şi cum a­cestea ar fi fost într-adevăr ultima descoperire a savan­ţilor din Babilon, şi se apucară din nou să concentreze razele solare cu ajutorul lupei gigantice, şi mulţi ră­maseră cu gura căscată văzând cum cădeau sobele şi cum se rostogoleau clădirile, şi plătiră cincizeci de bănuţi pentru a se minuna în faţa unei ţigănci care îşi scotea şi-şi punea dantura falsă. Un tren galben, desfăcându-se din toate încheieturile, care nu aducea şi nu ducea pe nimeni şi care abia se oprea în gara pustie, iată tot ce mai rămăsese din trenul înţesat, la care Mr. Brown îşi ataşa vagonul lui cu acoperiş de sticlă şi cu fotolii epis­copale şi din convoaiele de o sută douăzeci de vagoane încărcate cu fructe, care treceau fără întrerupere în cursul unei după-amieze întregi. Trimişii tribunalelor care veniseră să cerceteze raportul cu privire la heca­tomba stranie a păsărilor şi la sacrificarea Jidovului Ră­tăcitor, îl găsiră pe părintele Antonio Isabel jucându-se de-a baba oarba cu copiii şi, crezând că raportul său era rezultatul unei halucinaţii senile, îl internară într-un azil. Puţin după aceea, îl trimiseră pe părintele Augusto Angel, proaspăt şi înflăcărat cruciat, intransigent, sigur de sine, temerar, care trăgea el însuşi clopotele de mai multe ori pe zi, pentru a împiedica sufletele să cadă în letargie, şi umbla din poartă în poartă pentru a-i trezi pe cei leneşi, ca să vină la liturghie, dar înainte de un an se văzu şi el biruit de nepăsarea pe care o respirai o dată cu aerul, de praful arzător care îmbătrânea şi în­nămolea totul şi de toropeala pe care o produceau chif­teluţele de la dejun pe căldura insuportabilă a siestei.

La moartea Ursulei, casa căzu din nou într-o pără­sire din care n-avea s-o poată scoate nici măcar o vo­inţă atât de decisă şi viguroasă ca aceea a Amarantei Ursula, care, cu mulţi ani mai târziu, devenind o femeie fără prejudecăţi, veselă şi modernă, cu picioarele pe pământ, deschise uşile şi ferestrele pentru a speria mi­zeria, restaură grădina, extermină furnicile roşii care începuseră să umble şi ziua în amiaza mare prin veran­dă, şi încercă în zadar să reînvie gustul uitat al ospita­lităţii. Pasiunea Fernandei pentru viaţa retrasă ridicase o stavilă de netrecut la capătul celor o sută de ani vi­jelioşi ai Ursulei. Nu numai că a refuzat să deschidă uşile când bătea vântul secetos, dar blocă şi ferestrele cu ajutorul unor scânduri bătute cruciş, supunându-se astfel consemnului părintesc de a se îngropa de vie. Co­respondenţa costisitoare cu medicii nevăzuţi se încheie cu un eşec. După o mulţime de amânări, se închise în odaia ei la data şi la ora fixată, acoperită doar cu o pânză albă şi cu capul îndreptat spre nord şi la ora unu dimineaţa simţi că faţa îi era acoperită cu o batistă mu­iată într-un lichid glacial. Când se trezi, soarele strălu­cea prin fereastră şi ea avea o tăietură uriaşă în for­mă de arc care-i pornea de la vintre pentru a se ter­mina la stern. Însă, înainte de a se fi împlinit perioada de odihnă recomandată, primi o scrisoare deconcertantă de la medicii nevăzuţi, care spuneau că au răscolit-o timp de şase ore fără să găsească nimic care să cores­pundă simptomelor descrise de atâtea ori şi cu atâta scru­pulozitatea de ea. Într-adevăr, obiceiul dăunător pe care-l avea de a nu le spune lucrurilor pe nume dăduse naş­tere unei noi confuzii, căci singurul lucru pe care chi­rurgii telepatici îl găsiseră era o cădere a uterului, care se putea corecta cu ajutorul unei centuri. Fernanda, de­cepţionată, încercă să obţină informaţiuni mai precise, însă corespondenţii necunoscuţi nu-i mai răspunseră la scrisori. Ea se simţi atât de copleşită de greutatea aces­tui cuvânt necunoscut, încât se hotărî să-şi ia inima în dinţi şi să se intereseze de natura aparatului, şi abia atunci află că medicul francez se spânzurase de o grindă cu trei luni mai înainte, şi fusese îngropat, împotriva vo­inţei satului întreg, de un fost tovarăş de arme al colo­nelului Aureliano Buendía. Ea se destăinui atunci fiu­lui ei, José Arcadio, şi acesta îi trimise centurile de la Roma, împreună cu o notă conţinând modul de întrebuin­ţare, pe care o aruncă la closet după ce o învăţase pe de rost, pentru ca nimeni să nu cunoască natura infir­mităţii ei. Precauţiile ei erau inutile căci singurele fi­inţe care mai rămăseseră în casă abia dacă o luau în seamă. Santa Sofia de la Piedád rătăcea într-o bătrâneţe solitară, gătind puţinul pe care-l mâncau, dedicându-se aproape în întregime slujirii lui José Arcadio Segundo. Amaranta Ursula, care moştenise unele farmece ale fru­moasei Remedios, acorda lucrărilor ei şcolare tot timpul pe care-l pierdea altă dată chinuind-o pe Ursula şi în­cepea să manifeste o judecată sănătoasă şi o devoţiune faţă de studiu, care făcură să renască în Aureliano Segundo spe­ranţele pe care i le inspirase Meme. Îi promise că o va tri­mite să-şi termine studiile la Bruxelles, potrivit unui obicei de pe vremea companiei bananiere, şi această iluzie îl făcu să încerce să readucă la viaţă pământurile devasta­te de potop. Rarele dăţi când mai era văzut venind acasă se datorau Amarantei Ursula, căci cu timpul, devenise un străin pentru Fernanda, iar micul Aureliano se ară­ta tot mai sălbatec şi închis pe măsură ce se apropia de pubertate. Aureliano Segundo nădăjduia că bătrâneţea va îmblânzi inima Fernandei, pentru ca băiatul să se poate integra în viaţa unui sat în care cu siguranţă că nimeni nu şi-ar fi luat osteneala de a face presupuneri bănuitoare cu privire la naşterea lui. Însă Aureliano în­suşi părea că preferă retragerea şi singurătatea şi nu în­cerca nici cea mai mică viclenie pentru a face cunoştinţă cu lumea care începea la poarta dinspre stradă. Când Ursula puse să se deschidă camera lui Melchiade, se apu­că să-i dea târcoale, să arunce priviri curioase prin uşa întredeschisă, şi nimeni nu ştia în ce clipă José Arcadio Segundo şi el ajunseră să se lege printr-o afecţiune re­ciprocă. Aureliano Segundo descoperi această prietenie cu multă vreme după ce ea se înfiripase, când îl auzi pe băiat vorbind despre omorurile de la gară. Aceasta se întâmplă la masă, într-o zi când cineva se plângea de ruina în care căzuse satul după plecarea companiei ba­naniere, şi când Aureliano îl contrazise cu o experienţă şi cu o maturitate de persoană mare. Punctul lui de ve­dere, spre deosebire de interpretarea generală, era că Macondo fusese o localitate prosperă, bine condusă, până în ziua când venise să semene în ea dezordinea, să o co­rupă şi să o stoarcă compania bananieră, ai cărei ingi­neri provocaseră potopul drept pretext ca să nu-şi mai respecte angajamentele faţă de lucrători. Vorbind cu atâta judecată, încât Fernandei i se păru că vede o parodie blasfematorie a scenei cu Isus între cărturari, copilul descrise cu amănunte precise şi convingătoare cum ar­mata a mitraliat peste trei mii de lucrători adunaţi în faţa gării şi cum au fost încărcate cadavrele într-un convoi de două sute de vagoane pentru a le arunca în mare. Convinsă, ca cei mai mulţi, de adevărul oficial după care nu se întâmplase nimic, Fernanda se scanda­liză la gândul că băiatul moştenise instinctele anarhiste ale colonelului Aureliano Buendía, şi-i porunci să tacă. Aureliano Segundo, în schimb, recunoscu versiunea fra­telui său geamăn. De fapt, deşi toată lumea îl socotea nebun, José Arcadio Segundo era pe vremea aceea fi­inţa cea mai lucidă din casă. Îl învăţă pe micul Aureliano să scrie şi să citească, îl iniţie în studiul perga­mentelor şi-i insuflă o interpretare atât de personală asupra celor ce însemnase pentru Macondo compania bananieră, încât după mulţi ani, când Aureliano se in­tegrase lumii, toţi aveau să creadă că versiunea pe care o povestea era produsul unei halucinaţii, căci era dia­metral opusă versiunii false pe care istoricii o admise­seră şi consacraseră în textele şcolare. În mica încăpere izolată pe care n-a atins-o niciodată nici vântul arid, nici praful, nici căldura, amândoi evocau viziunea atavică a unui moşneag cu o pălărie ca nişte aripi de corb, care vorbea despre lume cu spatele la fereastră, cu mulţi ani înainte ca ei să se fi născut. Amândoi descoperiră în ace­laşi timp că în locul acesta era totdeauna martie şi tot­deauna luni, şi atunci înţeleseră că José Arcadio Buendía nu era atât de nebun cum povestea familia, ci că era singurul care fusese înzestrat cu suficientă luciditate pentru a întrevedea acest adevăr, şi anume că timpul putea fi şi el victima ciocnirilor şi a accidentelor, şi că deci putea să se spargă, lăsând într-o odaie una din frac­ţiunile sale eternizate. Aureliano Segundo reuşise pe de altă parte să opereze o clasificare a literelor criptice din pergamente. Era sigur că acestea corespundeau unui al­fabet cu patruzeci şi şapte până la cincizeci şi trei de ca­ractere, care, luate izolat, semănau cu nişte mici păian­jeni şi cu ghearele de muscă, dar care, în caligrafia is­cusită a lui Melchiade aveau aerul unor rufe întinse la zvântat pe o sârmă de fier. Aureliano îşi aminti că a vă­zut un tablou analog în enciclopedia engleză şi îl aduse în cameră pentru a-l compara cu acela al lui José Ar­cadio Segundo. Erau într-adevăr identice.

Pe vremea când îi venise ideea tombolei cu cimili­turi, Aureliano Segundo începu să se trezească noap­tea cu un nod în gât, ca şi cum şi-ar fi înăbuşit plânsul. Petra Cotes văzu în aceasta una din nenumăratele tulburări aduse de situaţia lor nenorocită, şi în fiecare dimineaţă, timp de un an şi mai bine, îi badijonă ce­rul gurii cu un pămătuf muiat în miere de albine şi-i dădu să bea sirop de hrean. Când nodul din gâtlej deveni atât de apăsător încât începu să-l împiedice la respirat, Aureliano Segundo se duse la Pilar Ternera să vadă dacă nu cunoaşte ea vreo buruiană care să-l uşureze. Neclintita bunică, ajunsă la vârsta de o sută de ani, în fruntea unui mic bordel clandestin, declară că nu se încrede în superstiţiile terapeutice dar con­sultă cărţile în această chestiune. Îl văzu pe cavalerul de caro cu gâtlejul străpuns de sabia valetului de pică, şi deduse că Fernanda încerca să obţină ca bărbatul ei să revină acasă, folosind un procedeu foarte dispreţuit care consta în a înfige ace în portretul lui, dar care, din pricina unei practici stângace a acestui gen de vră­jitorie, îi provocase o tumoare internă. Cum Aureliano Segundo nu avea alte fotografii decât acelea de la cu­nunia lui şi întrucât din albumul familiei nu lipsea nici una, continuă să caute prin toată casa, profitând de clipele de neatenţie ale soţiei sale, şi reuşi să des­copere pe fundul garderobei o jumătate de duzină de centuri în ambalajele lor originale. Crezând că aceste fâşii de cauciuc roşu sunt nişte obiecte de vrăjitorie, strecură unul în buzunar ca să i-l arate lui Pilar Ter­nera. Ea nu putu să-i determine natura, dar i se păru atât de suspect, încât în orice caz făcu să i se aducă jumătatea de duzină şi le arse la un foc mare pe care-l aprinse în curte. Pentru a conjura presupusele vrăji ale Fernandei, îi prescrise lui Aureliano Segundo să moaie în apă o găină clocitoare şi să o îngroape de vie la rădăcina castanului, şi el făcu aceasta cu atâta bună credinţă, încât, în clipa când isprăvi de acoperit cu frunze moarte pământul răscolit, simţea deja că res­piră mai uşor. La rândul ei, Fernanda interpretă dispa­riţia centurilor drept represalii din partea medicilor nevăzuţi şi cusu în interiorul rochiei ei un buzunar trai­nic în care-şi puse noile bandaje trimise de fiul ei.

La şase luni după ce îngropase găina, Aureliano Segundo fu sculat la miezul nopţii de un acces de tuse şi avu impresia că e strangulat din interior cu nişte cleşti de rac. Înţelese atunci că oricâte bandaje magice ar fi distrus şi oricâte păsări de descântec ar fi sacrificat, adevărul unic şi trist era că avea să moară. Nu spuse aceasta nimănui. Chinuit de teama că va muri fără să o poată trimite pe Amaranta Ursula la Bruxelles, începu să lucreze ca niciodată şi în loc de o loterie pe săptămână, organiză trei. Îl vedeai dis-de-dimineaţă cutreierând satul, până în cartierele cele mai îndepărtate şi sărăcăcioase, încercând să-şi vândă bileţe­lele cu o febrilitate care era de înţeles numai la un muribund. "Iată Divina Providenţă! striga el mereu. N-o lăsaţi să treacă, ea nu vine decât o dată la o sută de ani." Făcea eforturi mişcătoare pentru a părea ve­sel, simpatic, vorbăreţ, dar era de ajuns să vezi cât asuda, cât era de palid, pentru a ghici că abia îşi mai trage sufletul. Uneori se abătea din drumul său şi se ducea în locuri pustii unde să nu-l vadă nimeni, şi se aşeza o clipă pentru a se odihni de acei cleşti care-l sfâşiau pe dinăuntru. La miezul nopţii mai era încă în mahalaua bordeielor, străduindu-se să le mângâie cu făgăduinţe de câştiguri pe femeile solitare care suspi­nau în apropierea fonografelor: "Acest număr n-a mai ieşit de patru luni, le spunea el prezentându-le bileţe­lele sale. Nu-l lăsa să-ţi scape, viaţa este mai scurtă decât ai crede." Ajunseră să nu-i mai arate nici un respect, să-şi bată joc de el, iar în ultimele luni nici nu-l mai numeau don Aureliano, cum făcuseră întot­deauna, ci chiar în prezenţa lui, îi ziceau Domnul Di­vină Providenţă. Glasul i se umplu de note false, se dezacorda şi sfârşi prin a se stinge într-un horcăit ră­guşit de câine, dar găsea încă destulă voinţă pentru a nu lăsa să slăbească aşteptarea lozurilor mari în curtea Petrei Cotes. Cu toate acestea, pe măsură ce-şi pierdea glasul şi-şi dădea seama că în curând nu va mai putea îndura durerea, înţelegea tot mai bine că fiica lui nu va mai putea pleca la Bruxelles prin porcii şi caprele scoase la loterie, şi astfel concepu ideea de a organiza o loterie fabuloasă cu toate pământurile pustiite de po­top şi pe care le-ar putea foarte bine readuce în stare bună acei care dispuneau de capitaluri. A fost o iniţiativă atât de spectaculară, încât primarul însuşi se oferi să o anunţe în public şi se constituiră societăţi ca să cumpere bilete de câte o sută de pesos bucata, care se epuizară în mai puţin de o săptămână. În noaptea tra­gerii la sorţi, câştigătorii organizară o petrecere straş­nică, comparabilă doar cu cele din frumoasa epocă a companiei bananiere, iar Aureliano Segundo interpre­tă la acordeon, pentru ultima oară, melodiile uitate ale lui Francisco Bărbatul, dar fără să le mai poată şi cânta.

Amaranta Ursula plecă la Bruxelles după două luni. Aureliano Segundo îi dădu nu numai banii de la aceas­tă loterie extraordinară, ci şi acei pe care reuşise să-i pună de-o parte în cursul lunilor precedente, ca şi suma foarte scăzută pe care o obţinuse din vânzarea pianului mecanic, a clavecinului şi a altor vechituri căzute în dizgraţie. După socotelile lui, aceste fonduri aveau să-i ajungă pentru studiile ei şi nu mai rămânea decât să găsească suma pentru biletul de întoarcere. Fernanda se opuse până în ultima clipă la această că­lătorie, scandalizată la gândul că Bruxelles se afla atât de aproape de locul de pierzanie care era Parisul, dar se linişti în urma unei scrisori pe care i-o dădu pă­rintele Angel, adresată unui pension de fete catolice condus de călugăriţe şi unde Amaranta Ursula făgădui că va locui până la terminarea studiilor. În afară de aceasta, preotul aranjă ca ea să călătorească sub su­pravegherea unui grup de franciscane care mergeau la Toledo, unde sperau să găsească oameni de încredere cu care să o trimită în Belgia. În timp ce se desfăşura această corespondenţă precipitată care făcu posibilă o astfel de coordonare, Aureliano Segundo, cu ajutorul Petrei Cotes, se ocupă de bagajele Amarantei Ursula. În noaptea în care rânduiră unul din cuferele de mirea­să ale Fernandei, totul era atât de bine pus la punct încât studenta ştia pe de rost rochiile şi papucii de cati­fea în care avea să efectueze traversarea Atlanticului, mantoul din postav albastru cu nasturi de aramă, şi pantofii din piele de Cordoba pe care avea să-i poarte la debarcare. Ştia, de asemenea, cum trebuie să umble ca să nu cadă în apă, atunci când va urca la bord pe pasa­relă, că nu trebuie să se despartă nici o clipă de călugă­riţe, nici să iasă din cabina ei decât pentru a mânca, şi că nu trebuie sub nici un pretext să răspundă la între­bările pe care necunoscuţii, de orice sex ar fi fost ei, i le-ar pune când vor fi ieşit în largul mării. Îşi luă un flacon cu picături împotriva răului de mare şi un caiet redactat chiar de mâna părintelui Angel, cuprinzând şase rugăciuni pentru potolirea furtunii. Fernanda îi confecţionă o centură din pânză groasă în care să-şi păstreze banii şi-i arătă cum să o poarte ajustată chiar pe corp, în aşa fel încât să nu trebuiască să o scoată nici chiar când se culca. Vru să-i dea în dar oala ei de noapte din aur spălată cu leşie şi dezinfectată cu alcool, dar Amaranta Ursula refuză de teamă ca nu cumva colegele ei de la pension să-şi bată joc de ea. După câteva luni, în ceasul morţii, Aureliano Segundo avea să şi-o amintească aşa cum o văzuse ultima oară, încercând zadarnic să coboare geamul plin de praf de la vagonul de clasa a doua pentru a auzi ultimele re­comandări ale Fernandei. Purta o rochie din mătase roz cu un bucheţel de pansele artificiale prinse cu o agrafă pe umărul stâng, pantofii de piele de Cordoba cu şireturi şi tocuri joase şi ciorapi satinaţi cu jartiere elastice la pulpe. Avea un trup zvelt, părul lung des­pletit şi ochii vioi ai Ursulei la vârsta ei, iar în felul în care-şi luă rămas bun, fără să plângă, dar şi fără să surâdă, trăda aceeaşi tărie de caracter. Mergând ală­turi de vagon, pe măsură ce acesta lua viteză, şi ţi­nând-o pe Fernanda de braţ ca să nu se poticnească, Aureliano Segundo abia mai putu răspunde cu un gest al mâinii la sărutarea pe care fiica lui i-o trimise cu vârful degetelor. Cei doi soţi rămaseră nemişcaţi, în soarele arzător, privind cum trenul se confundă cu punctul negru de la orizont, ţinându-se de braţ pentru prima oară din ziua nunţii lor.

În nouă august, înainte de a se fi primit cea dintâi scrisoare din Bruxelles, José Arcadio Segundo stătea de vorbă cu Aureliano în odaia lui Melchiade şi, fără nici o legătură, îi zise:

— Aminteşte-ţi întotdeauna că erau peste trei mii şi că i-au aruncat în mare.

Apoi capul i se lăsă peste pergamente şi muri cu ochii larg deschişi. În aceeaşi clipă, în patul Fernandei, fratele său geamăn ajunse la capătul martiriului lung şi teribil pe care-l făcuseră să-l îndure racii de fier care-i sfâşiau gâtlejul. Trecuse o săptămână de când se întoarse acasă, fără glas, la capătul puterilor, numai piele şi oase, cu cuferele lui transhumante şi cu acor­deonul lui de chefliu, pentru a-şi ţine promisiunea de a muri lângă soţia sa. Petra Cotes îl ajutase să-şi adune lucrurile şi-i spusese adio fără să verse o lacrimă, dar uitase să-i dea ghetele lăcuite pe care voia să le poarte în sicriu. Astfel, de îndată ce află că a murit, se îm­brăcă în negru, înveli ghetele într-un ziar şi-i ceru voie Fernandei să vadă cadavrul. Fernanda n-o lăsă să treacă pragul uşii.

— Puneţi-vă în situaţia mea, îi zise Petra Cotes pe un ton rugător. Închipuiţi-vă cât de mult l-am putut iubi pentru a suporta o astfel de umilire.

— Nu există nici o umilinţă prea mare pentru o concubină, răspunse Fernanda. Aşteptaţi deci să moară altul, dintre toţi acei care v-au rămas, ca să-l încălţaţi cu aceste ghete.

Respectându-şi promisiunea dată, Santa Sofia de la Piedád spintecă cu un cuţit de bucătărie cadavrul lui José Arcadio Segundo ca să se asigure că nu-l vor înmormânta de viu. Trupurile au fost aşezate în sicrie asemănătoare şi se putu constata atunci că redeveni­seră identice în moarte, aşa cum fuseseră până la ado­lescenţa lor. Vechii ortaci de chefuri ai lui Aureliano Segundo aşezară pe sicriul lui o cunună purtând o pan­glică violetă cu inscripţia: "La o parte din calea mea, vacilor, viaţa este atât de scurtă." Fernanda fu atât de indignată de o astfel de lipsă de respect încât puse să se azvârle cununa la gunoi. În zăpăceala din ultima clipă, beţivanii trişti care-i scoaseră din casă confun­dară sicriele şi-l îngropară pe unul în groapa celuilalt.