Un veac de singurătate

— Trăiască partidul liberal! se auzi strigând. Trăiască colonelul Aureliano Buendía!

Salvele puştilor eclipsară explozia focurilor de arti­ficii, strigătele de groază înăbuşiră muzica şi veselia ge­nerală fu spulberată de panică. Mulţi ani după aceea lu­mea avea să continue să pretindă că garda regală a su­veranei străine era alcătuită din soldaţi ai unui escadron din armata regulată care, sub pelerinele lor largi, îşi as­cundeau armele reglementare. Printr-un comunicat spe­cial, guvernul aduse la cunoştinţă că respinge acea acu­zaţie şi promise că va ancheta episodul sângeros până se va face lumină deplină. Însă chestiunea n-a fost nicioda­tă limpezită şi versiunea care a predominat net a fost aceea potrivit căreia garda regală, fără nici un fel de pro­vocare, luase poziţie de luptă la un semn al comandantului ei şi, fără nici o milă deschisese focul asupra mulţi­mii. După restabilirea calmului, nu mai rămăsese în sat nici unul dintre falşii beduini, iar în piaţă au rămas doar morţi ţepeni sau numai răniţi, întinşi pe jos, nouă clovni, patru colombine, şaptesprezece regi de joc de cărţi, un diavol, trei muzicanţi, doi pairi din Franţa şi trei împără­tese japoneze. În confuzia care a rezultat din această pa­nică, José Arcadio Segundo reuşi să o pună pe frumoasa Remedios la adăpost, iar Aureliano Segundo o purtă pe braţe până în casă pe suverana străină al cărei costum era zdrenţuit iar capa de hermină era plină de sânge. Se numea Fernanda del Carpio. Fusese desemnată ca cea mai frumoasă dintre cele cinci mii de femei mai frumoase ale ţinutului, şi condusă la Macondo, promiţându-i-se că va fi numită regină a Madagascarului. Ursula se ocupă de ea ca de propria ei fiică. Satul, în loc să-i pună la în­doială nevinovăţia, se înduioşă în faţa candorii ei. La şa­se luni după masacru, când răniţii se restabiliseră şi când se veştejiseră ultimele flori aruncate deasupra gropii co­mune, Aureliano Segundo se duse să o peţească în oraşul îndepărtat unde trăia cu tatăl ei, şi se căsătorise cu ea la Macondo, în cursul unui chef de pomină care dură două­zeci de zile.

CĂSĂTORIA FU PE PUNCTUL DE A SE SFÂRŞI după două luni, pentru faptul că Aureliano Segundo, vo­ind să-şi repare greşelile faţă de Petra Cotes, puse să i se facă o poză îmbrăcată ca regină de Madagascar. Când află Fernanda, îşi împachetă din nou valizele de tânără căsătorită şi părăsi Macondo fără să-şi ia rămas bun. Aureliano Segundo o ajunse din urmă pe drumul dinspre mlaştini. După repetate rugăminţi şi promisiuni că se va îndrepta, reuşi să o aducă acasă, şi-şi părăsi concubina. Petra Cotes, conştientă de puterea ei, nu părea că-şi face griji. Ea făcuse din el un bărbat. Pe când nu era încă decât un copil, ea îl scosese din cabinetul de lucru al lui Melchiade, având capul plin de idei fantastice şi fără nici un contact cu realitatea, şi îl pusese în rândul oamenilor. Natura făcuse din el un om închis, sălbatec, înclinat spre meditaţii solitare, însă ea îi plăsmuise un temperament opus aceluia, plin de viaţă, expansiv, des­chis, îi comunicase bucuria de a trăi, plăcerea de a che­fui şi de a arunca banii pe fereastră şi îl transformase astfel, pe dinăuntru şi pe dinafară în bărbatul pe care şi-l visase încă din adolescenţă. El se căsătorise, deci aşa cum se căsătoresc, mai curând sau mai târziu, copiii în­fiaţi. Nu îndrăznise să o prevină din vreme. În schimb, se purtă într-un chip atât de copilăresc încât se prefăcea că are ranchiuni false, resentimente imaginare, căutând tot ceea ce o putea aţâţa pe Petra Cotes să ia iniţiativa rupturii. Într-o zi, când Aureliano Segundo îi adresă pe nedrept câteva reproşuri, ea evită să cadă în cursă şi pu­se lucrurile la punct:

— Va să zică, îi zise ea, tu vrei să te căsătoreşti cu regina.

Aureliano Segundo, ruşinat profund, simulă un leşin datorat mâniei, se declară neînţeles şi ultragiat, şi încetă să o mai viziteze. Petra Cotes, fără a-şi pierde o singură clipă siguranţa ei superbă de fiară în repaos, ascultă muzica şi petardele de nuntă, vacarmul dezlănţuit al veseliei publice, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost decât o nouă drăcie a lui Aureliano Segundo. Îi linişti cu un surâs pe cei care veneau să o compătimească. "Nu vă îngrijoraţi, le zise ea. Mie, reginele îmi fac comisi­oanele." Unei vecine care-i aduse lumânări fabricate înadins pentru a le aprinde în jurul portretului aman­tului pierdut, ea îi răspunse cu o siguranţă misterioasă:

— Singura lumânare care-l va face să revină este me­reu aprinsă.

După cum prevăzuse, Aureliano Segundo se întoarse la ea de îndată ce se termină luna de miere. Îl însoţeau ortacii lui de totdeauna, şi un fotograf ambulant, şi aduse costumul şi capa de hermină pătate de sânge, pe care le purtase Fernanda în ziua carnavalului. În înfierbântarea petrecerii care avu loc în acea după-amiază, o îmbrăcă pe Petra Cotes ca regină, o încoronă suverană absolută şi pe viaţă a Madagascarului şi împărţi priete­nilor săi copii ale fotografiei ei. Nu numai că ea se pretă la acest joc, dar în adâncul inimii i se făcu milă de el gândindu-se la teama cruntă pe care a trebuit să o în­cerce pentru a imagina o astfel de extravaganţă ca să se împace cu ea. La orele şapte seara, fiind încă costumată în regină, îl primi în patul ei. Nu erau decât două luni de când era căsătorit, dar ea îşi dădu imediat seama că lucrurile nu mergeau prea bine în patul conjugal şi se complăcu în deliciile răzbunării consumate. Cu toate acestea, după două zile, când neîndrăznind să vină el în­suşi, trimise un intermediar care să reglementeze con­diţiile separării, ea înţelese că va fi nevoie de mai multă răbdare decât prevăzuse, deoarece el părea dispus să se sacrifice pentru a salva aparenţele. Nici atunci nu-şi făcu sânge rău. Din nou înlesni lucrurile arătând o supunere care întări părerea generală potrivit căreia nu era decât o biată femeie, şi drept amintire nu păstra de la Aure­liano Segundo decât o pereche de cizmuliţe de lac, cu care acesta voia, după propriile lui spuse, să fie încălţat în sicriu. Ea le păstră pe fundul unei valize, învelite în cârpe şi începu să se pregătească pentru o aşteptare fără deznădejdi.

— Trebuie să revină mai curând sau mai târziu, îşi zicea, măcar ca să-şi încalţe cizmuliţele.

N-a trebuit să aştepte atât cât presupunea. De fapt, încă din noaptea nunţii lui, Aureliano Segundo înţelese că se va întoarce la Petra Cotes mult înainte de ziua în care va trebui să-şi încalţe cizmuliţele lăcuite: Fer­nanda era o femeie pierdută pentru lume. Ea se născuse şi crescuse la o mie de kilometri de mare, într-un oraş lugubru, pe care-l străbăteau de-a lungul uliţelor pavate, zdruncinându-se în nopţile de spaimă, trăsurile vicere­gilor. Treizeci şi două de clopotniţe sunau dangătul de moarte la orele şase după-amiază. Nimeni nu văzuse vreodată soarele pătrunzând în locuinţa seniorială pavată cu pietre funerare. Aerul încetase să adie printre chipa­roşii din curte, prin draperiile palide ale camerelor şi pe sub arcadele asudate ale grădinii cu tuberoze. Până la vârsta pubertăţii, Fernanda nu primise alte veşti din lu­me decât gamele melancolice executate la pian într-o casă vecină de către cineva, care ani de zile îşi luase liber­tatea de a nu-şi face niciodată siesta. În camera mamei ei bolnave, toată verde şi galbenă în lumina prăfuită care cădea prin vitrouri, asculta acele exerciţii metodi­ce, tenace, deznădăjduite, şi se gândea că muzica aceasta este totuşi în lume, în vreme ce ea însăşi lâncezeşte îm­pletind cununi funerare din foi de palmieri. Transpirând în picături mari sub efectul febrei de la ceasurile cinci ale după-amiezii, mama ei îi vorbea despre splendorile trecutului. Fiind încă foarte mică, într-o noapte cu lună, Fernanda văzuse o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în alb, trecând prin grădină în direcţia capelei. Ceea ce o neliniştise mai mult la acea viziune fugitivă fusese fap­tul că o simţise în toate privinţele asemănătoare cu ea, ca şi cum s-ar fi văzut pe sine după douăzeci de ani. "Este străbunica ta, regina, îi spuse mama ei între două accese de tuse. A murit otrăvită de miresme, pe când tăia o creangă de tuberoze". La câţiva ani după aceea, când simţi că seamănă cu străbunica ei, Fernanda începu să se îndoiască de vedenia din copilărie, însă mama îi făcu reproşuri că este incredulă.

— Suntem imens de bogaţi şi de puternici, îi zise.Într-o bună zi vei fi regină.

Credea ce i se spunea, deşi nu se aşezau la masa lungă acoperită cu feţe de masă din in şi cu veselă de argint pentru a lua o ceaşcă de şocolată cu apă şi cu o bucată de melasă. Până în ziua nunţii visă un regat legendar, deşi tatăl ei, don Fernando, a trebuit să-şi ipotecheze casa pentru a-i cumpăra trusoul. Nu era nici ingenuitate, nici manie a grandomaniei. Aşa au educat-o. De când a atins vârsta raţiunii, îşi amintea cum o puneau să-şi facă treburile într-o oliţă de aur cu ecusonul armelor familiei. La doisprezece ani ieşi pentru prima oară din casă, într-o trăsură cu cai, care nu avea de parcurs decât două străzi pentru a o duce la mănăstire. Colegele ei se mirau văzând că nu fusese pusă laolaltă cu celelalte, ci pe un scaun cu spătar foarte înalt şi că nici măcar nu se ames­teca în jocurile lor în timpul recreaţiei. "Ea este deose­bită, explicau călugăriţele. Va fi regină." Colegele ei credeau, deoarece încă din vremea aceea era cea mai dră­guţă, cea mai distinsă, cea mai discretă fetiţă care le-a fost dat vreodată să vadă. După opt ani, învăţând să ver­sifice în latineşte, să cânte la clavecin, să vorbească des­pre şoimi cu cavalerii şi despre apologetică cu arhiepis­copii, să elucideze afaceri de stat cu guvernanţii din străinătate şi probleme divine cu Papa, se reîntoarse la părinţii ei pentru a împleti cununi de palmier funerare. Găsi casa prădată. Mai rămăseseră doar câteva mobile in­dispensabile, candelabrele şi serviciul de argint: usten­silele casnice fuseseră vândute unul câte unul pentru a plăti cheltuielile cu educaţia ei. Mama ei murise din pricina acceselor de febră de la ora cinci. Tatăl, don Fer­nando, îmbrăcat în negru, strangulat în gulerul său tare, cu un lanţ de aur peste piept, îi dădea în fiecare luni câte o monedă de argint pentru a face faţă cheltuielilor gospodăreşti şi ducea cununile funerare confecţionate în cursul săptămânii. Îşi petrecea cea mai mare parte din zi închis în biroul său şi rareori când îşi mai scotea nasul afară, revenea înainte de orele şase ca să-şi rostească rugăciunile împreună cu ea. Nu era prieten intim cu ni­meni. Ea n-a auzit niciodată vorbindu-se despre răz­boaiele care au secătuit ţara. Niciodată nu încetă să as­culte exerciţiile la pian către orele trei după-amiază. În­cepuse chiar să nu-şi mai facă iluzii despre viitorul ei de regină, când răsunară peremptoriu două bătăi la uşa vestibulului: îi deschise unui militar cu prestanţă, cu ma­niere ceremonioase, care avea o cicatrice la obraz şi o medalie de aur la piept. Se închise cu tatăl ei în birou.

După două ceasuri, acesta veni să o caute în camera ei de lucru: "Pregăteşte-ţi lucrurile, îi zise. Ai de făcut un drum lung". Astfel au condus-o până la Macondo. În­tr-o singură zi; printr-o lovitură brutală, viaţa îi dezvă­lui toate poverile unei realităţi pe care părinţii ei s-au străduit să i-o ascundă atâţia ani. Revenind acasă, se în­cuie în cameră pentru a plânge, indiferentă faţă de ru­găminţile şi explicaţiile lui don Fernando, încercând să uite arsura pe care i-o lăsase această farsă atât de extra­ordinară. Se jură să nu mai iasă niciodată din camera ei până la moarte, când Aureliano Segundo veni să o cau­te. A fost o inimaginabilă lovitură a sorţii, căci în stupe­facţia indignării ei, în starea de furie în care o adusese propria ei ruşine, ea îl minţise ca să nu-i cunoască ade­vărata ei identitate. Singurele indicii reale de care dis­punea Aureliano Segundo în clipa plecării în căutarea ei erau felul ei de a vorbi, ca locuitorii din podişurile înalte care nu se puteau confunda cu nici un altul, precum şi meseria ei de împletitoare de cununi funerare. O căută ca un nebun. Dând dovadă de o temeritate tot atât de gro­zavă ca şi aceea a lui José Arcadio Buendía atunci când a trecut munţii pentru a întemeia Macondo, de un or­goliu la fel de orb ca acel al colonelului Aureliano Buendía când dezlănţuise toate războaiele sale inutile, de o tenacitate la fel de nesăbuită ca aceea a Ursulei în tot timpul cât asigurase supravieţuirea descendenţilor ei, aşa a căutat-o Aureliano Segundo pe Fernanda, fără să se descurajeze o singură clipă. Interesându-se de locul unde se vindeau cununi funerare, a fost condus din casă în casă pentru a-şi alege pe cele mai frumoase. Întrebând unde găseşte cea mai frumoasă femeie de pe faţa pământului, toate mamele i-au adus fiicele lor. Se pierdu prin văi neguroase, prin spaţii de timp rezervate uitării, prin labirinturile deziluziilor. Traversă un pustiu galben unde ecoul repeta gândurile şi unde groaza stârnea miraje premonitorii. După câteva săptămâni fără rezultat, ajunse până la un oraş necunoscut unde toate clopotele sunau a moarte. Deşi nu le văzuse niciodată şi nimeni nu i le descrisese, recunoscu îndată zidurile roase de sarea oa­selor, balcoanelor viermănoase în care ciupercile făceau să crape lemnul, şi, prins în cuie pe o uşă de la intrare, aproape şters de ploaie, anunţând cel mai trist din lume: De vânzare cununi funerare. Între momentul acesta şi di­mineaţa răcoroasă când Fernanda părăsi casa sub paza maicii stareţe, abia dacă surorile avură timp să-i coasă trusoul şi să încarce în cele şase valize candelabrele, ser­viciul de argint şi oliţa de aur, precum şi rămăşiţele nenumărate şi de nefolosit ale unei catastrofe familiale consumate de-a lungul a două secole. Don Fernando re­fuză invitaţia de a-i însoţi. Promise că va veni mai târziu, după ce va fi încheiat afacerile în curs şi după ce-i dădu binecuvântarea fiicei sale, se duse să se închidă din nou în biroul său pentru a-i scrie acele scrisorele cu viniete jalnice, marcate cu armele familiei, care a­veau să fie, între Fernanda şi tatăl ei, primul contact omenesc în toată existenţa lor. Pentru ea, aceasta a fost adevărata dată a naşterii ei. Pentru Aureliano Segundo, a fost aproape simultan începutul, şi sfârşitul fericirii.

Fernanda avea la ea un almanah preţios cu cheiţe aurite, în care călăuzitorul ei spiritual însemnase cu cer­neală violetă zilele de abstinenţă în raporturile dintre soţi. Scăzând Săptămâna Mare, duminicile, sărbătorile po­runcii, primele vineri ale lunii, retragerile, sacrificiile şi impedimentele periodice, partea utilă din anuarul ei se reducea la patruzeci şi două de zile răsfirate într-o pă­dure de cruci violete. Aureliano Segundo, convins că timpul nu va întârzia să culce la pământ această reţea de sârmă ghimpată duşmană, îşi prelungi plăcerile nunţii cu mult peste durata prevăzută. Istovită de a arunca la gunoi atâtea sticle goale de coniac şi de şampanie care ar fi ajuns să invadeze casa, dar în acelaşi timp intrigată văzându-i pe tinerii căsătoriţi dormind la ore diferite şi în camere separate, în timp ce continuau petardele, muzica şi sacrificiile de animale, Ursula îşi aminti de propria ei experienţă şi se întrebă dacă nu cumva purta şi Fer­nanda o centură de castitate care să provoace mai curând sau mai târziu batjocura satului întreg şi care să dea naş­tere unei tragedii. Însă Fernanda îi mărturisi că lăsa pur şi simplu să treacă două săptămâni înainte de a-i per­mite soţului ei să o atingă pentru prima oară. Într-ade­văr, după ce trecu acest răstimp, ea deschise uşa de la camera ei, resemnată în faţa jertfei, ca şi cum ar fi fost o victimă ispăşitoare, şi Aureliano Segundo putu să o contemple pe cea mai frumoasă femeie de pe pământ, strălucirea ochilor ei de animal speriat şi părul lung ară­miu desfăşurat pe pernă. Era atât de fascinat de această viziune încât rămase o clipă fără să-şi dea seama că Fernanda îmbrăcase o cămaşă de noapte albă, care-i cobora până la călcâie, cu mâneci până la pumni şi cu o butonieră mare de formă rotundă, tivită în chip minunat, la înăl­ţimea pântecului. Aureliano Segundo nu-şi putu reţine o izbucnire de râs.

— Iată lucrul cel mai obscen pe care l-am văzut în viaţa mea! strigă el cu un hohot de râs care răsună în toată casa. M-am însurat cu o surioară călugăriţă!

La capătul unei luni, neobţinând din partea soţiei sale să-şi scoată cămaşa de noapte, se duse să-i facă fo­tografia Petrei Cotes costumată în regină. Mai târziu, când reuşi ca Fernanda să se reîntoarcă acasă, ea cedă cerinţelor lui în febra împăcării, însă nu ştiu să-i pro­cure niciodată acea odihnă pe care o visase atunci când plecase să o caute în oraşul cu treizeci şi două de clo­potniţe. Aureliano Segundo nu află în ea decât un simţământ de adâncă dezolare. Într-o noapte, cu puţin îna­inte de naşterea primului lor fiu, Fernanda îşi dădu sea­ma că soţul ei se întorsese pe ascuns în patul Petrei Cotes.

— Este adevărat, recunoscu el, şi-i explică pe un ton de umilită resemnare: a trebuit s-o fac, pentru ca ani­malele să continue să se înmulţească.

A fost nevoie de câtva timp pentru a o convinge de necesitatea unui expedient atât de straniu, dar atunci când în sfârşit reuşi, aducând dovezi care păreau indiscu­tabile, Fernanda se mărgini să-i ceară promisiunea că nu se va lăsa surprins de moarte în patul amantei sale. Astfel continuară să trăiască toţi trei, fără să se inco­modeze, Aureliano Segundo credincios atât faţă de una cât şi de cealaltă şi îndrăgostit de amândouă, Petra Cotes fudulindu-se în urma acestei împăcări, iar Fernanda prefăcându-se că nu cunoaşte adevărul.

Cu toate acestea, aranjamentul nu reuşi s-o integreze cu adevărat pe Fernanda în familie. În zadar stărui Ursula ca ea să-şi lepede mica broboadă de lână pe care o arbora la sculare după nopţile când făcuse dragoste şi care-i făcea pe vecini să şuşotească. Nu reuşi să o con­vingă să folosească baia, nici latrina comună, nici să-i vândă oala de noapte din aur colonelului Aureliano Buendía pentru a face din ea peştişori. Amaranta se simţi atât de incomodată de felul ei pedant de a vorbi şi de obiceiul pe care-l avea de a numi fiecare lucru prin eufemisme, încât în prezenţa ei nu pierdea niciodată prile­jul să vorbească păsăreşte:

— Eapa epestepe dipintrepe apacepei oapamepeni ca­parepe fapac pepe depegupustapaţipii îpîn fapaţapa po­pripiilor lopor epexcrepemepentepe.

Într-o zi, iritată de această batjocură, Fernanda voi să ştie ce spune Amaranta şi aceasta nu se servi de eu­femisme pentru a-i răspunde:

— Ziceam că tu faci parte dintre acei oameni care-şi confundă fundul cu săptămâna sfântă.

Din ziua aceea nu-şi mai adresară nici un cuvânt. Atunci când împrejurările le obligau totuşi, ele îşi tri­miteau vorbă sau îşi comunicau lucrurile în chip indi­rect. În ciuda vizibilei ostilităţi a familiei, Fernanda nu renunţa de loc de a-şi impune deprinderile strămoşeşti. Puse capăt obiceiului urât de a se lua masa la bucătărie, iar când cuiva îi era foame, îl obliga să aştepte mâncarea la ore fixe, la masa mare din sufragerie, acoperită cu feţe de masă din in şi unde se puneau candelabre şi tacâmuri de argint. Solemnitatea acestui act pe care Ursula îl considerase întotdeauna ca fiind cel mai sim­plu din viaţă, sfârşi prin a face să domnească o încor­dare împotriva căreia se răzvrăti, în primul rând, în ciuda caracterului său taciturn, José Arcadio Segundo. Însă acest obicei a triumfat, ca şi acela de a spune rugăciunea înainte de cină, care atrase într-atâta curiozitatea veci­nilor încât nu întârzie să circule zvonul că familia Buendía nu se aşeza la masă ca ceilalţi muritori, ci transfor­mase actul mâncatului într-o adevărată liturghie. Până şi superstiţiile Ursulei, născute sub inspiraţia momentului mai degrabă decât moştenite din tradiţie, au intrat în conflict cu acelea pe care Fernanda le moştenise de la părinţii ei şi care erau perfect distribuite şi definite pen­tru fiecare împrejurare. Atâta timp cât Ursula şi-a păs­trat toate facultăţile, câteva din vechile obiceiuri s-au menţinut şi inspiraţiile ei continuară să exercite o anu­mită influenţă asupra vieţii familiei, dar după ce-şi pier­du vederea şi povara anilor o alungă într-un colţ, cercul rigid pe care începuse să-l instaureze Fernanda de la venirea ei, sfârşi prin a se închide complet şi, mai mult decât oricine altul, ea deveni aceea de care atârna acum soarta familiei.

Comerţul cu prăjituri şi cu micile animale din zahăr ars, pe care Santa Sofia de la Piedád îl continua la dorinţa Ursulei, constituia în ochii Fernandei o activitate nedemnă căreia nu întârzie să-i pună capăt. Uşile casei, care se lăsau larg deschise din zorii zilei până la ora culcării, fură închise în timpul siestei, sub pretextul că soarele făcea insuportabilă căldura în odăi, şi în cele din urmă fură închise definitiv. Buchetul de aloe şi pâinea prinsă în grindă, din epoca întemeierii, fură înlocuite cu o nişă care adăpostea Inima sfântă a lui Isus. Colonelul Aureliano Buendía începu să-şi dea seama de aceste mo­dificări şi avu intuiţia urmărilor lor. "Suntem pe cale să devenim oameni din înalta societate, protesta el. Pe calea aceasta, vom ajunge să ne batem încă o dată cu regimul conservator, însă de rândul acesta pentru a pune un rege în locul lui". Fernanda, cu mult tact, evită să-l înfrunte direct. Spiritul lui independent, aversiunea lui faţă de orice formă de constrângere socială, îi displăceau profund. Era exasperată de ceştile lui mari cu cafea la orele cinci dimineaţa, de dezordinea din atelierul lui, de pătura lui destrămată, de obiceiul pe care-l avea de a se aşeza pe pragul porţii la sfârşitul după-amiezii. A trebuit însă să permită dăinuirea acestei piese izolate a mecanismului familial, căci avea convingerea că bătrânul colonel este un animal îmblânzit de ani şi de deziluzii, dar care, într-un acces de revoltă senilă, încă mai era capabil de a smulge casa din temelii. Când soţul ei hotărî să-i dea primului lor fiu numele străbunicului, ea nu îndrăzni să i se îm­potrivească, deoarece asta se întâmpla abia la un an de la sosirea ei. Dar când se născu prima lor fetiţă, ea de­clară fără ocol că era hotărâtă să-i dea numele de Re­nata, ca al mamei ei. Ursula hotărâse să o numească Re­medios. După o controversă încordată în care Aureliano Segundo îl juca pe mediatorul amuzat, o botezară Re­nata-Remedios, însă Fernanda continuă să o numească scurt Renata, în timp ce familia soţului ei şi satul întreg continuau să o numească "Meme", diminutivul lui Re­medios.

La început, Fernanda nu vorbea niciodată de ai ei, însă cu timpul începu să-şi idealizeze tatăl. Vorbea des­pre el la masă ca despre o fiinţă excepţională care re­nunţase la orice formă de vanitate şi care era pe cale să devină un sfânt. Aureliano Segundo, mirat de aceas­tă glorificare intempestivă a socrului său, nu rezista is­pitei de a face, fără ştirea soţiei sale, unele zeflemele uşoare. Restul familiei îi urma exemplul. Ursula însăşi, care veghea cu grijă arzătoare asupra armoniei familiale şi care suferea în taină din pricina tuturor fricţiunilor din casă, îşi îngădui să afirme într-o zi că strănepotul ei avea asigurat viitorul său de papă, deoarece era "nepot de sfânt şi fiu de regină şi de hoţ de vite". În ciuda ace­lei conspiraţii surâzătoare, copiii se obişnuiră să se gândească la bunicul lor ca la o fiinţă legendară, care copia pentru ei poeme de inspiraţie religioasă în scrisorile lui şi care, în fiecare an de Crăciun, le trimitea o ladă cu cadouri pe care abia o puteau trece prin poarta de la stradă. Acestea erau de fapt ultimele rămăşiţe ale pa­triotismului său seniorial. S-au servit de ele pentru con­struirea în camera copiilor a unui altar cu sfinţi în mă­rime naturală, cărora ochii de sticlă le dădeau o aparenţă neliniştitoare de viaţă, iar în privinţa veştmintelor din postav brodat artistic, nici un locuitor din Macondo nu purtase vreodată atât de bune. Încetul cu încetul, somptu­ozitatea funebră din vechea locuinţă îngheţată se mutase în casa luminoasă a familiei Buendía. "Ne-au trimis de acum tot cimitirul familial, remarcă într-o zi Aureliano Segundo. Nu mai lipsesc decât sălciile plângătoare şi les­pezile de mormânt". Deşi lăzile nu conţineau niciodată ceva care ar fi putut servi ca jucării pentru copii, aceş­tia îşi treceau anul aşteptând luna decembrie, căci, la urma urmei, aceste cadouri demodate şi mereu nepre­văzute constituiau ceva nou în casă. De Crăciunul al zecelea, când micul José Arcadio se pregătea să plece la seminar, sosi un pic mai devreme ca de obicei enorma ladă a bunicului, bătută cu grijă în cuie, impermeabili­zată cu un strat de gudron şi adresată, pe eticheta obiş­nuită, redactată cu caractere gotice, prea distinsei doña Fernanda del Carpio de Buendía. În timp ce citea scri­soarea în odaia ei, copiii se grăbiră să deschidă lada. Ajutaţi, ca de obicei, de Aureliano Segundo, rupseră si­giliile gudronului, desprinseră capacul, deşertară stratul de rumeguş protector şi găsiră înăuntru un cufăr lung de plumb, închis cu piroane de aramă. În faţa nerăbdării copiilor, Aureliano Segundo deşurubă cele opt piroane şi, ridicând placa de plumb, abia avu timp să scoată un ţipăt şi să-i îndepărteze pe copii de vederea lui don Fer­nando îmbrăcat în negru, cu un crucifix pus pe piept, pielea crăpată emanând gaze pestilenţiale, şi pâlpâind în­tr-o mustire spumoasă de perle vii.