Un veac de singurătate

— În sănătatea papei, strigă Aureliano Segundo ridicând paharul.

Invitaţii ciocniră paharele. Apoi stăpânul casei cântă la acordeon, se lansară artificii şi în semn de bucurie se bătu toba în tot satul. În zori, invitaţii îm­buibaţi cu şampanie junghiară şase vaci pe care le lă­sară în mijlocul străzii la dispoziţia mulţimii. Nimeni nu s-a scandalizat. De când Aureliano Segundo luase grija casei, acest gen de petreceri erau la ordinea zilei, chiar dacă nu exista un motiv atât de valabil ca naş­terea unui papă. În câţiva ani, fără eforturi, prin sim­ple întâmplări ale norocului, adunase una dintre cele mai importante averi din regiunea mlaştinilor, datorită înmulţirii supranaturale a animalelor sale. Iepele lui fă­tau trei mânji, găinile lui ouau de două ori pe zi, iar porcii se îngrăşau în chip excesiv, în aşa fel încât nimeni nu era în stare să explice o prosperare atât de furioasă decât prin practici magice. "Profită de acestea pentru a face economii acum, spunea Ursula strănepotului ei smintit. Acest noroc nu-ţi va surâde toată viaţa". Însă Aureliano Segundo n-o asculta. Cu cât desfunda mai multe butelii de şampanie pentru a-şi îmbăta prietenii, cu atât animalele lui se înmulţeau mai frenetic, şi cu atât mai mult se convingea el însuşi că steaua norocului său nu datora nimic purtării sale, ci atârna de influenţa Petrei Cotes, concubina lui, al cărei amor avea darul de a exaspera natura. Era atât de convins că aici se afla originea averii sale, încât o ţinea mereu pe Petra Cotes în preajma crescătoriei sale şi, chiar atunci când se în­sură şi avu copii, continuă să trăiască în preajma ei cu consimţământul Fernandei. Solid legat, la fel de colosal ca şi strămoşii lui, dar plin de vitalitate şi de un farmec irezistibil care le lipsise acestora, Aureliano Segundo abia avea timp să-şi supravegheze turmele. Îi era de ajuns s-o trimită pe Petra Cotes până la crescătorii şi să o plimbe călare pe pământurile sale, pentru ca fiecare ani­mal care purta semnul său să cadă în această boală incu­rabilă a proliferării.

Ca toate lucrurile bune ce i s-au întâmplat în lunga sa viaţă, această avere extraordinară nu avea altă origine decât hazardul. Până ce luară sfârşit războaiele, Petra Cotes continuă să trăiască din câştigul tombolelor ei, iar Aure­liano Segundo se aranja din timp în timp să jefuiască puşculiţele Ursulei. Alcătuiau o pereche frivolă, fără altă grijă decât să se culce amândoi în fiecare noapte, chiar şi în zilele oprite şi să se zbenguiască în pat până în zorii zilei. "Această femeie a fost pierzania ta, striga Ursula către strănepotul ei, când îl vedea intrând în casă ca un somnambul. Te-a îmbrobodit atât de bine încât într-o bună zi te voi vedea răsucindu-te de colici, cu o broască în burtă". José Aureliano Segundo, căruia i-a trebuit multă vreme ca să descopere că a fost înlocuit, nu reuşea să înţeleagă pasiunea fratelui său. Îşi amintea de Petra Cotes ca de o femeie ordinară, mai degrabă lenevind în pat şi cu totul lipsită de talente amoroase. Rămânând surd la strigătele Ursulei şi la batjocurile fratelui său, Aureliano Segundo nu se mai gândea atunci decât să-şi găsească o meserie care să-i permită să ofere Petrei Co­tes un acoperiş şi să moară acolo împreună cu ea, pe ea şi sub ea, într-o noapte febrilă de uitare. Când colonelul Aureliano Buendía îşi redeschise atelierul, cucerit în sfârşit de plăcerile paşnice ale bătrâneţii, Aureliano Segundo socoti că ar fi o afacere bună să se consacre şi el fabri­cării peştişorilor de aur. Petrecu ceasuri întregi în mica încăpere supraîncălzită ca să observe cum foiţele de me­tal dur, lucrate de colonel cu acea răbdare de negrăit a omului care şi-a pierdut iluziile, se transformau încetul cu încetul în carapace aurii. Meseria i se păru atât de obo­sitoare iar amintirea Petrei Cotes era atât de puternică şi de apăsătoare că după trei săptămâni dispăru din ate­lier. Pe vremea aceea, Petra Cotes avu ideea de a scoate la loterie iepuri. Aceştia se înmulţeau şi creşteau atât de repede, încât abia lăsau timp pentru vinderea biletelor de tombolă. La început, Aureliano Segundo nu observă proporţiile alarmante ale acestei proliferări. Dar într-o noapte, când nimeni nu mai voia să audă în sat vorbindu-se de aceste tombole cu iepuri, observă o mare agi­taţie în dosul zidului curţii. "Nu-ţi fie frică, îi zise Petra Cotes. Sunt iepurii". Nu putură închide ochii toată noap­tea, fiind deranjaţi de hărmălaia animalelor. Când se lu­mină de ziuă, Aureliano Segundo deschise uşa şi văzu curtea plină de iepuri albaştri în lumina zorilor. Petra Cotes murind de râs, nu rezistă să nu-i joace o farsă.

— Aceştia sunt noii născuţi din noaptea aceasta, îi zise ea.

— Îngrozitor! strigă el. Pentru ce nu încerci aceasta cu vacile?

După câteva zile, voind să mai elibereze curtea, Petra schimbă iepurii pe o vacă, iar după două luni vaca fată trei viţei. Aşa au început lucrurile. Aureliano Segundo se pomeni peste noapte proprietar de pământuri şi de tur­me şi abia avea timp să-şi lărgească grajdurile şi coci­nile neîndestulătoare. Era o prosperitate atât de deli­rantă încât îl făcea să izbucnească în râs şi tot ce putea face pentru a-şi potoli veselia era să adopte atitudini ex­travagante. "La o parte din calea mea, vacilor! striga el. Viaţa e atât de scurtă!". Ursula se întreba în ce încurcă­turi s-o fi băgat, dacă nu cumva fura, dacă nu cumva se făcuse hoţ de vite, şi de fiecare dată când îl vedea destupând o sticlă de şampanie numai pentru plăcerea de a-şi turna spuma pe cap, îi reproşa, ţipând, această risipă. Îl sâcâi atât de mult încât într-o bună zi, Aureliano Segun­do, care se scula plin de veselie, apăru cu o lădiţă plină cu bani, cu o oală de clei şi cu o pensulă şi cântând din răsputeri vechile melodii ale lui Francisco - Bărbatul, ta­petă casa pe dinăuntru şi pe dinafară, de sus până jos, cu bilete de un peso. Vechea locuinţă, zugrăvită în alb de pe vremea când se adusese pianul mecanic, luă as­pectul mirabil al unei moschei. În învălmăşeala întregii familii, în izbucnirea glasului scandalizat al Ursulei, în veselia satului care năvălise în stradă pentru a lua parte la această glorificare a risipei, Aureliano Segundo ter­minase cu tapetatul faţadei până la bucătărie, fără să uite băile şi dormitoarele, şi aruncă în cutie biletele rămase.

— Şi acum, zise el ca încheiere, sper că nimeni din casa aceasta nu-mi va mai vorbi de bani.

Aşa s-a întâmplat. Ursula puse să se dezlipească bile­tele cu care se etichetaseră straturile mari de var ale pereţilor şi zugrăvi casa iar în alb. "Dumnezeule, se rugă ea, fă-ne la fel de săraci cum eram atunci când am înte­meiat acest sat ca să nu trebuiască să-ţi dăm socoteala în viaţa de dincolo de banii aceştia aruncaţi pe fereastră". Rugăciunile ei fură ascultate în sens contrariu. Într-ade­văr, unul din lucrătorii care dezlipeau biletele dădu din întâmplare peste un enorm Sfânt Iosif din ipsos, pe care cineva îl lăsase acolo în ultimii ani ai războiului, şi răs­turnând-o, statuia goală se zdrobi de pământ. Era plină de monede de aur. Nimeni nu-şi mai amintea cine adu­sese acest sfânt în mărime naturală. "L-au adus trei oa­meni, explică Amaranta. M-au rugat să li-l păstrez până ce va înceta ploaia, şi eu le-am spus să-l pună acolo, în colţ, unde nu se loveşte nimeni de el, iar ei l-au pus cu multă grijă, şi acolo a rămas, deoarece oamenii aceia nu s-au mai întors niciodată să-l ia". În ultimul timp, Ursula îi pusese lumânări şi se închina în faţa lui, fără să bănuiască în nici un chip că în loc de sfânt ea se închina la vreo două sute de kilograme de aur. Această dovadă târzie a păgânismului ei involuntar îi spori dezolarea. Scuipă peste grămada spectaculoasă de monede, umplu cu ele trei saci de pânză şi-i îngropă într-un loc ascuns, aşteptând ca, mai curând sau mai târziu, cei trei necunos­cuţi să-i reclame. Mult mai târziu, în anii întunecaţi ai ultimei bătrâneţi, Ursula se amesteca din când în când în conversaţiile numeroşilor călători care treceau atunci pe la ei şi-i întreba dacă, în timpul războiului, n-au lă­sat în pază un sfânt Iosif din ipsos, pentru perioada cât vor dura ploile.

Toate aceste lucruri care o consternau atât de mult pe Ursula erau chestiuni obişnuite pe vremea aceea. Macondo înflorea într-o prosperitate miraculoasă. Casele din lut şi din bambus construite de către întemeietori fură înlocuite cu clădiri din cărămidă, cu obloane de lemn şi cu podele cimentate, care făceau mai suportabilă căldura sufocantă de la ceasul două după-amiază. Din fostul că­tun al lui José Arcadio Buendía nu mai rămăseseră pe atunci decât migdalii, plini de colb, sortiţi să reziste ce­lor mai tragice împrejurări, şi râul cu ape diafane ale că­rui pietre albe ca ouăle preistorice fură zdrobite de lovi­turile şteampurilor înverşunaţi ale lui José Arcadio Se­gundo, în ziua în care acesta îşi băgase în cap să nete­zească albia râului pentru deschiderea unui serviciu de navigaţie. A fost un vis delirant, abia comparabil cu acelea ale străbunicului său, deoarece cursul plin de pietriş şi numeroasele cataracte împiedicau orice trafic între Macondo şi mare. Însă José Arcadio Segundo, într-un acces neprevăzut de temeritate, se cramponă de proiectul său. Până atunci, nu dăduse nici o dovadă de imaginaţie. În afară de aventura sa trecătoare cu Petra Cotes, nu i se cunoscuse niciodată vreo femeie. Ursula îl socotea spe­cimenul cel mai şters din toată istoria familiei, incapabil să iasă în evidenţă, nici chiar ca animator în luptele de cocoşi, când colonelul Aureliano Buendía ii povesti într-o bună zi istoria cu galionul spaniol împotmolit la doispre­zece kilometri de mare şi a cărui carcasă carbonizată o văzuse cu ochii lui, în timpul războiului. Această isto­risire pe care atâţia oameni o socotiseră multă vreme de necrezut, a fost o revelaţie pentru José Arcadio Segundo. Vându cocoşii celui care oferea mai mult, recrută oameni, cumpără unelte, şi se avântă cu încăpăţânare în între­prinderea colosală care consta în zdrobirea stâncilor, să­parea canalelor, îndepărtarea piedicilor, şi chiar nive­larea cataractelor. "Cunosc toate acestea pe de rost, stri­gă Ursula. Parcă s-ar învârti timpul în loc şi parcă ne-am fi reîntors la început". Când socoti că râul a deve­nit navigabil, José Arcadio Segundo îi prezentă fratelui său o expunere amănunţită a planurilor sale şi acesta îi dădu banii de care avea nevoie pentru întreprinderea sa. Multă vreme a lipsit. Se spunea deja că proiectul lui de a cumpăra un vapor nu fusese decât un subterfugiu pentru a pleca cu banii fratelui său, când se răspândi vestea că o ambarcaţiune străină se apropie de sat. Oa­menii din Macondo, care nu-şi mai aminteau de între­prinderile uriaşe ale lui José Arcadio Buendía, se preci­pitară spre râu, cu ochii holbaţi de neîncredere la sosi­rea primului şi ultimului vapor care a acostat vreodată în sat. Nu era decât o plută din trunchiuri de copac, tra­să cu ajutorul unor odgoane groase, de douăzeci de oa­meni care mergeau pe ţărm. În picioare, la provă, cu o privire strălucind de mulţumire, José Arcadio Segundo conducea manevra care costase atât de mult. Împreună cu el sosise un splendid grup de matroane care se apărau de soarele arzător sub nişte umbrele bătătoare la ochi, având umerii acoperiţi cu frumoase şaluri de mătase, cu pomezi colorate pe obraji, cu flori naturale în păr, cu şerpi de aur în jurul braţelor şi cu diamante în dinţi.

Pluta din trunchiuri de copaci a fost singura ambarca­ţiune pe care José Arcadio Segundo putu să o facă să urce până la Macondo, şi asta numai o singură dată - dar nu voi să recunoască niciodată eşecul întreprinderii lui, ci dimpotrivă, îşi proclamă isprava drept o mare victorie a voinţei. Îi dădu în mod scrupulos socoteală fratelui său şi nu întârzie să cadă din nou în mania lui pentru cocoşii de luptă. Singurul lucru rămas din această iniţiativă nenorocită a fost suflul înnoitor pe care-l adu­seră cu sine matroanele venite din Franţa, ale căror com­petenţe magnifice schimbară metodele tradiţionale ale amorului şi al căror simţ de bunăstare socială ruină ve­chiul stabiliment al lui Catarino şi transformă strada în­tr-un bazar cu mici lampioane japoneze şi flaşnete nos­talgice. Ele au organizat acel carnaval sângeros care timp de trei zile scufundă Macondo în delir şi a cărui singură consecinţă durabilă a fost ocazia oferită de Aureliano Se­gundo de a o cunoaşte pe Fernanda del Carpio.

Frumoasa Remedios a fost proclamată regină. Ursula, pe care frumuseţea tulburătoare a strănepoatei ei o făcea să tremure, nu putu împiedica alegerea. Reuşise până atunci să facă să nu iasă în stradă decât pentru a merge la liturghie împreună cu Amaranta, în schimb o obliga să-şi acopere obrazul cu o mantilă neagră. Băr­baţii cei mai puţin evlavioşi, acei care se deghizau în preoţi pentru a recita liturghii blasfematorii la Catarino, se duceau la biserică numai cu scopul de a întrezări, mă­car pentru o clipă, obrazul mândrei Remedios, a cărei frumuseţe legendară făcea să se vorbească despre ea cu fervoare şi admiraţie pe tot cuprinsul mlaştinilor. A tre­cut mult timp înainte de a reuşi să o vadă şi ar fi fost mai bine pentru ei ca această ocazie să nu se fi prezentat niciodată, deoarece majoritatea lor nu şi-au mai putut regăsi somnul paşnic. Bărbatul care făcuse posibil acest eveniment, un străin, pierdu pentru totdeauna liniştea sufletului, se scufundă în mlaştina ierboasă a abjecţiunii şi a mizeriei, şi mulţi ani după aceea fu sfârtecat de un tren de noapte când adormise pe şine. Din ziua în care fu văzut la biserică, îmbrăcat într-un costum de catifea re­iată verde şi într-o jiletcă brodată, toată lumea rămase convinsă că venea de foarte departe, poate dintr-un oraş îndepărtat din străinătate, atras de acea fascinaţie ma­gică pe care o exercita frumoasa Remedios. Era un băiat atât de frumos, părea atât de îndrăzneţ şi totodată serios, ştia să-şi impună atât de bine prezenţa, încât Pietro Crespi ar fi făcut, alături de el, figură de avorton, şi multe fe­mei şuşoteau cu un surâs de ciudă că el era cu adevărat acela care merita mantila. Nu frecventa pe nimeni în Macondo. Apărea duminica în zori, ca un prinţ legendar, într-o şa cu scăriţe de argint, cu valtrapi de catifea, şi părăsea satul îndată după terminarea liturghiei.

Prezenţa lui avea atâta forţă, încât din ziua când a fost văzut pentru prima oară la biserică, toată lumea era sigură că între frumoasa Remedios şi el se instau­rase un duel încordat şi mut, o convenţie tainică, o sfi­dare irevocabilă, a cărei încheiere nu putea fi decât sau dragostea, sau moartea. În a şasea duminică, cavalerul apăru cu un trandafir galben în mână. Ascultă liturghia în picioare, aşa cum făcea întotdeauna, şi după termi­narea acesteia, îi ieşi frumoasei Remedios în întâmpinare şi-i oferi trandafirul. Ea îl luă cu un gest natural, ca şi cum ar fi fost pregătită să primească acest omagiu, şi atunci îşi descoperi faţa pentru o clipă şi mulţumi cu un surâs. Asta a fost tot. Dar pentru cavaler, şi nu numai pentru el, ci pentru toţi fericiţii care au avut privile­giul de a-l trăi, acel moment a fost etern.

De atunci, cavalerul începu să trimită muzicanţi sub fereastra frumoasei Remedios, punându-i să cânte până în zori. Aureliano Segundo fu singurul care simţi o milă cordială faţă de el şi încercă să-i descurajeze perseve­renţa. "Nu vă mai pierdeţi vremea, îi spuse într-o seară. Femeile din casa asta sunt mai rele decât catârii". Îi dărui prietenia sa, îl invită să se scalde în şampanie, încercă să-l facă să înţeleagă că femeile din familia lui aveau măruntaiele de piatră, dar nu reuşi să-i învingă încăpăţânarea. Exasperat de aceste nopţi nesfârşite de concerte, colonelul Aureliano Buendía ameninţă că-i vindecă jalea prin lovituri de pistol. Nimic nu putu să-l facă să re­nunţe, în afară de starea lamentabilă de demoralizare în care se afla. El, care era atât de elegant, atât de impe­cabil, deveni murdar, zdrenţăros. Se şoptea că şi-a părăsit puterea şi averea în patria sa îndepărtată, deşi în reali­tate nimeni nu-i cunoştea adevărata origine. Începu să se certe cu toată lumea, să se ia la harţă prin cârciumi, şi într-o dimineaţă se trezi la Catarino tăvălindu-se în mur­dăria sa. Ceea ce era mai trist în povestea lui dramatică era că frumoasa Remedios nu i-a dat niciodată atenţie, nici chiar în vremea când venea la biserică îmbrăcat ca un prinţ. Primise trandafirul galben fără să se gândească la nimic rău, mai degrabă amuzată de extravaganţa ges­tului, şi nu-şi desfăcuse mantila decât pentru a-i vedea mai bine chipul, nu pentru a şi-l arăta pe al ei.

Într-adevăr, frumoasa Remedios nu era o făptură din lumea aceasta. Până foarte târziu, Santa Sofia de la Piedád trebui să o îmbăieze şi să o îmbrace ea, şi chiar atunci când Remedios învăţă să se descurce fără ajutorul nimănui, trebuia să fie supravegheată ca să nu deseneze mici animale pe pereţi, cu un beţigaş înmuiat în pro­priile ei excremente. Împlinise vârsta de douăzeci de ani fără să ştie citi, nici scrie, nici să se servească de tacâmuri la masă, plimbându-se goală prin casă, deoarece firea ei se opunea tuturor convenţionalismelor, oricare ar fi fost acelea. Când tânărul comandant al gărzii îi declară focul dragostei lui, ea-l respinse net, pentru că o uimise frivolitatea lui. "Uite, cât e de prostănac, zise ea către Amaranta. Pretinde că moare din pricina mea, de parcă aş fi o crampă intestinală". Când îl găsiră mort de-a bi­nelea în apropierea ferestrei ei, frumoasa Remedios îşi confirmă prima impresie.

— Vedeţi, zise ea. Era tare prostănac.

S-ar fi spus că o luciditate pătrunzătoare îi permitea să distingă realitatea lucrurilor dincolo de orice forma­lism. Aceasta era cel puţin părerea colonelului Aureliano Buendía, pentru care frumoasa Remedios nu era de fel o întârziată mintală, aşa cum se credea, ci cu totul dim­potrivă. "Parcă ar veni de dincolo de cei douăzeci de ani de război", zicea el uneori. Cât despre Ursula, aceasta îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a răsplătit familia dăruin­du-i o fiinţă de o curăţenie excepţională, dar în acelaşi timp frumuseţea ei deosebită o neliniştea, deoarece i se părea o calitate contradictorie, o cursă diavolească în atâta candoare. Hotărâse să o depărteze de lume, să o fe­rească de orice ispită pământească, fără să ştie că fru­moasa Remedios era la adăpost de orice molipsire din vremea când încă se mai afla în pântecele mamei ei. Nici­odată nu-i încolţise gândul că va putea fi aleasă regina frumuseţii în pandemoniumul unui carnaval. Însă Aure­liano Segundo, atras de gândul fantezist de a se deghiza în tigru, îl aduse pe părintele Antonio Isabel în casă ca s-o convingă pe Ursula că de fapt carnavalul nu era o sărbătoare păgână, cum zicea ea, ci o tradiţie catolică. Convinsă în cele din urmă, deşi împotriva dorinţei ei, consimţi la ceremonia încoronării.

Vestea că frumoasa Remedios avea să fie regina ser­bării se răspândi în câteva ceasuri dincolo de hotarele mlaştinilor, ajunse până în ţinuturi îndepărtate unde nu se cunoştea nimic despre strălucirea frumuseţii ei nemai­pomenite şi stârni nelinişti la aceia care încă mai consi­derau numele ei de familie ca un simbol al subversiunii. Această nelinişte nu avea nici un temei. Dacă cineva era cu adevărat inofensiv în epoca aceea, apoi acela era Au­reliano Buendía, victimă a vârstei şi a deziluziilor, şi care pierduse treptat orice contact cu realitatea din ţară. În­chis în atelierul său, singura lui legătură cu lumea din afară era comerţul cu peştişorii de aur. Unul dintre foştii soldaţi care făceau de gardă în jurul casei în primele zile ale păcii se ducea să-i vândă în celelalte sate din ţi­nutul mlaştinilor şi se întorcea plin de bani şi de veşti. Raporta că guvernul conservator, susţinut de liberali, era pe cale să reformeze calendarul pentru a permite fiecă­rui preşedinte să rămână la putere timp de o sută de ani. Şi că în sfârşit s-a semnat concordatul cu Sf. Scaun, şi că a sosit de la Roma un cardinal care purta pe cap o coroană cu diamante şi şedea pe un tron din aur masiv, şi că miniştrii liberali au fost fotografiaţi în genunchi în clipa când i-au sărutat inelul. Că vedeta unei trupe spa­niole, în trecere prin capitală, a fost sechestrată în cabina ei de un grup de indivizi mascaţi şi că, duminica urmă­toare, a dansat goală în reşedinţa de vară a preşedinte­lui republicii. "Nu-mi mai povesti despre politică, îi spu­nea colonelul. Vânzarea peştişorilor de aur, iată toată treaba noastră". Rumoarea publică potrivit căreia nu voia să mai ştie nimic despre situaţia din ţară, deoarece făcea avere cu atelierul său, o făcu pe Ursula să pufnească de râs când i-a ajuns vestea la urechi. Cu nemilosul ei simţ practic, nu putea înţelege comerţul colonelului, care dă­dea peştişori de aur în schimbul monedelor de aur, apoi transforma monedele de aur în peştişori de aur şi tot aşa mai departe, încât trebuia să lucreze cu atât mai mult cu cât vindea mai mult, pentru a face faţă acestui cerc vicios exasperant. Într-adevăr, nu comerţul îl interesa, ci munca. Avea nevoie de atâta concentrare pentru monta­rea solzilor, încrustarea rubinelor minuscule în locul ochilor, laminarea branhiilor şi asamblarea aripioarelor, încât nu-i mai rămânea nici un gol pe care să-l umple cu deziluziile războaielor. Minuţiozitatea extremă a meseriei sale îi solicita atâta atenţie şi-l absorbea atât de mult, încât în puţină vreme îmbătrâni mai mult decât în cursul tuturor anilor de război, poziţia îi încovoie şira spinării, munca milimetrică îi toci vederea, însă toată această concentrare impecabilă îl făcu să-şi regăsească pacea su­fletului. Ultima oară când a fost văzut plecându-şi ure­chea la vreo afacere având legătură cu războiul, a fost în ziua când un grup de veterani din cele două partide venise să-i ceară sprijinul pentru a li se confirma alo­caţia de pensie viageră, mereu făgăduită şi mereu oprită. "Uitaţi aceasta, le zise el. Vedeţi că şi eu am refuzat pen­sia, ca să-mi cruţ chinul de a trebui să o aştept până la moarte". La început colonelul Gerineldo Márquez venea să-l vadă la sfârşitul după-amiezelor şi amândoi se aşe­zau în prag, cu faţa spre stradă, evocându-şi trecutul. Însă Amaranta nu putu suporta amintirile pe care i le stârnea acel bărbat obosit, precipitat de chelire în pră­pastia unei îmbătrâniri premature, şi-l făcu să îndure chinuri atât de nedrepte, încât ajunse să nu mai vină decât în ocazii cu totul deosebite, apoi să dispară cu totul, anulat de paralizie. Taciturn, liniştit, nesimţitor faţă de suflul nou al vieţii care făcea să se cutremure casa, colonelul Aureliano Buendía abia dacă înţelese că secretul unei îmbătrâniri frumoase nu este altceva decât încheie­rea unui pact onorabil cu singurătatea. Se scula la orele cinci, după ce dormea un somn uşor, îşi lua la bucătărie eterna sa ceaşcă de cafea amară, se închidea ziua întrea­gă în atelier, iar la orele patru după-amiază trecea prin verandă târând după sine un scăunel fără să bage măcar de seamă pojarul trandafirilor, nici strălucirea ceasurilor după-amiezii, nici atitudinea impasibilă a Amarantei, a cărei melancolie făcea un zgomot de ibric, perfect per­ceptibil la sfârşitul zilei, şi se ducea să şadă în pragul porţii, cu faţa spre stradă, până când ţânţarii îl sileau să intre în casă. Uneori cuteza câte cineva să vină să-i tul­bure singurătatea:

— Ce mai faceţi, colonele? îl întrebau în trecere.

— Iac-aşa, răspundea el. Aştept să treacă înmormântarea mea.

Astfel că neliniştea provocată de reapariţia în cele­britatea publică a numelui său, când cu încoronarea frumoasei Remedias, nu se baza pe nimic real. Cu toate acestea, mulţi erau de părere contrară. Fără să-şi închi­puie nici o clipă tragedia care-l ameninţa, satul se grăbi spre piaţa publică, pe care o invadă într-o explozie zgo­motoasă de bucurie. Carnavalul atinsese culmea nebu­niei. Aureliano Segundo îşi împlinise în sfârşit dorinţa de-a se putea deghiza în tigru şi, foarte fericit, hoină­rea prin mulţimea dezlănţuită, cu vocea răguşită de atâta zbierat, când apăru pe drumul mlaştinilor o mascaradă numeroasă în mijlocul căreia se putea vedea, purtată pe brancarde aurite, femeia cea mai fascinantă pe care ima­ginaţia omenească o putea concepe. Pentru o clipă, lo­cuitorii paşnici din Macondo îşi scoaseră măştile pentru a privi mai bine uluitoarea făptură încoronată cu sma­ralde şi îmbrăcată cu o capă de hermină, care avea nu numai aerul unei suverane acoperite cu paiete şi cu hârtie creponată, dar părea şi investită cu o autoritate legi­timă. Se mai găsea câte unul destul de clarvăzător pentru a bănui că este vorba de o provocare. Însă Aureliano Se­gundo curmă îndată această perplexitate, declară că noii sosiţi erau oaspeţii lor de onoare, şi asemenea lui Solo­mon o aşeză pe frumoasa Remedios şi pe cealaltă regină in­trusă pe acelaşi piedestal. Până la miezul nopţii, străinii deghizaţi în beduini participară la delirul colectiv la care mai şi adăugară o pirotehnie somptuoasă şi calităţi acro­batice care aminteau de arta şi de artificiile ţiganilor. Dintr-o dată, în paroxismul sărbătorii, cineva rupse echi­librul fragil.