Un veac de singurătate

— Colonele, zise atunci un alt ofiţer de al său, mai aveţi timp să refuzaţi.

Fără să se tulbure, colonelul Aureliano Buendía con­trasemnă primul exemplar. Nu apucase să-l semneze şi pe ultimul când apăru la intrarea în cort un colonel rebel trăgând de căpăstru un catâr încărcat cu două cufere. În ciuda tinereţii sale extreme, avea un aspect foarte slăbit, o expresie suferindă. Era casierul revoluţiei pentru cir­cumscripţia Macondo. Făcuse un drum obositor de şase zile, trăgând catârul care murea de foame, pentru a ajunge la timp pentru armistiţiu. Ceremonios, cu o manieră exas­perantă, descărcă cuierele, le deschise şi puse pe masă, una după alta şaptezeci şi două de cărămizi de aur. Nimeni nu-şi mai amintea de existenţa acestui tezaur. În de­zordinea ultimului an, când comandamentul central zbură în ţăndări şi când revoluţia degeneră într-o rivalitate sângeroasă între şefi, devenise imposibil să se determine vreo responsabilitate. Aurul rebeliunii, topit în blocuri acope­rite la rândul lor cu pământ ars, scăpă de atunci oricărui control. Colonelul Aureliano Buendía puse să includă cele şaptezeci şi două cărămizi de aur în inventarul predării şi puse capăt ceremoniei, neîngăduind nici un discurs. Adolescentul firav rămase înfipt înaintea lui, fixându-l cu ochii săi senini de culoarea mierii.

— Ce mai vrei? îl întrebă colonelul Aureliano Buendía.

Tânărul îi răspunse strângând din dinţi:

— Recipisa.

Colonelul Aureliano Buendía i-o întocmi cu mâna sa proprie. Apoi luă un pahar cu limonadă şi un biscuit pe care le împărţeau călugăriţele şi se retrase într-un cort militar, amenajat pentru cazul că voia să se odihnească. Ajuns înăuntru, îşi scoase cămaşa, se aşeză pe marginea patului de campanie şi la orele trei şi un sfert după amiază îşi trase un glonte de pistol în cercul cu tinctură de iod pe care medicul său personal i-l desenase pe piept. La aceeaşi oră, în Macondo, Ursula ridică capacul de pe oala cu lapte de pe maşina de gătit, mirată că întârzia atât de mult să fiarbă, şi o găsi plină cu viermi.

— L-au ucis pe Aureliano, strigă ea.

Privi în direcţia curţii, supunându-se unei deprinderi pe care o dobândise în singurătatea ei, şi-l zări atunci pe José Arcadio Buendía, trist şi leoarcă de ploaie, mult mai bătrân decât atunci când murise. "L-au omorât ca pe un trădător, preciză Ursula, şi nimeni nu şi-a făcut pomană să-i închidă ochii." La căderea nopţii, văzu printre lacrimi cum se încrucişează pe cer, rapide şi scânteietoare, acele discuri luminoase asemănătoare cu stelele căzătoare, şi socoti că este semn de moarte. Încă mai stătea sub castan plângând la picioarele bărbatului ei, când l-au adus, înve­lit în pătura lui, înţepenit din pricina sângelui închegat, pe colonelul Aureliano Buendía cu ochii larg deschişi de mânie.

Era în afară de orice primejdie. Glontele urmase o traiectorie atât de dreaptă încât medicul îi putu trece prin piept şi scoate prin spate un tifon îmbibat cu tinctură de iod. "Aceasta este capodopera mea, îi zise cu satisfacţie. Era singurul punct prin care putea trece un glonte fără să atingă vreun centru vital." Colonelul Aureliano Buendía se văzu înconjurat de călugăriţe compătimitoare care intonau psalmi deznădăjduiţi pentru odihna veşnică a su­fletului său, şi atunci regretă că nu şi-a tras glontele în gură, după cum avea intenţia, numai ca să facă de râs profeţia lui Pilar Ternera.

— Dacă aş mai avea vreo autoritate, îi zise medicu­lui, aş pune să vă împuşte fără judecată. Nu pentru că mi-aţi salvat viaţa, ci pentru că nu m-aţi cruţat de ridicol.

Această biruinţă asupra morţii îi readuse în câteva ceasuri tot prestigiul pe care-l pierduse. Tot aceia care-l calomniaseră că ar fi vândut războiul în schimbul unei locuinţe ale cărei ziduri erau făcute din cărămizi de aur, vorbeau acum despre încercarea lui de sinucidere ca despre un gest de onoare şi-l proclamau martir. După aceea, când refuză Ordinul pentru Merit pe care i-l decernase pre­şedintele republicii, chiar şi cei mai crânceni rivali ai săi veniră să se perinde prin camera lui pentru a-i cere să renege termenii armistiţiului şi să dezlănţuie un nou răz­boi. Casa se umplu de cadouri menite să repare jignirile din trecut. Impresionat tardiv de sprijinul masiv al foş­tilor săi tovarăşi de arme, colonelul Aureliano Buendía nu excluse posibilitatea de a răspunde la dorinţele lor. Dimpotrivă, uneori părea atât de entuziasmat de un răz­boi nou, încât colonelul Gerineldo Márquez credea că nu aşteaptă decât un pretext pentru a-l dezlănţui. Acest pretext i s-a oferit efectiv atunci când preşedintele repu­blicii le refuzase pensiile foştilor combatanţi, fie liberali, fie conservatori, până ce fiecare dosar nu va fi fost revi­zuit de o comisie specială, iar legea pentru alocaţii aprobată de congres. "Este un abuz, tună colonelul Aureliano Buendía. Vor muri toţi de bătrâneţe aşteptând poşta." Părăsi pentru prima oară balansoarul pe care i-l cumpărase Ursula pentru convalescenţă şi, plimbându-se prin cameră, dictă un mesaj fără echivoc adresat preşedintelui repu­blicii. În această telegramă, al cărei conţinut nu s-a co­municat niciodată public, denunţa prima violare a trata­tului de la Neerlandia şi ameninţa cu declararea unui război nemilos în cazul când ordonanţarea pensiilor nu se va decide în curs de cincisprezece zile. Luarea sa de ati­tudine era atât de dreaptă încât permitea să se întrevadă chiar aderarea foştilor combatanţi conservatori. Dar, în loc de orice răspuns, guvernul întări paza pusă la intrarea casei, sub pretextul de a-i asigura protecţia, şi interzise vizitele, oricare ar fi fost ele. Măsuri analoge fură adop­tate în toate părţile faţă de alţi şefi luaţi la ochi. Opera­ţia s-a declanşat la momentul potrivit şi a fost executată într-o manieră atât de radicală, atât de eficace, încât la două luni după armistiţiu, când colonelul Aureliano Buendía era considerat vindecat, şefii lui cei mai hotărâţi erau morţi sau expatriaţi sau fuseseră înghiţiţi definitiv de administraţia publică.

Colonelul Aureliano Buendía părăsi camera în decem­brie şi-i fu de ajuns să-şi arunce o privire în direcţia ve­randei ca să nu se mai gândească la război. Cu o vitalitate pe care se părea că este imposibil să o mai desfăşoare la vârsta ei, Ursula reîntinerise casa. "Acum vor vedea cu cine au de-a face, spusese atunci când se asigurase că fiul ei va trăi. Nu va exista altă casă mai bună, şi nici mai ospitalieră ca această casă de nebuni." Puse să fie curăţata şi zugrăvită din nou, schimbă mobilele, puse ordine în grădină şi semănă flori noi, deschise uşile şi ferestrele ca să pătrundă până în odăi lumina orbitoare a verii. Hotărî sfârşitul numeroaselor doliuri care se tot adăugau unul după celălalt, şi ea însăşi schimbă vechea toaletă severă cu una mai tinerească. Muzica pianului mecanic înveselea din nou casa. Ascultând-o Amaranta îşi aminti de Pietro Crespi, de gardenia lui crepusculară, de mirosul lui de la­vandă şi în adâncul inimii ei veştejite înflori o ură cu totul nouă, purificată de timp. Într-o după-amiază, când se stră­duia să facă ordine în salon, Ursula le ceru soldaţilor care apărau casa să-i dea o mână de ajutor. Tânărul comandant al gărzii îi dădu autorizaţia. Încetul cu încetul, Ursula le încredinţă sarcini noi. Îi invita la masă, le dăruia haine şi ghete, îi învăţa să scrie şi să citească. Când guvernul puse capăt misiunilor de supraveghere, unul dintre ei rămase să trăiască în casă şi în slujba ei timp de mulţi ani. În­nebunit după frumoasa Remedios care-l respinsese de atâtea ori, tânărul comandant al gărzii muri din dragoste lângă fereastra ei, chiar în clipa când se revărsau zorile noului an.

CU MULŢI ANI MAI TÂRZIU, pe patul de moarte, Aureliano Segundo avea să-şi amintească de acea după-amiază ploioasă de iunie când intră în cameră pentru a face cunoştinţă cu primul său fiu.

Deşi acesta era bolnăvicios, plângăcios şi n-avea nici o trăsătură comună cu vreun Buendía, tatăl său n-a avut nevoie să se gândească de două ori pentru a-i pune un nume.

— Se va numi José Arcadio, zise el.

Fernanda del Carpio, frumoasa femeie cu care se că­sătorise în anul ce trecuse, îşi dădu consimţământul. Ursu­la, dimpotrivă, nu putu să-şi ascundă un vag sentiment de nelinişte. În lunga istorie a familiei, repetarea stărui­toare a numelor îi îngăduise să tragă concluzii care păreau hotărâtoare. În timp ce Aurelienii erau închişi, dar per­spicaci, cei care purtau numele de José Arcadio erau impulsivi şi întreprinzători, însă marcaţi cu un semn tra­gic. Numai în cazul lui José Arcadio Segundo şi Aureliano Segundo clasificaţia se dovedi imposibilă. În timpul copi­lăriei lor, erau atât de asemănători şi atât de neastâmpăraţi, încât nici Santa Sofia de la Piedád nu reuşea să-i distingă. În ziua botezului lor, Amaranta le petrecu brăţări purtând numele lor respective şi-i îmbrăcă în haine de culori dife­rite însemnate cu iniţialele fiecăruia, dar când începură să meargă la şcoală preferară să-şi schimbe hainele şi bră­ţările şi să se cheme reciproc cu numele celuilalt. Dascălul şcolii, Melchior Escalona, obişnuit să-l recunoască pe José Arcadio Segundo după cămaşa sa verde, nu mai ştia la care sfânt să se închine când descoperea că acesta purta brăţara lui Aureliano Segundo, şi când celălalt zicea că se numeşte, totuşi, Aureliano Segundo, deşi purta cămaşă albă şi bră­ţară gravată cu numele lui José Arcadio Segundo. De atunci deveni imposibil să se ştie cu certitudine care din doi era fiecare. Chiar şi după ce crescură şi viaţa îi făcu să se deosebească, Ursula continua să se întrebe dacă ei înşişi nu s-au înşelat într-un moment sau altul al încurcăturii cu care se amuzaseră creând-o şi nu au rămas unul în locul celuilalt pentru totdeauna. Până la începutul adoles­cenţei erau ca două mecanisme sincronizate. Se deşteptau în acelaşi timp, simţeau la aceeaşi oră dorinţa de a se duce afară, cunoşteau aceleaşi supărări ale sănătăţii şi ajun­geau chiar şi să viseze aceleaşi lucruri. Acasă, unde toţi credeau că amândoi îşi coordonează actele din simpla plă­cere de a induce lumea în eroare, nimeni nu-şi dădea seama de ceea ce se întâmplă cu adevărat, până în ziua când Santa Sofia de la Piedád dându-i unuia dintre ei un pahar cu citronadă, acesta încă nici nu gustase din ea şi celălalt susţinea că n-avea zahăr. Santa Sofia de la Piedád, care de fapt uitase să pună zahăr în citronadă, împărtăşi Ursulei această întâmplare. "Toţi sunt aşa, zise ea fără să pară surprinsă. Toţi nebuni din naştere". Timpul încurcă şi mai mult lucrurile. Acela care, după încurcătura lor, rămăsese cu numele de Aureliano Segundo, crescuse tot atât de colosal ca şi bunicul său, iar acela care rămase cu prenumele de José Arcadio Segundo, la fel de slab şi osos ca şi colonelul, şi singura trăsătură comună pe care o păstrară era acel aer de singurătate pe care-l aveau din familie. Fără îndoială că această încrucişare de nume, de caracter şi de înfăţişare i-a dat Ursulei bănuiala că încurcătura se produsese încă din copilăria lor.

Deosebirea radicală între cei doi apăru în toiul răz­boiului, atunci când José Arcadio Segundo îi ceru colone­lului Gerineldo Márquez să-l ducă să asiste la execuţii. Dorinţa lor fu împlinită, împotriva voinţei Ursulei. Aure­liano Segundo, în schimb, fremătă numai la gândul de a vedea cum este împuşcat cineva. Prefera să rămână acasă. La doisprezece ani, o întrebă pe Ursula ce conţine odăiţa încuiată. "Hârtii, îi răspunse ea. Sunt cărţile lui Melchiade şi lucrurile ciudate pe care le-a scris în ultimii ani ai vieţii sale." Acest răspuns, în loc să-l liniştească, îi spori curiozitatea. Stărui atât de mult, făgădui cu atâta ardoare că nu va deranja nimic, încât Ursula îi încredinţă cheile. Nu mai intrase nimeni în cabinetul de lucru de când sco­seseră leşul lui Melchiade şi puseseră la uşă un lacăt pe care rugina îl înţepeni în toate rotiţele lui. Dar când Aureliano Segundo deschise ferestrele, pătrunse o lumină familiară care părea obişnuită să vină să lumineze în fiecare zi cabinetul de lucru şi nu se putea descoperi nici cea mai mică urmă de praf sau de pânză de păianjen, ci dimpotrivă, totul era curat, măturat, dereticat mai bine şi mai curat decât în chiar ziua înmormântării, iar cer­neala nu se uscase pe fundul călimării, oxidul nu alterase strălucirea metalelor, iar spuza atanorului în care José Arcadio Buendía evaporase mercurul, încă nu se stinsese. Pe etajeră erau aşezate cărţile îmbrăcate cu un fel de carton livid asemănător cu pielea de om tăbăcită, precum şi manuscrisele intacte. Deşi odaia rămăsese închisă timp de mulţi ani, aerul părea mai curat aici decât în restul casei. Toate păreau atât de noi, încât la câteva săptămâni, când Ursula intră în cabinetul de lucru cu o găleată de apă şi cu o mătură pentru a spăla pe jos, nu găsi nimic de făcut. Aureliano Segundo se cufundase în lectura unei cărţi. Lucrarea nu avea coperte, titlul ei nu apărea nică­ieri, dar aceasta nu-l împiedică pe copil să savureze cu cea mai mare plăcere istoria femeii care se aşeza la masă ca să nu mănânce decât boabe de orez pe care le prindea cu beţişoare, şi istoria pescarului care împrumută de la un vecin greutăţi pentru năvodul său şi apoi îi mulţumi dăruindu-i un peşte care avea un diamant în burtă, po­veştile cu lampa care împlineşte toate dorinţele şi cu co­voarele zburătoare. Stupefiat, o întrebă pe Ursula dacă toate acestea erau adevărate, iar ea îi răspunse că într-a­devăr, cu mulţi ani mai înainte, ţiganii aduseseră la Macondo acele lămpi miraculoase şi acele covoare zburătoare.

— Adevărul este, suspină ea, că lumea se sfârşeşte încetul cu încetul, şi aceste lucruri nu se vor mai întoarce niciodată.

După ce isprăvise cartea din care multe poveşti erau incomplete deoarece lipseau pagini, Aureliano Segundo în­cercă să descifreze manuscrisele. I-a fost imposibil. Lite­rele semănau cu rufele întinse la uscat pe o sârmă de fier şi ţineau mai degrabă de notaţia muzicală decât de scrii­tura literală. Într-o zi fierbinte, spre amiază, în timp ce se străduia să pătrundă secretul manuscriselor, simţi că mai e cineva în odaie. Proiectat în oglinda ferestrei, cu mâinile pe genunchi, era Melchiade. Nu avea mai mult de patruzeci de ani. Purta aceeaşi jiletcă anacronică şi pălăria în formă de aripi de corb şi de-a lungul tâmplelor alburii picura grăsimea părului topită de căldură, aşa cum îl vă­zuseră Aureliano şi José Arcadio în copilăria lor. Aureliano Segundo îl recunoscu imediat, deoarece amintirea aceea se transmisese din generaţie în generaţie şi, pornind de la amintirea bunicului, ajunsese până la el.

— Salutare, zise Aureliano Segundo.

— Salut, tinere, răspunse Melchiade.

De atunci, timp de câţiva ani se văzură aproape în fiecare după-amiază. Melchiade îi vorbea despre lume, încerca să-i comunice ştiinţa lui veche, dar refuză să-i traducă manuscrisele. "Nimeni nu trebuie să le cunoască înţelesul înainte de a se scurge o sută de ani", explică el. Aureliano Segundo păstră veşnic secretul acelor întreve­deri. Într-o zi simţi că se nărui acest univers care-i apar­ţinea numai lui, că e gata să se prăbuşească, din pricina Ursulei care intrase în odaie în clipa când Melchiade se afla acolo. Dar ea nu-l văzu.

— Cu cine vorbeai? îl întrebă ea.

— Cu nimeni, zise Aureliano Segundo.

— Străbunicul tău era la fel, zise Ursula. Şi el vorbea singur.

Între timp, José Arcadio Segundo îşi satisfăcuse do­rinţa de a asista la o execuţie. Avea să-şi amintească tot restul vieţii de fulgerarea lividă a celor şase împuşcături simultane şi de ecoul detunăturilor care se pierdu undeva în munţi, şi de surâsul trist, de ochii nedumeriţi ai celui împuşcat, care rămase în picioare, cu capul sus, în timp ce cămaşa i se îmbiba de sânge, şi care continua să surâdă când l-au desfăcut de la stâlp şi l-au pus într-o ladă cu var. "E viu, îşi zise el. Îl vor îngropa de viu." Fu atât de impresionat, încât începu să deteste practicile militare şi războiul, nu din pricina execuţiilor însele, ci pentru acel obicei înspăimântător de a-i îngropa de vii pe cei îm­puşcaţi. Nimeni nu-şi dădu exact seama când a început să tragă clopotele în turnul bisericii şi să-i ajute la liturghie părintelui Antonio Isabel, succesorul lui El Cachorro şi să crească cocoşi de luptă în curtea casei parohiale. Când află colonelul Gerineldo Márquez, îl dojeni aspru, reproşându-i că deprinde activităţi reprobate de liberali. "Adevărul este, răspunse el, că mie mi se pare că sunt conservator." Cre­dea în aceasta ca într-o hotărâre a soartei. Colonelul Geri­neldo Márquez, scandalizat, îi povesti Ursulei:

— Cu atât mai bine, încuviinţă ea. De-ar vrea cerul să se facă preot, pentru ca Dumnezeu să intre în sfârşit în casa noastră!

Se află foarte repede că părintele Antonio Isabel îl pregătea pentru prima împărtăşanie. Îl învăţa catehismul în timp ce-şi pregătea cocoşii bărbierindu-le gâtul. În vreme ce-şi aşezau găinile clocitoare în cuibarele lor, îi explica prin exemple simple cum a doua zi de la facerea lumii, lui Dumnezeu îi venise ideea ca puii să se formeze în interiorul oului. Încă de pe atunci, preotul manifesta primele simptome ale acelui delir senil, care-l făcu să spună, câţiva ani mai târziu, că diavolul ieşise probabil victorios din răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu, şi că el se găsea aşezat pe tronul ceresc, dar fără să-şi desco­pere adevărata sa identitate pentru a-i induce în eroare pe neştiutori. Cucerit de îndrăzneala dascălului său, José Arcadio Segundo reuşi în câteva luni să se dovedească tot atât de priceput în martingale teologice destinate să-l umi­lească pe diavol, pe cât era de iscusit în vicleşugurile lup­telor de cocoşi. Amaranta îi confecţionă un costum din in, cu guler şi cravată, îi cumpără o pereche de pantofi albi şi-i pictă numele cu litere de aur pe panglica din jurul lumânării lui. Cu două zile înainte de prima împărtăşanie, părintele Antonio Isabel se închise împreună cu el în sa­cristie pentru a-l spovedi cu ajutorul unui pomelnic al păcatelor. Lista a fost atât de lungă încât bătrânul preot, obişnuit să se culce de la orele şase, adormi în fotoliul său înainte de a termina. Interogatoriul a fost pentru José Arcadio Segundo o adevărată revelaţie. Nu se miră de loc când părintele îl întrebă dacă a făcut lucruri urâte cu femeile şi răspunse cinstit că nu, dar rămase nedume­rit când fu întrebat dacă a făcut aceleaşi lucruri cu ani­male. În prima vineri din mai se împărtăşi, mistuit de curiozitate. Mai târziu îi puse această întrebare lui Petro­nio, crâsnicul pricăjit care locuia în clopotniţă şi despre care se spunea că se hrăneşte cu lilieci, iar Petronio îi răspunse: "Pentru că există creştini stricaţi care fac ast­fel de lucruri cu măgăriţele". José Arcadio Segundo con­tinuă să manifeste atâta curiozitate, îi ceru fel şi fel de explicaţii, încât Petronio îşi pierdu răbdarea:

— Eu merg acolo în fiecare marţi noaptea, mărturisi el. Dacă promiţi că nu spui nimănui nimic, te voi duce marţea viitoare.

În marţea următoare, Petronio coborî într-adevăr din clopotniţă, luându-şi un scăunel de lemn, despre care până atunci nimeni nu ştia la ce-i foloseşte, şi-l duse pe José Arcadio până la o pajişte din împrejurimi. Băiatul prinse atât de mult gustul acestor ieşiri nocturne, încât trecu multă vreme până să înceapă a fi văzut la stabilimentul lui Catarino. Deveni pasionat pentru luptele de cocoşi. "Îmi vei face plăcerea să duci animalele acestea în altă parte, îi porunci Ursula când îl văzu prima oară intrând cu aceste animale de rasă. Cocoşii au adus destule nenoro­ciri în casa aceasta ca să mai vii şi tu să ne aduci altele." José Arcadio Segundo îi duse fără să mai discute, dar continuă să-i crească la bunica sa Pilar Ternera care-i puse la dispoziţie toate cele ce-i trebuiau, numai ca să-l aibă sub acoperişul ei. În curând dovedi, în cursul luptelor de cocoşi, toată ştiinţa pe care i-o dăduse părintele An­tonio Isabel şi începu să dispună de bani suficienţi, nu numai pentru a-şi dezvolta crescătoria, ci şi pentru a-şi satisface adevăratele satisfacţii de bărbat. În vremea aceea, când Ursula îl compara cu fratele său, nu reuşea să înţeleagă cum cei doi gemeni, care în copilărie puteau fi luaţi drept una şi aceeaşi fiinţă, ajunseseră atât de deo­sebiţi. Perplexitatea ei a fost de durată destul de scurtă, deoarece Aureliano Segundo începuse pe neaşteptate să dea dovadă de trândăveală şi împrăştiere. Atâta timp cât stătuse închis în cabinetul de lucru al lui Melchiade, era un bărbat închis în sine, aşa cum fusese colonelul Aure­liano Buendía în tinereţea lui. Dar cu puţin timp înainte de tratatul de la Neerlandia, o întâmplare îl făcu să iasă din absorbirea lui şi-l puse în faţă cu realitatea lumii. O tânără fată, care vindea bilete de loterie pentru tragerea la sorţi a unui acordeon, îl salută cu cea mai mare fami­liaritate. Aureliano Segundo nu fu surprins, deoarece i se întâmpla adesea să fie luat drept fratele său. Însă nu în­cercă să risipească echivocul, nici chiar atunci când fata voi să-i înmoaie inima cu smiorcăieli şi sfârşi prin a-l duce în odaia ei. Ea rămase atât de îndrăgostită de el de la această primă întâlnire, încât trişă în ziua tragerii la sorţi pentru ca el să câştige acordeonul. După două săptămâni, Aureliano Segundo îşi dădu seama că femeia se culcase pe rând cu el şi cu fratele său, crezând că este vorba de acelaşi, şi în loc să lămurească situaţia, făcu în aşa fel încât să o prelungească. Nu mai puse piciorul în cabinetul de lucru al lui Melchiade. Îşi petrecea după-amiezile în curte, învăţând să cânte la acordeon după ureche, în ciuda protestelor Ursulei care interzisese pe atunci muzica în casă, din pricina doliilor succesive, şi care, pe deasupra, dispreţuia acordeonul pe care-l con­sidera un instrument bun numai pentru vagabonzi, ur­maşii lui Francisco - Bărbatul. Cu toate astea, Aureliano Segundo reuşi să devină un virtuoz al acordeonului şi continuă să rămână astfel şi după ce-şi luă soţie şi avu copii şi ajunse unul dintre cei mai respectaţi oameni din Macondo.

Timp de aproape două luni împărţi femeia cu fratele lui. Îl spiona, îi deranja planurile şi când era sigur că José Arcadio Segundo nu o va vizita în noaptea aceea pe iubita comună, se ducea să se culce cu ea. Într-o bună dimineaţă, observă că e bolnav. După două zile îl găsi pe fratele său în baie, ţinându-se de o grindă, scăldat în su­dori şi plângând cu lacrimi fierbinţi, şi nu-i trebui mai mult ca să înţeleagă. Fratele său îi mărturisi că femeia l-a alungat deoarece o umpluse de ceea ce ea numea boli lumeşti. Îi povesti de asemenea cum Pilar Ternera încerca să-l îngrijească. Aureliano Segundo îşi administră pe as­cuns spălături fierbinţi cu permanganat, cu ape diuretice şi amândoi reuşiseră să se vindece, pe cont propriu, după trei luni de suferinţe tăinuite. José Arcadio Segundo nu o mai revăzu pe femeia aceea. Aureliano Segundo obţinu iertarea ei şi rămase lângă ea până la moarte.

Ea se numea Petra Cotes. Sosise la Macondo în toiul războiului, împreună cu un bărbat de ocazie care trăia din loterii, şi, după moartea acestuia, ea continuă micul lor comerţ. Era o mulatră tânără şi curată cu ochi galbeni în formă de migdală care dădeau chipului ei o ferocitate de panteră, dar avea o inimă generoasă şi înclinări mag­nifice pentru amor. Când Ursula îşi dădu seama că José Arcadio Segundo creştea cocoşi de luptă şi că Aureliano Segundo cânta din acordeon la petrecerile deşănţate ale concubinei lui, crezu că înnebuneşte de ruşine. Era ca şi cum aceştia doi ar fi adunat în ei toate defectele fami­liei şi nici una din virtuţile ei. Atunci a hotărât ca nimeni să nu se mai numească Aureliano, nici José Arcadio. Cu toate astea, atunci când Aureliano Segundo avu primul său băiat, ea nu îndrăzni să-l contrazică..

— De acord, zise Ursula, dar cu o condiţie: mă însăr­cinez eu să-l cresc.

Deşi era deja centenară şi pe cale să rămână oarbă din pricina cataractei, îşi păstra intact dinamismul fizic, integritatea caracterului şi echilibrul mintal. Nimeni nu era mai indicat pentru formarea unui bărbat virtuos care să restabilească prestigiul familiei, un bărbat care să nu fi auzit niciodată vorbindu-se de război, de cocoşi de luptă, de femei cu viaţă uşoară, sau de întreprinderi ne­buneşti, patru calamităţi care, după Ursula, duseseră la decăderea neamului ei. "Acesta va fi preot, îşi făgădui ea solemn. Şi, dacă Dumnezeu mă va ţine în viaţă, va de­veni papa." Toată lumea izbucni în râs ascultând-o, nu numai în odaia ei ci în toată casa unde se întrunise grupul de prieteni zurbagii ai lui Aureliano Segundo. Războiul, izgonit în hambarul amintirilor urâte, îşi găsi o evocare trecătoare în pocnetele dopurilor de şampanie.