Un veac de singurătate

— N-ai nici o grijă, cumătră, zise generalul Mon­eada, cu un aer enigmatic. Se va reîntoarce mai curând decât îţi închipui.

Ceea ce generalul Moncada ştia, dar nu voise să des­tăinuiască în cursul acestui dejun, era faptul că Aure­liano Buendía era pe drum, gata să se pună în fruntea răscoalei celei mai îndelungate, mai radicale şi mai sângeroase stârnite până atunci.

Situaţia devenise tot atât de încordată ca şi în cursul lunilor care precedaseră primul război. Luptele de co­coşi, pe care le însufleţea primarul în persoană, fură suspendate. Căpitanul Aquilos Ricardo, comandantul garnizoanei, luă de fapt asupra sa puterea municipală. Liberalii îl semnalară ca provocator: "Are să se întâmple ceva îngrozitor, îi spunea Ursula lui Aureliano José. Nu ieşi din casă după orele şase seara.'' Erau ru­găminţi zadarnice. Aureliano José, ca şi Arcadio pe alte vremuri, încetase să-i mai aparţină. Era ca şi cum re­întoarcerea la vatră, posibilitatea de a trăi fără să ai necazuri din pricina nevoilor zilnice, treziseră în el ace­leaşi porniri ale poftelor şi aceeaşi nepăsare ca la un­chiul său José Arcadio. Pasiunea lui pentru Amaranta se stinse fără să lase urme. Umbla hoinărind, jucând biliard, lecuindu-şi singurătatea cu femei ocazionale, scormonind ungherele prin care Ursula uitase că şi-a ascuns banii. Ajunse, în cele din urmă, să nu mai dea pe acasă decât atunci când îi trebuiau rufe curate. "Toţi sunt la fel, se tânguia Ursula. La început n-ai nici o su­părare crescându-i, sunt ascultători şi serioşi, par inca­pabili să ucidă o muscă, dar de îndată ce le creşte barba, se aruncă în pierzanie." Spre deosebire de Ar­cadio, care nu şi-a cunoscut niciodată adevărata filiaţie, el aflase că era fiul lui Pilar Ternera, care întinsese un hamac în casa ei pentru a veni să-şi facă acolo siesta. Erau, mai mult decât mamă şi fiu, complici în aceeaşi însingurare. Pilar Ternera pierduse orice pic de nădejde. Râsul ei dobândise sonorităţile unei orgi, sânii ei căzu­seră din pricina mângâierilor oricui, pântecele şi coapsele ei erau victimele irevocabilului ei destin de femeie împărţită, însă inima ei îmbătrânea fără amără­ciune. Obeză, bârfitoare, plină de vanităţile unei ma­troane dizgraţiate, renunţă la iluziile sterile ale cărţilor şi găsi un liman de mângâiere în amorurile altora. Sub acelaşi acoperiş unde Aureliano José îşi făcea siesta, tinerele fete din împrejurimi îşi primeau iubiţii de o clipă. "Îmi împrumuţi camera, Pilar", îi spuneau ele simplu după ce erau deja înăuntru. "Desigur", răspun­dea Pilar. Iar dacă era cineva pe acolo, îi explica: "Sunt fericită să-i ştiu pe oameni fericiţi în patul meu."

Niciodată nu admitea să i se plătească pentru aceste servicii. Niciodată nu refuza această favoare, după cum nu le-o refuza niciodată nenumăraţilor bărbaţi care o mai căutaseră până în amurgul maturităţii ei, fără să-i dea bani, nici dragoste, ci doar uneori plăcere. Cele cinci fete ale ei, moştenitoare ale unei seminţe atât de fierbinţi, se pierduseră încă din adolescenţă, pe căile ruşinoase ale vieţii. Dintre cei doi bărbaţi, pe care ajun­sese să-i crească, unul murise luptând în trupele co­lonelului Aureliano Buendía, celălalt fusese rănit şi făcut prizonier la vârsta de patrusprezece ani, în timp ce voia să jefuiască un coteţ de găini dintr-un sat de lângă mlaş­tini. Într-un anumit fel, Aureliano José era acel bărbat înalt şi brunet pe care, timp de jumătate de veac, i-l vestise regele de cupă, şi care, ca toate fiinţele prevestite de cărţi, a ajuns până la inima ei, când era însemnată deja cu semnul morţii. Îl desluşi în cărţile de joc.

— Nu ieşi în noaptea aceasta, îi zise ea. Rămâi şi dormi aici. Carmelita Montiel nu ştie cum să mă mai roage ca s-o las în odaia ta.

Aureliano José nu înţelese rugămintea pe care o as­cundea în fond această propunere.

— Spune-i să mă aştepte la miezul nopţii, zise el.

Se duse la teatru, unde o trupă spaniolă anunţase piesa Pumnalul lui Zorro, care în realitate era opera lui Zorilla, Pumnalul lui Godo, cu numele schimbat din ordinul căpitanului Aquiles Ricardo, pentru că liberalii îi porecleau pe conservatori godoşi . Abia în clipa când a prezentat biletul de intrare îl zări Aureliano José pe căpitanul Aquiles Ricardo, însoţit de doi soldaţi înar­maţi cu puşti, care-i percheziţiona pe spectatori. "Luaţi seama, căpitane, îl avertiză Aureliano José. Nu s-a născut încă omul care să pună mâna pe mine." Căpi­tanul încercă să-l percheziţioneze cu forţa, însă Aure­liano José, care nu era înarmat, o luă la fugă. Soldaţii nu se supuseră ordinului de a trage. "Este un Buendía", explică unul dintre ei. Orbit de mânie căpitanul îi smulse atunci puşca din mâini, se duse în mijlocul stră­zii şi ţinti.

— Bandă de codoşi! urlă el. Măcar de-ar fi colonelul Aureliano Buendía în persoană.

Carmelita Montiel, o fecioară de douăzeci de ani, se îmbăiase în apă cu flori de portocal şi tocmai împrăş­tia frunze de rozmarin pe patul lui Pilar Ternera, când răsună detunătura. Aureliano José era sortit să cunoască cu ea toată fericirea pe care i-o refuzase Amaranta, de a avea şapte fii şi de a muri de bătrâneţe în braţele lui, însă glonţul puştii care îi pătrunse prin umăr şi-i ciopârţi pieptul era dirijat de o interpretare greşită a cărţilor. Căpitanul Aquiles Ricardo, care de fapt era acela care trebuia să moară în noaptea aceea, a pierit într-adevăr cu patru ore înaintea lui Aureliano José. Abia izbucnise detunătura, că îl şi doborâră două gloanţe simultane, a căror origine nu s-a stabilit niciodată, şi un strigăt unanim zgudui noaptea:

— Trăiască partidul liberal! Trăiască colonelul Aure­liano Buendía!

La miezul nopţii, când lui Aureliano José i se scur­sese ultima picătură de sânge şi Carmelita Montiel nu-şi găsi în cărţi decât un viitor în alb, peste patru sute de oameni se scurseseră prin faţa teatrului şi-şi descăr­caseră revolverele în cadavrul părăsit al căpitanului Aquiles Ricardo. A fost nevoie de o patrulă întreagă pen­tru a depune într-o căruţă trupul greu de plumb care se descompunea ca pâinea înmuiată.

Înfuriat din pricina matrapazlâcurilor armatei regu­late, generalul José Raquel Moncada mobiliză toate in­fluenţele sale politice, îmbrăcă din nou uniforma şi luă în mâinile sale comandamentul civil şi militar la Macondo. Nu spera, de bună seamă, ca atitudinea sa împă­ciuitoare să reuşească să împiedice inevitabilul.

Luna septembrie a fost plină de ştiri contradictorii. În timp ce guvernul anunţa că stăpâneşte situaţia în ţara întreagă, liberalii erau informaţi în secret despre existenţa răscoalelor armate în interior. Regimul nu voi să admită starea de război până în ziua în care s-a pro­clamat public că o curte marţială îl judecase pe colo­nelul Aureliano Buendía în contumacie şi-l condamnase la moarte. S-a dat ordin ca prima garnizoană care-l va captura să execute sentinţa. "Asta înseamnă că s-a în­tors", se bucură Ursula faţă de generalul Moncada. El nu ştia însă nimic.

De fapt, colonelul Aureliano Buendía se afla în ţară de peste o lună. Precedat de zvonuri contradictorii, pre­supus a fi în acelaşi timp în locuri diametral opuse, ge­neralul Moncada însuşi aşteptă, înainte de a crede în reîntoarcerea lui, anunţul oficial că ar fi pus stăpânire pe două state de pe litoral. "Felicitările mele, cumătră, îi zise Ursulei, arătându-i telegrama. În curând îl veţi avea aici." Un lucru o preocupă atunci pe Ursula pentru prima oară:

— Dar dumneavoastră, ce veţi face dumneavoastră, cumetre? întreba ea.

Generalul Moneada îşi pusese deja această întrebare de mai multe ori.

— Acelaşi lucru ca şi el, cumătră, răspunse el. Îmi voi face datoria.

La întâi octombrie în zori, colonelul Aureliano Buendía atacă Macondo cu o mie de oameni înarmaţi până în dinţi, iar garnizoana primi ordin să reziste până la capăt. La amiază, în timp ce generalul Moneada dejuna cu Ursula, o lovitură de tun a rebelilor, care răsună în satul întreg, făcu praf faţada trezoreriei municipale.

— Armamentul lor este la fel de bun ca al nostru, suspină generalul Moncada, dar în afară de aceasta, ei se bat cu mai multă sete decât noi.

La orele două după-amiază, în timp ce pământul se cutremura sub loviturile de tun schimbate de o parte şi alta, o părăsi pe Ursula cu convingerea că duce o bătă­lie pierdută dinainte.

— Mă rog la Dumnezeu să nu-l aveţi astă seară pe Aureliano în casă, zise el. Dacă va fi aşa, îmbrăţişaţi-l din partea mea, căci nu cred că-l voi mai revedea vreo­dată.

A fost capturat în noaptea aceea, în timp ce încerca să fugă din Macondo, după ce redactase o scrisoare lungă către colonelul Aureliano Buendía, în care-i rea­mintea de proiectele lor comune de a umaniza războiul şi-i ura să repurteze o victorie definitivă asupra co­rupţiei militarilor şi ambiţiilor politicienilor din cele două partide. A doua zi, colonelul Aureliano Buendía dejuna împreună cu el la Ursula, unde a rămas închis până când un consiliu de război revoluţionar avea să-i decidă soarta. A fost o reuniune în familie. Dar în timp ce adversarii uitaseră de război pentru a evoca amin­tirile trecutului, Ursula avu impresia sumbră că fiul ei era un intrus la ea. Simţise acest lucru încă din clipa în care îl văzuse intrând, protejat de o desfăşurare zgo­motoasă de forţe care întorseseră camerele cu dosul în sus până se convinseseră că nu e nici o primejdie ascunsă acolo. Colonelul Aureliano Buendía nu numai că îngă­duise aceasta, dar dăduse chiar ordine formale, de o se­veritate extremă, şi interzisese oricui să se apro­pie de el mai mult de trei metri, chiar şi Ursulei, până ce membrii escortei sale nu au terminat de a aşeza sen­tinele în jurul casei. Purta o uniformă din pânză ordi­nară, fără nici un fel de insigne, şi cizme înalte cu pinteni murdari de noroi şi de sânge închegat. Avea la centiron un revolver automat în tocul deschis, iar mâna apăsată mereu pe patul armei trăda aceeaşi încordare vigilentă şi hotărâtă care i se citea din priviri. Capul său lăsa să i se vadă unghiurile adânci ale tâmplelor scobite şi părea copt la foc încet. Obrazul biciuit şi vi­neţit de sarea Caraibilor dobândise o duritate metalică. Era ferit de bătrâneţea iminentă printr-o vitalitate care avea desigur o legătură cu răceala adâncurilor. Era mai înalt decât la plecare, mai palid, mai osos şi se observau la el primele simptome de rezistenţă faţă de nostalgie. "Dumnezeule, îşi zise Ursula neliniştită. Acuma are ae­rul unui om capabil de orice." Aşa şi era. Şalul aztec pe care îl adusese Amarantei, evocările în care se adâncea în timpul prânzului, anecdotele amuzante pe care ştia să le povestească, nu mai erau decât reflexe ale fi­rii sale de altă dată. De îndată ce s-a executat ordinul de îngropare a morţilor în groapa comună, îi încredinţă colonelului Roque Carnicero misiunea de a grăbi jude­căţile consiliului de război şi ţinu să-şi rezerve sarcina zdrobitoare de a impune reforme radicale care să nu lase piatră pe piatră în edificiul prăbuşit al regimu­lui conservatorilor. "Trebuie să le-o luăm înainte poli­ticienilor partidului, le spuse el adjuncţilor săi. Când vor deschide ochii asupra realităţilor, se vor găsi în faţa unui fapt împlinit." Hotărî atunci să revizuiască titlu­rile de proprietate asupra pământurilor, coborând cu o sută de ani în urmă, şi descoperi escrocheriile lega­lizate ale fratelui său José Arcadio. Anulă toate regis­trele dintr-o trăsătură de condei. Într-un ultim gest de curtoazie, îşi întrerupse ocupaţiile timp de o oră şi-i făcu o vizită Rebecăi pentru a o informa asupra hotărârilor sale.

În penumbra locuinţei ei, văduva solitară care într-o vreme fusese confidenta amorurilor sale deprimate şi a cărei încăpăţânare îi salvase viaţa, nu mai era decât o umbră a trecutului. Învăluită toată în negru până la degete, cu inima prefăcută în scrum, cu greu ajungeau ştirile de război până la ea. Colonelul Aureliano Buendía avu impresia că fosforescenţa oaselor ei îi trecea prin piele şi că se mişca într-o atmosferă de gaze arse, în­tr-un aer stătut în care se mai ghicea încă un miros dis­cret de praf de puşcă. Începu să-i recomande să-şi mai potolească rigoarea doliului, să aerisească locuinţa, să ierte lumii moartea lui José Arcadio. Dar Rebeca era deja la adăpost de orice deşertăciune. După ce o căuta­se inutil în savoarea pământului, în scrisorile parfumate ale lui Pietro Crespi, în patul furtunos al soţului ei, ea îşi găsise pacea în această locuinţă în care amintirile ajungeau, prin forţa unei evocări implacabile, să ia formă şi să se perinde ca nişte fiinţe omeneşti prin ca­merele închise. Răsturnată în balansoarul ei de răchită, privindu-l pe colonelul Aureliano Buendía ca şi cum el era acela care avea aerul unui spectru al trecutului, Rebeca nici nu clipi la ştirea că pământurile uzurpate de José Arcadio vor fi restituite proprietarilor lor legitimi.

— Toate se vor face după voia ta, Aureliano, zise ea suspinând. Am crezut întotdeauna - şi iată că astăzi se confirmă - că n-ai fost decât un renegat.

Revizuirea titlurilor de proprietate se făcu în acelaşi timp în care s-au făcut judecăţile sumare, sub preşe­dinţia colonelului Gerineldo Márquez, care s-au încheiat cu executarea tuturor ofiţerilor din armata regulată fă­cuţi prizonieri de către revoluţionari. Ultimul consiliu de război a fost acela în faţa căruia apărea generalul José Raquel Moncada. Ursula interveni:

— Este cel mai bun guvernator pe care l-am avut la Macondo, îi zise colonelului Aureliano Buendía. Nu-ţi voi spune nimic despre bunătatea inimii lui, nici despre afecţiunea pe care o are faţă de noi, deoarece tu le cu­noşti mai bine ca oricine.

Colonelul Aureliano Buendía îi aruncă o privire repro­bativă:

— Nu-mi pot aroga puterea de a judeca, replică el. Dacă aveţi ceva de spus, duceţi-vă şi spuneţi-o înaintea consiliului de război.

Ursula nu numai că nu şovăi să facă acest lucru, dar le spuse să-şi aducă depoziţiile lor pe toate mamele ofiţe­rilor revoluţionari care locuiau în Macondo. Una după alta, bătrânele întemeietoare ale satului, dintre care unele luaseră parte la îndrăzneaţa traversare a munţi­lor, exaltară virtuţile generalului Moncada. Ultima care se perindă a fost Ursula. Demnitatea ei îndurerată, greu­tatea numelui ei, vehemenţa convingătoare a depoziţiei ei făcură să şovăiască pentru o clipă echilibrul justi­ţiei. "Dumneavoastră aţi luat foarte în serios acest joc îngrozitor, şi bine aţi făcut, deoarece v-aţi făcut datoria, zise ea către membrii tribunalului. Nu uitaţi însă că atâta timp cât Dumnezeu ne va ţine în viaţă, nu vom în­ceta de a fi mame, şi oricât de revoluţionari aţi fi, avem dreptul de a vă da jos pantalonii şi de a vă bate la fund la prima lipsă de respect." Juriul se retrase pentru a delibera în timp ce încă mai răsunau aceste ultime cuvinte în incinta şcolii transformate în cartier general. La miezul nopţii, generalul José Raquel Moncada fu condamnat la moarte. Colonelul Aureliano Buendía, în ciuda protestelor violente ale Ursulei, re­fuză să comute pedeapsa. Cu puţin înainte de zorii zilei îl vizită pe condamnat în încăperea cu butucul.

— Aminteşte-ţi, cumetre, că nu eu sunt acela care te condamnă, îi zice el, ci revoluţia.

Generalul Moneada nici nu se ridică măcar din patul de campanie văzându-l intrând.

— Du-te la dracu, cumetre, îi răspunse el.

Până în clipa aceea, colonelul Aureliano Buendía nu-şi luase timp, de la reîntoarcerea sa, de a-l privi cu ochii inimii. Se înspăimântă văzând cât a îmbătrânit, cum îi tremurau mâinile, cum arăta o resemnare oarecum ruti­nară în aşteptarea morţii, şi simţi atunci un dispreţ adânc faţă de sine însuşi, pe care-l socoti ca un fel de milos­tivire.

— Tu ştii mai bine decât mine, îi scăpă vorba, că orice consiliu de război nu e decât o farsă şi că de fapt trebuie să plăteşti pentru crimele altora, căci de data aceasta noi vom câştiga războiul cu orice preţ. Tu însuţi, dacă erai în locul meu, n-ai fi acţionat la fel?

Generalul Moncada se aşeză pe pat pentru a-şi şterge ochelarii cu ramă groasă de baga cu pulpana cămăşii.

— Probabil, răspunse el. Dar ceea ce mă preocupă nu este că pui să mă împuşte, căci la urma urmei, pentru oameni ca noi moartea aceasta este o moarte naturală. Puse ochelarii pe pat şi-şi desprinse ceasul de la lanţ. Ceea ce mă preocupă, continuă el, este că urându-i atât de mult pe militari, combătându-i atât de mult, gândindu-te atât de mult la ei, ai ajuns să semeni cu ei în toate privinţele. Şi nu există nici un ideal în viaţă care să merite atâta mârşăvie.

Îşi scoase verigheta şi medalia cu Fecioara Tămădui­rilor, şi le puse alături de ochelari şi de ceas.

— În ritmul acesta, încheie el, vei deveni nu numai dictatorul cel mai tiranic şi mai sângeros din toată isto­ria noastră, ci vei pune să o împuşti şi pe cumătra mea Ursula, în dorinţa de a-ţi linişti conştiinţa.

Colonelul Aureliano Buendía rămase de piatră. Ge­neralul Moncada îi înmână atunci ochelarii, medalia, ceasul şi verigheta şi spuse pe alt ton:

— Dar nu te-am chemat ca să te ocărăsc. Voiam să-ţi cer serviciul de a trimite aceste obiecte soţiei mele.

Colonelul Aureliano Buendía le strecură în buzunare.

— Este tot la Manaure?

— Tot la Manaure, confirmă generalul Moncada. În aceeaşi casă, în spatele bisericii, unde ai expediat pe vre­muri scrisoarea aceea.

— O voi face bucuros, José Raquel, zise colonelul Aureliano Buendía.

Când reveni în aerul năpădit de o ceaţă albăstruie, obrazul i se umezi, ca în trecut, altă dată, în zori, şi abia atunci a înţeles pentru ce a hotărât ca sentinţa să fie executată în curte, iar nu la zidul cimitirului. Plu­tonul se aliniase înaintea uşii şi-i dădu onorurile rezer­vate unui şef de stat.

— Puteţi să-l duceţi, porunci el.

COLONELUL GERINELDO MARQUEZ A FOST primul care a simţit zădărnicia războiului. În calitate de co­mandant civil şi militar la Macondo, comunica de două ori pe săptămână telegrafic cu colonelul Aureliano Buendía. La început, aceste lapidare comunicări trasau evoluţia unui război adevărat, cu carne şi sânge, ale cărui contu­ruri perfect definite îngăduiau în orice clipă determinarea situaţiei lui exacte şi previziunea itinerariilor viitoare. Cu toate că nu se lăsa antrenat niciodată pe terenul con­fidenţelor, nici chiar faţă de cei mai apropiaţi prieteni ai săi, colonelul Aureliano Buendía păstra atunci acel ton familiar după care puteai să-l identifici la celălalt capăt al firului. I s-a întâmplat de multe ori să prelungească aceste conversaţii peste durata prevăzută şi să-şi îngă­duie comentarii de ordin familial. Însă, încetul cu înce­tul, pe măsură ce războiul devenea tot mai intens şi mai întins, chipul lui se pierdea într-un univers ireal. Accen­tele şi trăsăturile glasului său deveneau de fiecare dată tot mai îndepărtate şi mai incerte, se contopeau şi se combinau până ce alcătuiau cuvinte lipsite pe nesimţite de orice înţeles. Colonelul Gerineldo Márquez se măr­ginea atunci să asculte, copleşit de impresia că s-ar găsi în comunicaţie telegrafică cu un necunoscut din altă lume.

— Am înţeles, Aureliano, încheia el acţionând ma­nipulatorul. Trăiască partidul liberal!

Ajunsese să piardă orice contact cu războiul. Ceea ce în alte vremuri fusese o activitate reală, o pasiune ire­zistibilă a tinereţii sale, nu mai era acum decât o refe­rinţă îndepărtată: ceva ce se pierdea în vag. Singurul său refugiu era atelierul de croitorie ai Amarantei. Se ducea să o vadă în fiecare după-amiază. Îi plăcea să-i privească mâinile în timp ce plisa voalurile de museli­nă la maşina de cusut cu manivelă pe care o învârtea frumoasa Remedios. Petreceau ore întregi fără să-şi vorbească, resemnaţi în a-şi ţine companie unul altuia, însă în timp ce Amaranta se complăcea, în sinea ei, să-i întreţină focul devoţiunii, el ignora ce planuri tai­nice ascundea această inimă de neînţeles. Când s-a aflat vestea reîntoarcerii lui, nerăbdarea de a-l revedea era să o înăbuşe pe Amaranta. Dar când îl văzu intrând în casă amestecat în escorta zgomotoasă a colonelului Au­reliano Buendía şi îl văzu istovit de asprimea exilului, îmbătrânit prin vârstă şi uitare, plin de sudoarea ameste­cată cu praf, mirosind a turmă, urât, cu braţul stâng într-o eşarfă, deziluzia fu atât de mare încât simţi că leşină. "Doamne, îşi zise ea, nu este acela pe care îl aşteptam." A doua zi, însă, el reveni în casă, perfect ras şi curat, cu mustaţa parfumată cu lavandă, şi fără legătura însângerată. Îi aducea în dar un ceaslov cu co­pertele încrustate cu sidef.

— Cât de ciudaţi sunt bărbaţii, zise ea, negăsind să spună altceva. Îşi trec viaţa luptându-se împotriva preoţilor, şi-ţi aduc în dar cărţi de rugăciuni.

De atunci, chiar şi în zilele cele mai dramatice ale războiului, o vizita în toate după-amiezele. Ade­seori, când frumoasa Remedios nu era acolo, îi învâr­tea el roata maşinii de cusut. Amaranta se simţea tulburată de atâta perseverenţă, de atâta fidelitate, de atâta supunere din partea unui bărbat investit cu atâtea puteri şi care se despuia totuşi de armele sale, în salon, pentru a intra fără nici o apărare în atelie­rul ei de croitorie. Însă timp de patru ani, el îi repetă într-una dragostea sa iar ea găsea întotdeauna un mod de a-l refuza fără să-l rănească, deoarece deşi nu ajunsese să-l iubească, nici nu putea trăi fără el. Frumoasa Remedios, care părea indiferentă la toate, şi despre care se credea că e puţin întârziată, nu ră­mase nesimţitoare faţă de atâta devoţiune şi interveni în favoarea colonelului Gerineldo Márquez. Amaranta descoperi dintr-o dată că această fetiţă pe care o crescuse, care abia începuse să păşească în adoles­cenţă, era acum cea mai frumoasă făptură văzută vreodată la Macondo. Simţea cum reînvie în inima ei resentimentul pe care-l încercase altă dată faţă de Rebeca şi, rugându-se de Dumnezeu să nu se lase ti­vită, până la extrema de a-i dori moartea, o îndepărtă din atelierul de croitorie. Cam prin epoca aceasta, colonelul Gerineldo Márquez începu să simtă dezgust faţă de război. Recurse la toată puterea lui de con­vingere, la tandreţea sa nesfârşită, stăpânită până a­tunci, dispus să renunţe de dragul Amarantei la o glorie care îl costase sacrificiul celor mai frumoşi ani din viaţă. Dar nu reuşi să-l convingă. Într-o după-amiază din luna august, copleşită de povara insuporta­bilă a propriei sale încăpăţânări, Amaranta se încuie în camera ei, decisă să-şi deplângă singurătatea până la moarte, după ce-i spuse ultimul cuvânt pretenden­tului ei stăruitor:

— Să uităm unul de altul pentru totdeauna, îi zise ea; suntem prea bătrâni pentru astfel de lucruri.

În acea după-amiază, colonelul Gerineldo Márquez primi un apel telegrafic al colonelului Aureliano Bu­endía. A fost o discuţie pur profesională care nu avea să deschidă nici o spărtură în împotmolirea luptelor. Când termină, colonelul Gerineldo Márquez privi stră­zile pustii, apa cristalizată de pe migdali şi se simţi pierdut în singurătate.

— Aureliano, zise el acţionând trist manipulatorul. În clipa aceasta plouă la Macondo.

A urmat o tăcere îndelungată pe fir. Apoi, dintr-o dată aparatele tresăriră pentru a face loc semnalelor nemiloase ale colonelului Aureliano Buendía.

— Nu fi poltron, Gerineldo, răspunseră semnalele. E firesc să plouă în august.

Trecuse atâta vreme de când nu se mai văzuseră, încât agresivitatea acestei reacţii îl zăpăci pe colonelul Gerineldo Márquez. Cu toate acestea, după două luni; când colonelul Aureliano Buendía se reîntoarse la Ma­condo, zăpăceala lui se schimbă în stupoare. Chiar şi Ursula a fost mirată când văzu cât de mult se schim­base. Sosise fără zarvă, fără escortă, învelit într-o pătură deşi era cald, şi însoţit de trei iubite pe care le instală sub acelaşi acoperiş unde îşi petrecea de atunci cea mai mare parte din timp, culcat într-un hamac. Abia dacă mai citea depeşele telegrafice care aduceau ştiri despre operaţiunile banale. Într-o zi, colonelul Gerineldo Márquez veni să-i ceară instrucţiuni pentru evacuarea unui sat de la frontieră unde răz­boiul ameninţa să degenereze într-un conflict inter­naţional.

— Nu mă deranja cu fleacuri de acestea, îi ordonă el. Cere-i providenţei să te sfătuiască.

Se ajunsese poate la faza cea mai critică a răz­boiului. Proprietarii liberali, care la început sprijini­seră revoluţia, încheiaseră alianţe secrete cu proprie­tarii conservatori pentru a împiedica revizuirea titlu­rilor de proprietate. Politicienii, care o dată cu răz­boiul prinseseră cheag în exil, se desolidarizaseră public de hotărârile drastice ale colonelului Aureliano Buendía, dar chiar şi acest plan îl lăsa indiferent. Nu-şi mai recitise versurile, care umpleau peste cinci vo­lume şi care rămaseră uitate pe fundul cufărului. Seara, sau pe vremea siestei, chema în hamac pe una dintre femeile sale, cu care avea o satisfacţie sumară înainte de a cădea într-un somn de plumb pe care nu-l tulbura nici cel mai uşor indiciu despre vreo preo­cupare oarecare. Era singurul care ştia atunci că inima lui în derută era osândită definitiv la incertitudine. La început, ameţit de gloria întoarcerii, de victoriile neve­rosimile, se lăsase vrăjit de abisul măreţiei. Îi plăcea să fie discipolul ducelui de Marlborough, marele său dascăl în meşteşugul războiului, a cărui ţinută fas­tuoasă în blană şi gheare de tigru inspira respect adulţilor şi uimire copiilor. Atunci hotărâse ca nici o fiinţă omenească, nici chiar Ursula, să nu se apropie de el la mai puţin de trei metri. În centrul unui cerc însemnat cu creta de către adjutanţii săi ori unde sosea, şi în interiorul căruia nu putea intra decât el, hotăra soarta lumii prin ordine scurte şi fără apel. Când se duse pentru prima oară la Manaure, după executarea generalului Moncada, se grăbi să împli­nească ultima dorinţă a victimei sale, şi văduva primi ochelarii, medalia, ceasul şi verigheta, însă îi interzise să-i treacă pragul casei.