Universitatea transilvania braşOV
Yüklə 115,99 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Aspecte generale Reguli de principiu. Convenţia privind Genocidul
- Problema rezervelor la tratatele privind drepturile omului Declaraţii interpretative Elemente de drept naţional privind rezervele la tratate Concluzii
- Elementele tratatului si denumirea
- Rezervele la tratate Notiune
- Conditii de valabilitate
- Convenţia privind Genocidul 6
- Problematica formulării rezervelor de către România cu privire la Convenţia privind reprimarea capturării ilicite a aeronavelor
- Republica Socialistă România
- 1. Care au fost motivele formulării rezervei la momentul ratificării Convenţiei şi dacă aceste motive se menţin;
- Pe scurt, este vorba de una din formele prin care se poate săvârşi un act de terorism, dar nu numai.
- Regimul Convenţiei de la Viena (1969)
- Problema rezervelor la tratatele privind drepturile omului
- Declaraţii interpretative
- Elemente de drept naţional privind rezervele la tratate
|
Rezervele la tratate Autor: Mihai Bârsan Cuprins Introducere Elementele tratatului si denumirea Rezervele la tratate Notiune Conditii de valabilitate Tipuri de rezerve Efectele rezervelor Aspecte generale Reguli de principiu. Convenţia privind Genocidul Problematica formulării rezervelor de către România cu privire la Convenţia privind reprimarea capturării ilicite a aeronavelor Regimul Convenţiei de la Viena (1969) Problema rezervelor la tratatele privind drepturile omului Declaraţii interpretative Elemente de drept naţional privind rezervele la tratate Concluzii Bibliografie Introducere. Ordinea politică mondială cunoaşte ca principal instrument democratic de realizare a sa tratatul internaţional. Realitatea mondială se măsoară, însă, în dimensiunea efectivă şi valorizatoare a efectelor tratatelor internaţionale. Încetarea efectelor tratatelor internaţionale poate reprezenta poarta către haos şi primitivism, sau poate reprezenta poarta către realizarea valorii. Exprimând – în maniera cea mai limpede, directă şi neechivocă – voinţa şi interesul statelor prezente în viaţa internaţională de a se conforma unor reguli, tratatul internaţional constituie principalul izvor al dreptului internaţional. 1 Intensitatea vieţii internaţionale, necesitatea colaborării între state, prezentă în cele mai diverse planuri, îşi găsesc expresia în încheierea unui număr tot mai mare de tratate bilaterale şi multilaterale. Convenţiile multilaterale şi procesul de făurire a acestora reprezintă unul din fenomenele juridice esenţiale ale vieţii internaţionale. Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor şi o metodă eficientă şi precisă de reglementare a relaţiilor dintre acestea. Tratatele internaţionale au o importanţă covârşitoare în desfăşurarea relaţiilor internaţionale, iar ca sursă juridică influenţa acestora este în continuă creştere. Rolul lor în cadrul dreptului internaţional public se manifestă sub două aspecte principale: pe de o parte, contribuie la codificarea dreptului, iar pe de altă parte contribuie la dezvoltarea sa progresivă. Tratatul reprezinta “actul juridic care exprima acordul de vointa între doua sau mai multe state, sau alte subiecte de drept international în scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi si obligatii în raporturile dintre ele” . Ansamblul normelor care reglementeaza încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor. Regimul juridic al tratatelor este reglementat în doua documente internationale de referinta – Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986). Conform primei Conventii, tratatul reprezinta “un acord international încheiat între state în forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat într-un singur instrument sau în doua, ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa particulara” (art.2.a). Rolul dreptului tratatelor nu se reduce doar la contribuţii în relaţiile dintre state, ci, dimpotrivă, este în creştere. Dreptul tratatelor are vocaţia de a reglementa absolut toate relaţiile ce se desfăşoară între entităţi ce au capacitate internaţională (organizaţii internaţionale guvernamentale, popoare care luptă pentru eliberare), chiar dacă asupra unor aspecte există opinii divergente. Într-adevăr, uneori reglementările dreptului tratatelor nu constituie decât un împrumut fără forţă juridică Elementele tratatului si denumirea Elementele esentiale ale tratatului sunt:
Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa încheie între ele acte guvernate de dreptul lor intern, însa asemenea acte nu intra în categoria tratatelor (de exemplu, contractele). Denumirea generala care se refera la orice tip de acord încheiat între state este cea de “tratat”. Acordurile pot sa fie încheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc. Rezervele la tratate Notiune Conform normelor dreptului international, statele-parti la un tratat multilateral pot recurge la mecanismul traditional în dreptul international al tratatelor privind delimitarea apriorica a câmpului obligatiilor internationale asumate, prin intermediul rezervei. Institutia rezervei permite o aderare larga a statelor la un tratat international multilateral. În cadrul unui tratat bilateral, formularea unei rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si deci cu o intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la tratate bilaterale. Rezerva este definita în Conventia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o declaratie unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si având un caracter facultativ - emisa cu ocazia semnarii, ratificarii, acceptarii, aprobarii sau aderarii la un tratat, prin care statul urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al unor dispozitii ale tratatului, în ceea ce priveste aplicarea lor fata de acel stat (art.2, d). Conditii de valabilitate Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa îndeplineasca anumite conditii (art.19 din Conventie): a) rezervele sa fie exprimate în forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state – parti la tratat, care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte în mod expres sau tacit; b) formularea rezervelor sa nu fie în mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de exemplu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formularii de rezerve fata de dispozitiile care prevad drepturi absolute - dreptul la viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, legalitatea incriminarii si a pedepsei); c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului. Mecanismul rezervelor a înregistrat o evolutie fata de dreptul international clasic în care rezervele nu erau admise daca afectau dispozitiile de fond ale tratatului si, trebuiau, totodata, sa fie acceptate de toate celelalte state-parti. În dreptul international modern conditia unanimitatii pentru acceptarea rezervelor nu mai este ceruta. În practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regula, de existenta unei legi interne, în vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile tratatului la care statul doreste sa adere. Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei rezerve la tratat trebuie sa fie însotita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile conventionale. O alta regula prevazuta de o serie de tratate internationale este ca rezerva sa nu aiba un caracter general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului. Tipuri de rezerve Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin care delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind aplicarea teritoriala a tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le respinge, le contesta sau le defineste într-o maniera proprie, conform legilor interne. Efectele rezervelor Formularea de rezerve de catre un stat determina raporturi diferentiate între statul rezervatar si celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie). Între statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica în forma modificata prin continutul rezervelor. Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au doua posibilitati:
În majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntând la acestea pe masura ce îsi acordeaza legislatia nationala la normele internationale. Aspecte generale Conform normelor dreptului internaţional, statele-părţi la un tratat multilateral pot recurge la mecanismul tradiţional în dreptul internaţional al tratatelor privind delimitarea apriorică a câmpului obligaţiilor internaţionale asumate, prin intermediul rezervei 2. Instituţia rezervei este o importantă inovare în dreptul tratatelor, oferind posibilitatea semnării, ratificării, aprobării, aderării sau succesiunii la tratate multilaterale a unui stat care intenţionează să privească în mod diferit obligaţiile sale contractuale în raport cu reglementările generale cuprinse în acel tratat, prin excluderea sau modificarea unora sau mai multora dintre reglementările tratatului. Rezerva se face printr-o declaraţie a statului contractant . Ea este posibilă doar în cazul tratatelor multilaterale, întrucât în situaţia tratatelor bilaterale textul tratatului se elaborează cu acordul deplin al statelor părţi, ceea ce presupune că dezacordul asupra unor puncte de negociere are drept consecinţă sau neperfectarea tratatului, sau excluderea acelor puncte din cuprinsul său. Instituţia rezervei s-a încetăţenit în a doua jumătate a secolului XIX, când practica încheierii de tratate multilaterale a căpătat anvergură. Greutatea obţinerii acordului unanim din partea tuturor părţilor contractante a impus apariţia instituţiei rezervei, modalitate flexibilă pentru angajarea statelor printr-un tratat. S-a considerat mai util ca un stat ce-şi rezervă o anumită poziţie în raport cu anumite chestiuni din tratat să poată să participe la tratat, chiar dacă numai într-o măsură limitată. Există o evoluţie a practicii în materia rezervelor, manifestată în cadrul organizaţiilor internaţionale ce îndeplineau funcţia de depozitar. La început era urmată practica potrivit căreia se considerau valabile doar acele rezerve la care fiecare parte contractantă şi-a dat consimţământul. În privinţa statelor americane, se poate aminti practica Uniunii Panamericane, ce prezintă particularităţi şi specificităţi. În această idee, amintim că potrivit Rezerva este definită în Convenţia privind dreptul tratatelor (1969) ca fiind o declaraţie unilaterală a unui stat - independent de textul tratatului şi având un caracter facultativ - emisă cu ocazia semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la un tratat, prin care statul urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii ale tratatului, în ceea ce priveşte aplicarea lor faţă de acel stat [articolul 2(d)] 230 practicii panamericane un tratat determinat este valabil în forma sa originală de elaborare între statele care au ratificat tratatul fără rezerve; tratatul este valabil şi între statele care au avut rezerve şi cele care au acceptat acele rezerve, în relaţiile dintre ele, în varianta modificată prin rezervă; tratatul nu este valabil între statele care au efectuat rezerva şi cele care au contestat-o. În cadrul ONU, un moment important l-a reprezentat solicitarea de către Adunarea Generală a avizului consultativ al CIJ în legătură cu rezervele anunţate ale unor state şi obiecţiunile formulate de celelalte state în legătură cu aceste rezerve în cazul Convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea genocidului din 1948. În avizul său consultativ din 28 mai 1951, CIJ a stabilit criteriul conform căruia rezerva trebuie să fie compatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. Părţile contractante pot stabili ele însele, pe baza acestor criterii, dacă acceptă sau nu rezervele formulate. Constatarea efectuată individual de fiecare stat poate influenţa doar relaţiile dintre statul care face rezerva şi cel care o contestă, neavând nici un efect asupra relaţiilor contractuale dintre statul care face rezerva şi celelalte părţi contractante 3. În perioada elaborării Convenţiei de la Viena, în relaţiile dintre state s-a înrădăcinat deja practica liberală amintită, iar Convenţia de la Viena a acordat reglementării o şi mai mare elasticitate. Reguli de principiu. Aceasta consacră următoarele reguli de principiu în materia rezervelor: – criteriul de apreciere a rezervei constă în compatibilitatea cu obiectul şi scopul tratatului la care se formulează rezerva respectivă 4 ; – în cazul în care un tratat tace în legătură cu posibilitatea formulării de rezerve, se pot formula rezerve dacă sunt compatibile cu obiectul şi scopul tratatului; – nu se poate formula rezervă la un tratat care exclude expres acest lucru 5 ; unele tratate prevăd expres dispoziţiile la care se pot formula rezerve; – dacă din numărul limitat al statelor contractante, din obiectul şi scopul tratatului, reiese că aplicarea integrală a tratatului constituie o premisă importantă, formularea de rezerve este admisă numai dacă se consimte unanim de către toate statele părţi; – la actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale se pot formula rezerve numai cu consimţământul organului competent al organizaţiei; – vis-à-vis de rezerve, celelalte state pot formula obiecţii, fără a se aduce atingere în acest fel valabilităţii tratatului – între statele care formulează rezerva şi cele care obiectează, tratatul trebuie considerat valabil cu excepţia reglementării la care se referă rezerva; statul care contestă rezerva poate să îşi exprime expres dorinţa de a nu fi obligat în nici un fel prin tratat în raport cu statele ce au formulat rezerve; – dacă tratatul prevede expres în cuprinsul său că se admit anumite rezerve, celelalte părţi contractante nu pot formula obiecţii.
prin care se urmăreşte modificarea sau excluderea efectelor juridice ale anumitor prevederi ale acestuia pentru partea română, dacă tratatul nu interzice asemenea rezerve şi ele sunt conforme dreptului internaţional; pentru a produce efecte juridice, rezervele formulate la semnare trebuie confirmate la ratificare sau aprobare. După cum se poate constata, această definiţie seamănă foarte mult cu cea de la articolul 2(1)(d) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor. Convenţia privind Genocidul6 Rezervele la tratatele multilaterale constituie una din cele mai problematice chestiuni în dreptul tratatelor. În conformitate cu articolul 2(d) al Convenţiei de la Viena, „prin expresia În rolul său de depozitar, Liga Naţiunilor a permis doar acele rezerve care erau acceptate de toate părţile contractante. Toate celelalte, atât rezervele şi semnăturile sau ratificările la care acestea erau ataşate, erau considerate ca fiind nule şi nevalabile. Uniunea Pan americană a adoptat o abordare diferită, mai flexibilă, care în esenţă consta în aceea că tratatul era considerat în vigoare între statele rezervatare şi statele care au acceptat rezerva dar nu era în vigoare între statele rezervatare şi statele care nu au acceptat rezerva. Abordarea modernă derivă din Opinia Consultativă a Curţii Internaţionale în cauza Rezerve la Convenţia privind Genocidul, prin care se statuează în esenţă următoarele: „Un Stat care a făcut şi a menţinut o rezervăcare a fost respinsă de către una sau mai multe părţi la Convenţie, dar nu şi de către celelalte, poate fi considerat ca fiind parte la Convenţie dacă rezerva este compatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei; altfel, Statul nu poate fi considerat ca fiind parte la Convenţie”. Curtea a adăugat că: „Dacă o parte la Convenţie obiectează cu privire la rezervă, considerând-o ca fiind incompatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, se poate ca în fapt Statul rezervatar să fie considerat ca nefiind parte la Convenţie... dacă, pe de altă parte, o parte acceptă rezerva ca fiind compatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, se poate, în fapt considera căStatul rezervatar este parte la Convenţie”. Malgosia Fitzmaurice precizează că, deşi abordarea Curţii a fost ulterior confirmată de Convenţia de la Viena, Curtea a afirmat clar că aceasta exprimă punctul său de vedere cu privire la executarea rezervelor doar în legătură cu Convenţia privind Genocidul, notând următoarele: „Într-o asemenea Convenţie părţile contractante nu au un interes propriu; ele au numai, unul şi toate, un interes comun, adică realizarea acelor scopuri înalte care sunt raison d'être al convenţiei. În mod constant în Convenţiile de acest tip nu se poate vorbi de avantaje individuale sau dezavantaje ale statelor, sau de menţinerea unui echilibru contractual perfect între drepturi şi obligaţii”. De asemenea, a afirmat că: „Având în vedere obiectul şi scopul Convenţiei privind Genocidul se poate presupune că intenţia Adunării Generale ONU şi a statelor care au adoptat Convenţia a fost ca un număr cât mai mare de state să participe. Excluderea completă de la Convenţie a unuia sau mai multor state nu ar restrânge doar scopul aplicării sale, dar ar lipsi oarecum de autoritate principiile umanitare şi morale pe care se bazează”. 233 Pentru aceste motive, Curtea s-a îndepărtat de sistemul rigid practicat de Liga Naţiunilor, pe care anumiţi judecători l-au considerat ca reflectând dreptul cutumiar internaţional. Totuşi, chiar Adunarea Generală ONU a fost cea care a cerut Secretarului General al ONU să adopte o nouă abordare când acţionează în calitatea sa de depozitar al tratatelor multilateral . Problematica formulării rezervelor de către România cu privire la Convenţia privind reprimarea capturării ilicite a aeronavelor Autori de prestigiu consideră instituţia rezervei drept cea mai controversată din dreptul tratatelor7, în esenţă controversele pornind de la ideea dacă este posibil ca în absenţa consimţământului părţilor la un tratat, efectul acestuia să poată fi diminuat, exclus sau modificat. Datorită caracterului lor, tratatele bilaterale exclud posibilitatea efectuării unei rezerve de către părţi. În aproape toate cazurile de efectuare a unei rezerve la un tratat multilateral, statul rezervatar îşi afirmă poziţia în acest fel datorită necesităţii de a compatibiliza obligaţiile sale izvorâte din tratat cu legislaţia sa naţională, atunci când, din motive politice, culturale sau sociale, nu este oportun sau posibil să schimbe legea internă. Spre exemplu, la Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, încheiată la Haga, la 16 decembrie 1970, numeroase state8 au efectuat rezerve în ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 12(1), referitor la jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie asupra diferendelor dintre statele contractante referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei. România a ratificat această Convenţie prin Decretul9 Consiliului de Stat nr. 143/1972, prilej cu care a formulat următoarea rezervă: „Republica Socialistă România, potrivit articolului 12 paragraful 2 din convenţie, declară că nu se consideră legată de dispoziţiile paragrafului 1 din acest articol al Convenţiei pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor. În expunerea de motive la Decretul amintit, se precizează următoarele: „La 13 octombrie 1971 Republica Socialistă România a semnat Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, încheiată la Haga la 16 decembrie 1970 în cadrul conferinţei internaţionale de drept aerian, convocată în acest scop din iniţiativa Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale. Convenţia defineşte elementele infracţiunii de capturare ilicită a aeronavelor civile, pe care statele se obligă să o reprime prin pedepse severe. Statele contractante îşi asumă de asemenea obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a stabili competenţa lor jurisdicţională în ceea ce priveşte infracţiunea de capturare ilicită a aeronavelor, precum şi orice act de violenţă împotriva pasagerilor sau echipajelor, în legătură directă cu infracţiunea, şi de a proceda imediat la anchete preliminare pentru stabilirea faptelor. Totodată, statele contractante se angajează să-şi acorde asistenţa judiciară cea mai largă în vederea pedepsirii infractorilor, să ia toate măsurile pentru a menţine sau restitui controlul aeronavei comandantului ei legitim, să înlesnească pasagerilor şi echipajului, cât mai grabnic cu putinţă, continuarea călătoriei şi să restituie fără întârziere aeronava şi încărcătura sa celor care au dreptul să le deţină. Infracţiunea este socotită ca un caz de extrădare între statele contractante în condiţiile tratatelor bilaterale de extrădare încheiate între ele, sau, în lipsa acestora, în condiţiile dreptului lor intern. Statul care subordonează extrădarea de existenţa unui tratat multilateral are latitudinea, în lipsa unui asemenea tratat cu statul care cere extrădarea, să considere convenţia ca fiind baza juridică a extrădării. Republica Socialistă România, care s-a pronunţat în mod constant în favoarea rezoluţiilor adoptate în Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în problema prevenirii şi capturării ilicite a aeronavelor şi a semnat Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, este interesată de a deveni parte prin ratificare, la acest instrument internaţional. Dispoziţiile convenţiei oferă cadrul juridic favorabil unei cooperări internaţionale eficace pentru prevenirea şi reprimarea actelor de deturnare a aeronavelor, fără a aduce atingere prerogativelor suverane ale statelor contractante. Cu ocazia depunerii instrumentelor de ratificare urmează să se facă o rezervă la dispoziţiile articolului 12(1) în sensul neacceptării jurisdicţiei obligatorii a Curţii Internaţionale de Justiţie, pentru reglementarea diferendelor privind interpretarea sau aplicarea convenţiei. În scopul ratificării Convenţiei pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, încheiată la Haga la 16 decembrie 1970, a fost emis alăturatul decret”. Pentru stabilirea oportunităţii menţinerii rezervei formulate de România, trebuie identificate şi stabilite două chestiuni: 1. Care au fost motivele formulării rezervei la momentul ratificării Convenţiei şi dacă aceste motive se menţin; 2. Dacă există motive de actualitate pentru a fi retrasă rezerva formulată, adică pentru a schimba situaţia juridică existentă în prezent. Cu privire la problematica de la punctul 1, apreciem că la momentul ratificării Convenţiei ideea de suveranitate a statelor prezintă nuanţe diferite în raport cu momentul prezent, astfel că existenţa unei jurisdicţii obligatorii şi suprastatale era considerată, în pofida faptului că la baza creării sale era o dispoziţie convenţională, drept o formă de încorsetare a libertăţii şi suveranităţii unui stat în sistemul relaţiilor internaţionale. Ca urmare, efectuarea rezervei era binevenită la momentul respectiv, cu atât mai mult cu cât condiţiile politice de atunci nu îngăduiau de principiu o cedare definitivă a atribuţiilor jurisdicţionale finale către un organism străin de sistemul politic în care era ancorată România. Evident această stare de lucruri a încetat la momentul actual, astfel că, sub acest aspect, retragerea rezervei ar fi oportună. Cu privire la aspectele de la punctul 2, problema se poate pune în ceea ce priveşte existenţa altor motive de a menţine rezerva, decât cele existente la data formulării rezervei. Oportunitatea retragerii rezervei trebuie apreciată prin raportare la obiectul Convenţiei, la circumstanţele specifice, în prezent, României raportate la domeniul de reglementare al Convenţiei, precum şi prin raportare la alte motive. În legătură cu obiectul Convenţiei, în principal este vorba de stabilirea unor fapte drept infracţiuni, menţionate la articolul 1 al Convenţiei. Pornind de la această realitate prin convenţie statele şi-au asumat diverse obligaţii referitoare la modul în care trebuie să trateze situaţiile în care se comit fapte din cele menţionate la articolul 1. Astfel, este important de reţinut că prin convenţie se urmăreşte prevenirea şi sancţionarea acelor persoane care săvârşesc în calitate de autor sau complice acte ilicite prin violenţă sau ameninţare cu violenţa, la bordul unei aeronave în zbor, în scopul de a pune stăpânire pe aceasta sau a exercita controlul asupra ei. Pe scurt, este vorba de una din formele prin care se poate săvârşi un act de terorism, dar nu numai. Ca urmare, problema în cauză referitor la retragerea rezervei se pune în contextul în care prin tratate încheiate în valorificarea dispoziţiilor Convenţiei . O dovadă în sensul că condiţiile politice de la acea vreme au influenţat formularea de rezerve este că ţări din acelaşi sistem au formulat de asemenea rezerve la articolul 12 din Convenţie dar şi-au retras rezerva imediat după 1990 sau în următorii ani; spre ex. Ungaria la 10 ianuarie 1990, Bulgaria la 9 mai 1994, iar Polonia la 23 iunie 1997 236 cu state contractante România va avea un diferend legat de efectele acelui tratat prin prisma dispoziţiilor Convenţiei, sau legat de conduita sa concretă în raport cu obligaţiile inserate în acele tratate, ori de câte ori ar fi vorba de acte de combatere a faptelor de terorism. Se poate uşor constata că demersurile efectuate în prezent pentru combaterea terorismului sunt influenţate de factori diferiţi de cei existenţi în anul 1970, anul adoptării Convenţiei. Aceşti factori, de ordin internaţional şi intern, conduc în prezent la acţiuni care sunt apreciate în diversele medii sociale şi politice în mod diferit, fie critic 499, fie aprobator. O astfel de realitate demonstrează că la momentul de faţă există o poziţie incertă, neunanim acceptată, legată de noul model de luptă şi combatere a terorismului. Pe de altă parte, Convenţia supusă atenţiei instituie diverse garanţii pentru autorii sau prezumtivii autori ai unor fapte, garanţii cum sunt, spre exemplu, dispoziţia de la articolul 6(3): „Orice persoană deţinută în baza paragrafului 1 al prezentului articol poate comunica imediat cu cel mai apropiat reprezentant calificat al statului al cărui cetăţean este, în care scop îi vor fi acordate orice înlesniri”. Ori, se cunoaşte că o asemenea dispoziţie de natura garanţiilor, este în prezent umbrită de regula potrivit căreia combaterea terorismului poate presupune acordarea unor puteri speciale autorităţilor statului, inclusiv posibilitatea de a-i suprima dreptul de mai sus pentru o perioadă de timp necesară desfăşurării unor anchete sau din motive de siguranţă şi ordine publică etc., iar măsura să fie proporţională cu cauza care a determinat-o. Din cele de mai sus, se poate trage concluzia că acordarea dreptului de jurisdicţie obligatorie unei entităţi suprastatale, dincolo de calificarea superioară a acestei entităţi, nu reprezintă, în opinia noastră, o soluţie oportună dacă ne raportăm la incertitudinea adoptării unei poziţii majoritare sau unanime în ceea ce priveşte tipologia combaterii terorismului. Regimul Convenţiei de la Viena (1969) În abordarea Curţii reflectată de articolul 19 al Convenţiei de la Viena s-a încercat să se încline balanţa dinspre obiectivul asigurării integrităţii tratatului spre şi în favoarea încurajării participării universale. Articolul 20(4) înclină balanţa către o participare largă prin prevederea următoarei situaţii: chiar dacă un stat parte obiectează la o rezervă ataşată la semnarea sau ratificarea de către alt stat, tratatul va intra, cu toate acestea, în vigoare, iar rezerva va fi efectivă între ele, mai puţin atunci când „o intenţie contrară este expres definită de către Statul ce obiectează”. Spre exemplu, sunt deosebit de criticabile, şi pe bună dreptate, practicile denumite „rendition”, care contravin exigenţelor juridice impuse de respectarea drepturilor omului abordarea din cazul Convenţiei privind Genocidul ar trebui limitată doar la acele tratate care nu conferă avantaje sau dezavantaje speciale pentru un singur stat a fost abandonată, iar articolul 20(5) prevede că o rezervă este consideratăca fiind acceptată de către un stat dacă nu a făcut obiecţie cu privire la ea într-un termen de 12 luni de la notificarea acesteia, mai puţin atunci când rezerva priveşte instrumentul constitutiv al unei organizaţii internaţionale, sau dacă tratatul în cauză prevede altfel. Încă o dată, urmând cazul Convenţiei privind Genocidul, Convenţia de la Viena, la articolul 19(c), prevede că un stat nu va înainta o rezervă care este „incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului”. Acest criteriu este vag şi dificil de utilizat. Cu toate acestea, rezervele de la caracterul general sunt considerate ca fiind incompatibile cu „obiectul şi scopul” tratatului. În timp ce rezervele la prevederile tratatelor care codifică dreptul cutumiar internaţional sunt posibile, este cert că rezervele cu privire la prevederile ce consacră norme de ius cogens nu sunt posibile. A se vedea, spre exemplu, cauza Platoului Continental al Mării Nordului, în care pare să se accepte această variantă. Dar, potrivit Comentariului General numărul 24(52) al Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Comentariu privitor la probleme legate de Rezervele efectuate la ratificarea sau aderarea la Acord sau Protocolul Opţional la acesta, sau în legătură cu declaraţiile întemeiate pe articolul 41 al Acordului, 11 noiembrie 1994, se susţine că rezervele la prevederile tratatelor în materia drepturilor omului care reprezintă dreptul cutumiar internaţional nu sunt permise. Cum pot fi însă deosebite acele rezerve care sunt incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului, de cele care nu sunt incompatibile? Există douăteorii în această privinţă: teoria permisibilităţii şi teoria opozabilităţii. Prima teorie presupune parcurgerea a două etape de evaluare: o primă etapă presupune evaluarea obiectivă a rezervei pentru a se stabili compatibilitatea cu obiectul şi scopul tratatului. Dacă în urma evaluării nu rezultă această compatibilitate, acceptul celorlalte state nu validează rezerva. Dacă rezerva este compatibilă cu obiectul şi scopul tratatului, părţile trebuie să decidă dacă o acceptă sau obiectează la rezervă pe orice alt motiv ar dori ele, cum ar fi pentru motive politice. Teoria opozabilităţii justifică validitatea rezervelor exclusiv pe acceptul de către celelalte state părţi. Din această perspectivă, testul de compatibilitate apare doar ca un îndrumar de principii pentru părţi, pentru a se lămuri mai exact dacă doresc sau nu să accepte rezerva formulată În Opinia consultativă privind cauza Restricţii la pedeapsa cu moartea, Curtea Inter-americană a fost în postura de a lămuri dacă o rezervă efectuată de Guatemala era permisă în lumina obiectului şi scopului Convenţiei. Curtea Inter-americană a constatat următoarele: „o rezervă care era destinată să ofere posibilitatea unui stat să suspende oricare dintre drepturile fundamentale de la care nu se poate deroga, trebuie să fie incompatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei şi, ca urmare, aceasta nu poate fi permisă. Situaţia va fi diferită dacă rezerva încearcă numai să restrângă anumite aspecte referitoare la drepturi nederogatorii fără a lipsi dreptul, în întregul său, de scopul său de bază. Din moment ce rezerva… nu pare să fie de acel tip destinat să nege existenţa dreptului la viaţă de aşa manieră, Curtea concluzionează că pentru aceste motive poate să o considere, în principiu, ca nefiind incompatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei”. Una dintre problemele ce nu cunosc un singur răspuns este legată de efectul juridic al ataşării unei rezerve nepermisibile, cu ocazia semnării sau ratificării. O primă variantă este că statul care efectuează o astfel de rezervă nu va fi considerat parte la tratat, decât dacă îşi va retrage această rezervă. A doua variantă este de a considera statul respectiv parte la tratat, dar ignorându-se complet rezerva formulată de acesta. Urmând acest raţionament, statul „rezervatar” va fi obligat prin tratat ca şi cum nu ar fi efectuat nici o rezervă. Această variantă însă nu poate fi justificată riguros din punct de vedere teoretic, întrucât nu poate să justifice mecanismul de legare prin consimţământ al tuturor statelor părţi cu privire la acelaşi conţinut textual. Problema rezervelor la tratatele privind drepturile omului Sistemul rezervelor consacrat în Convenţia de la Viena se dorea a fi cuprinzător, dar a devenit clar în anii 1980 că era dificil de aplicat, în special în ceea ce priveşte compatibilitatea rezervelor asupra tratatelor în domeniul drepturilor omului cu „obiectul şi scopul” lor. Ca urmare, în anul 1983 a fost adăugată pe agenda de lucru a Comisiei de Drept Internaţional materia dreptului şi practicii în legătură cu rezerva la tratatele privitoare la drepturile omului. Tratatele privitoare la drepturilor omului nu sunt contractuale în natura lor şi nu creează drepturi şi obligaţii între state pe bazele tradiţionale. Această cauză privea problema efectuării unei rezerve de către Guatemala în legătură cu interzicerea aplicării pedepsei cu moartea „pentru delicte politice sau crime asemănătoare”, consacrată de articolul 4(4) din Convenţia Americană privind drepturile omului, dispoziţie de la care nu se poate deroga reciprocităţii, ci stabilesc raporturi între state şi indivizi. Câteva chestiuni nedecise rămân să fie rezolvate: au fost permise toate rezervele statelor? Dacă nu, cine decide asupra acestei chestiuni? Care sunt efectele legale ale acceptării sau respingerii unei rezerve sau ale efectuării unei rezerve nepermise? În sens larg vorbind, există două abordări principale: una ilustrată de abordarea Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, care accentuează inadvertenţele regimului Convenţiei de la Viena (1969) şi o a doua, care consideră acest regim absolut satisfăcător10. Sunt câteva entităţi internaţionale, altele decât Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Inter-americană pentru Drepturile Omului, care au instituţionalizat procedura de decizie asupra permisibilităţii rezervelor. În cauza Belilos, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că o declaraţie efectuată de Elveţia atunci când a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost de fapt o rezervă cu caracter general şi ca urmare nepermisă în termenii articolului 64 al Convenţiei. Curtea a criticat aspru rezerva şi a decis că Elveţia este legată de Convenţie în totalitatea ei. În mod asemănător, în cauza Lozidou, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că rezervele Turciei la jurisdicţia Comisiei şi Curţii în considerarea aplicării lor cu privire la activitatea din Ciprul de Nord au fost invalide şi au fost criticate aspru, însemnând că asemenea aplicări pot fi luate în considerare de organele de la Strasbourg, în ciuda intenţiilor Turciei de a le împiedica. Problema rezervelor la tratatele privind drepturile omului a fost luată în considerare de Comisia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului într-un controversat Comentariu General. Comisia pentru Drepturile Omului este corpul constituit sub cupola Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice în 1996 şi are sarcina de a supraveghea îndeplinirea de către state a obligaţiilor din tratat. În Comentariul General, Comisia a considerat că prevederile Convenţiei de la Viena care acordă posibilitatea obiecţiilor din partea statelor în legătură cu rezervele sunt nepotrivite în contextul tratatelor drepturilor omului, care nu conţin o legătură inter-statală de schimb reciproc de obligaţii mutuale, ci urmăresc înzestrarea cu drepturi a indivizilor. Comisia pentru Drepturile Omului a notat că rezervele contrare normelor imperative nu sunt compatibile cu obiectul şi scopul Convenţiei şi a ridicat problema dacă rezervele de la prevederile non-derogatorii ale Acordului sunt compatibile cu obiectul şi scopul său. Comisia şi-a exprimat opinia că rezervele la sistemul individual de comunicare către Comisie, stabilit în baza primului Protocol Opţional al Acordului, nu sunt compatibile cu scopul şi obiectul său. Ea a afirmat că este Comisia competentă să determine dacă o anumită rezervă este compatibilă cu obiectul şi scopul Acordului 11. Comentariul General a stârnit o puternică reacţie, mai ales din partea Marii Britanii şi SUA care au considerat că Articolul 19(c) al Convenţiei de la Viena (1969) este adecvat şi aplicabil rezervelor la tratatul privind drepturile omului, ţinând cont, spre deosebire de Comisie, că statele sunt părţi la tratat, iar nu indivizii. Mai mult, SUA au accentuat că rezerva formează o parte integral a consimţirii şi este purtătoare de obligaţii în totalitate, iar nu parţial. Totuşi, Comisia a afirmat în Comentariul General în cauza Rawle Kennedy că: „Presupunerea normală este că ratificarea este dependentă de acceptarea rezervei sau de neacceptarea rezervei şi că nu se va vicia consimţământul statului rezervatar. Totuşi, această presupunere nu se poate aplica atunci când este extrem de clar că întreg consimţământul statului rezervatar este dependent de acceptarea rezervei. La fel este în cazul rezervelor la Protocolul Opţional”. Totuşi, în cel de-al Doilea Raport, prin raportorul special al Comisiei de Drept Internaţional (Alain Pellet), s-a respins abordarea anterioară şi s-a argumentat că în sistemul Convenţiei de la Viena este posibil să se formuleze rezerve la tratatele privind drepturile omului. Este aşadar foarte clar că există o controversă actuală în jurul acestei chestiuni 12 Declaraţii interpretative Declaraţiile interpretative nu sunt reglementate de Convenţia de la Viena (1969). Ele sunt adăugate la tratate de către guverne la momentul semnării, ratificării sau acceptării şi au un caracter explicativ, deoarece evidenţiază cum anume înţelege un stat conţinutul obligaţiilor tratatului atunci când îşi exprimă consimţământul de a fi legat prin acel tratat. Totuşi, asemenea declaraţii sunt subiectul unor studii atente (şi precaute). Dacă statele – prin interpretare – schimbă scopul obligaţiilor, acestea încetează a mai fi simple declaraţii şi devin rezerve. Efectul legal al declaraţiilor interpretative depinde de faptul dacă scopul lor este să ofere o interpretare a tratatului ce ulterior s-ar putea dovedi incorectă („o simplă declaraţie interpretativă”), sau dacă instrumentul oferă o interpretare ce este acceptată de ceilalţi („o declaraţie interpretativă calificată”). În practică, a deosebi între rezerve şi formele de declaraţii interpretative poate fi o sarcină foarte greoaie13. Potrivit Comisiei de Drept Internaţional, această sarcină va trebui preluată cu bună credinţă în conformitate cu înţelesul normal ce trebuie dat termenilor, în lumina tratatului la care se referă. Ca urmare, se va ţine cont de intenţia statului sau organizaţiei internaţionale la momentul formulării declaraţiei. Elemente de drept naţional privind rezervele la tratate Reglementarea cadru în materia tratatelor este cuprinsă la articolul 91(1) din Constituţia României, în conformitate cu care „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege”. Ceea ce interesează la această secţiune este în primul rând observarea distincţiei pe care o realizează constituantul prin instituirea prevederii anterior citate. În primul rând, se observă că dispoziţia distinge două categorii de tratate internaţionale:
Art 1 litera a din actul normativ care reglementează modul de adoptare al tratatelor face următoarea definiţie legală a tratatului: “Prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe14.” La litera j din acelaşi articol din aceeaşi lege se menţionează definiţia legală a unei rezerve la tratat: “rezervă se înţelege declaraţia unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, formulată cu ocazia semnării, ratificării, aprobării, aderării sau acceptării unui tratat multilateral, prin care se urmăreşte modificarea sau excluderea efectelor juridice ale anumitor prevederi ale acestuia pentru partea română, dacă tratatul nu interzice asemenea rezerve şi ele sunt conforme dreptului internaţional; pentru a produce efecte, rezervele formulate la semnare trebuie confirmate la ratificare sau la aprobare;” În cadrul articolului 22 alineatul (5) se face o altă menţiune important care specific că actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare a unui tratat multilateral poate cuprinde şi unul sau mai multe articole conţinând rezerve şi/sau declaraţii ale părţii române, care se fac cu respectarea strictă a prevederilor tratatului. Mai mult în cadrul articolului 25 se menţionează că tratatele intră în vigoare în conformitate cu prevederile cuprinse în acestea. În cazul în care ratificarea, aprobarea, aderarea sau acceptarea s-a făcut cu rezerve sau/şi declaraţii, conţinutul acestora, astfel cum este redat în actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare, va fi inclus ca atare în textul instrumentului de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare ori în notificarea privind îndeplinirea procedurilor interne vizând ratificarea, aprobarea, aderarea sau acceptarea. Ministerul Afacerilor Externe, precum şi alte ministere şi autorităţi ale statului au obligaţia să semnaleze Preşedintelui României, Guvernului şi Parlamentului problemele pe care le ridică aplicarea unor tratate în vigoare, în vederea soluţionării operative a acestora, în deplină conformitate cu dreptul internaţional şi interesele părţii române. Ministerul Afacerilor Externe analizează, în consultare cu alte ministere şi autorităţi ale statului, rezervele la tratatele multilaterale pe care le-au formulat alte state şi poate formula obiecţii la acestea, dacă este necesar, conform dreptului internaţional şi practicii internaţionale. Ministerul Afacerilor Externe poate iniţia, în consultare cu alte ministere şi autorităţi ale statului, retragerea rezervelor formulate de partea română la un tratat multilateral, care urmează aceeaşi procedură ca şi la exprimarea consimţământului cu privire la tratatul respectiv. Instrumentul de motivare a actului normativ prin care se aprobă retragerea rezervelor cuprinde cauzele pentru care s-a optat pentru aceasta.
Afacerilor Externe notifică depozitarului retragerea rezervelor părţii române sau transmite instrumentul de retragere a rezervelor, care este, de regulă, semnat de ministrul afacerilor externe şi învestit cu sigiliul de stat. Concluzii. În practica internaţională apar ades situaţii când statele, deşi doresc să încheie un anumit tratat sau să adere la el, nu pot fi de acord sau nu se pot angaja să respecte unele prevederi ale acestuia.
Situaţia poate apărea numai în cazul tratatelor multilaterale, pentru că la tratatul bilateral dacă un stat nu este de acord cu anumite propuneri ale celeilalte părţi are posibilitatea de a se opune şi a nu le accepta încă în faza de negociere a tratatului.
Adoptarea de rezerve şi declaraţii are un efect pozitiv în dreptul internaţional, întrucât oferă posibilitatea ca la tratate să adere şi acele state care nu pot accepta integral clauzele unui tratat, dar se pot obliga faţă de majoritatea acestora.
Există deosebiri între rezervă şi declaraţie. Rezerva modifică înseşi obligaţiile înscrise în tratat, alegând între dispoziţiile faţă de care statul se angajează să le respecte şi cele cu care nu este de acord şi pe care nu se angajează să le respecte. Rezerva are astfel un caracter juridic, fixând cadrul exact al angajamentelor.Prin declaraţie se exprimă doar o părere despre o anumită dispoziţie din tratat, o atitudine negativă faţă de această dispoziţie cu care statul care formulează declaraţia nu poate fi pe deplin de acord. Neformulând însă o rezervă faţă de acea dispoziţie, statul va fi obligat să o respecte ca şi pe celelalte; declaraţia are astfel un caracter pur politic, fără efect juridic. De aici rezultă o altă deosebire: poate fi făcută cu ocazia semnării şi numai până la depunerea instrumentelor de ratificare, iar declaraţia oricând.
Faptul că rezerva produce efecte atât de radicale a impus pe plan internaţional necesitatea stabilirii unor condiţii restrictive pentru formularea acesteia. Astfel, părţile pot hotărâ ca la tratatul pe care îl încheie să nu fie permise rezervele; rezerva trebuie să se refere numai la acele dispoziţii sau domenii pentru care părţile admit formularea de rezerve; rezerva să nu fie incompatibilă cu scopul sau cu obiectul tratatului.
Deşi rezerva are un caracter unilateral, funcţionând din momentul formulării ei, celelalte state părţi la convenţia la care s-a formulat o rezervă au dreptul să fie sau nu de acord cu ea. În principiu, opoziţia unui stat face ca rezerva să producă efecte faţă de statele care au acceptat-o, iar faţă de acele state care nu au acceptat-o nu va produce efecte. Aceleaşi state au, însă şi posibilitatea ca, prin obiecţiunile lor la rezerve să refuze aplicarea tratatului în întregul lui între ele şi statul rezervator. Bibliografie:
1 Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, Continent XXI, Bucureşti, 1995, 11; Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, I, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, 49; Mazilu, D., Dreptul internaţional public, II, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 17; Molea, M.C., Viciile de consimţământ în Dreptul Internaţional Public, Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, 15; Popescu, D., Năstase, A., Drept internaţional public, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1997, 42; Geamănu, G., Drept internaţional contemporan, Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, 24; Preda-Mătăsaru, A., Tratat de drept internaţional public, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 54 2 Rad, M., Curs de drept - http://idd.euro.ubbcluj.ro/ interactiv/ cursuri/ marcela rad/cap5.html 3 Poziţia CIJ a fost influenţată în mod evident de sistemul panamerican 4 Spre exemplu, în cazul în care un tratat are ca obiect prevenirea şi pedepsirea genocidului, un stat care are o rezervă referitoare la un articol ce defineşte elementele constitutive ale genocidului impietează în acest mod însuşi scopul tratatului, respectiv de a elimina orice formă de genocid; o astfel de rezervă trebuie contestată de celelalte părţi contractante 5 Spre exemplu, în cazul Convenţiei privind interzicerea sclaviei, a comerţului cu sclavi şi alte practici asemănătoare din 1956 care acceptă expres sau tacit rezerva; între aceste state tratatul obligă în forma modificată, potrivit principiului reciprocităţii rezervei; 6 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 260A (III) din 9 decembrie 1948 şi intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951. România a aderat la Convenţie la 2 noiembrie 1950 prin Decretul nr. 236, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 110 din 2 decembrie 1950 7 Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, vol. III, Lumina Lex, Bucureşti, 2005, 76 8 La momentul prezent, din 182 de state părţi la Convenţie, doar următoarele state şi-au menţinut rezervele efectuate în ceea ce priveşte acest subiect: Bahrain, Belarus, Brazilia, China, Cuba, Egipt, Guatemala, India, Indonezia, Malawi, Mozambic, Oman, Peru, Arabia Saudită, Africa de Sud, Siria, Tunisia, Ucraina şi Vietnam 9 Publicat în Buletinul Oficial nr. 49/09.05.1972. Denumirea convenţiei în engleză: Convention for the Suppression of Unlawful Seizure of Aircraft, The Hague, 16 December 1970 234 convenţiei vor fi supuse Curţii Internaţionale de Justiţie numai cu consimţământul tuturor părţilor în litigiu, pentru fiecare caz în parte”. 10 Fitzmaurice, M., The practical working, 194 11 Idem, 195 12 ibidem 195 13 ibidem 196 14 LEGE Nr. 590 din 22 decembrie 2003 privind tratatele PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 23 din 12 ianuarie 2004 Yüklə 115,99 Kb. Dostları ilə paylaş:
|