Universitatea transilvania braşOV

• 
  Impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor;
  
• 
  Impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare private pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii;
  
• 
  Drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4, art. 39;
  
• 
  Impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa în statul acreditar şi a impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în înteprinderi comerciale situate în statul acreditar;
  
• 
  Impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate;
  
• 
  Drepturilor de înregistrare grefă, ipotecă, şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor art. 23.”
  

c) scutirea de prestaţii personale (art. 35):

“Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice fel de prestaţie personală, de orice fel de serviciu public, indiferent de natura sa şi de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.”

Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentelor pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor vamale, taxelor şi altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuielile aferente unor servicii similare pentru:

• 
  obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
  
• 
  obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.
  

Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul că ar exista motive serioase să se creadă că acesta conţine obiecte care nu beneficiază de scutirile menţionate în paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţie sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În asemenea caz nu trebuie să se facă decât în prezenţa organului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

d) libertatea de deplasare şi de circulaţie (art. 26):

“ Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi circulaţie pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii.”

e) facilităţi de sejur (art. 10):

“ Se notifică de Ministerul Afacerilor Externe ale statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căreia se va conveni:

• 
  numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor la misiune;
  
• 
  sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând familiei unui membru al misiunii şi dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru al misiunii;
  
• 
  sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflaţi în serviciu, persoanelor menţionate la alineatul de mai sus şi dacă este cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;
  
• 
  angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul acreditar, în calitate de membrii ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari, având dreptul la privilegii şi imunităţi.
  

Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie să facă de asemenea obiectul unei notificări prealabile.

f) executarea de prestaţii obligatorii (art. 35):

“Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice prestaţie personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa şi de serviciile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.”

Membrii familiei agentului diplomatic se bucură în principiu de aceleşi imunităţi şi privilegii dacă fac parte din gospodăria acestuia şi nu sunt cetăţeni ai statului acreditar.

Membrii personalului administrativ şi tehnic se bucură de inviolabilitatea persoanei şi a locuinţei, sunt scutiţi de obligaţia de a plăti asigurările sociale şi cea de plată a impozitelor şi taxelor, de exceptarea de la prestaţiile personale, imunitatea lor de jurisdicţie este funcţională.

Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitate de jurisdicţie funcţională, ei sunt scutiţi de impozite pe veniturile salariale şi de plata asigurărilor sociale.

Oamenii de serviciu sunt scutiţi numai de impozite şi taxele pe veniturile salariale.

I. Personalul diplomatic, pentru buna desfăşurare a activităţilor sale, se bucură de imunitatea diplomatică care se manifestă sub două mari aspecte: Imunitatea de jurisdicţie; Inviolabilitatea.

Imunitatea are două accepţiuni:

În sens larg prin imunitate se înţelege tratamentul special pe care statele sunt obligate în baza dreptului internaţional să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate pe teritoriul lor

În sens restrâns, ea semnifică scutirea de care se bucură organele diplomatice faţă de obligaţiile la care sunt ţinuţi alţi obiecţi de drept care se află pe teritoriul acelui stat (deci, scoaterea de sub jurisdicţie penală, administrativă, civilă a statului acreditar a organelor diplomaţiei).

II. Privilegiile diplomatice constituie şi ele una din categoriile tratamentului special acordate personalului diplomatic, constănd în anumite beneficii sau favoruri cu caracter de excepţie.
2.6 Clasificarea privilegiilor şi imunităţilor personalului diplomatic
Din punct de vedere al obiectului lor: Reale, cele care vizează bunurile misiunii ori ale personalului diplomatic;Personale, cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunităţile de jurisdicţie).

După sfera lor de aplicare: Funcţionale, cele care privesc actele împlinite în exerciţiul funcţiilor oficiale; Extrafuncţionale, cele care se referă la viaţa particulară a diplomatului.

Din punct de vedere al normelor de reglementare: Prevăzute de dreptul internaţional (rezultate de cutumă sau cele stabilite prin Convenţii colective); Imunităţi decurgând din dreptul internaţional special (cele rezultate din Convenţii încheiate între grupuri de state).

Din punct de vedere al beneficiarului pot fi: Cele acordate misiunii diplomatice ca instituţie; Cele acordate personalului diplomatic ca persoane fizice.
Capitolul 3. Imunitatea diplomatică
3.1 Imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici. Funcţia imunităţii de jurisdicţie.
Imunitatea de jurisdicţie constituie o excepţie care se aduce principiului general potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicţiei locale. În raport cu principiul de drept care statuează că străinii care se găsesc pe teritoriul unui stat se află sub jurisdicţia teritorială a acestuia şi în consecinţă sunt ţinuţi să respecte legile statului respectiv, imunitatea de jurisdicţie constă într-un tratament ce se acordă în mod special misiunilor şi membrilor lor, constituind deci o scoatere de sub acţiunea legii, o punere la adăpost de sancţiunea legală.

Această abatere de la principiu corespunde unei necesităţi şi nu se poate contesta că imunitatea şi inviolabilitatea diplomatică constituie condiţia indispensabilă în lipsa căreia raporturile dintre state ar fi impracticabile. Imunitatea de jurisdicţie, scoaterea de sub jurisdicţia statului acreditar sau protecţia împotriva legii acestuia, răspunde nevoii de a asigura o independenţă completă afentului diplomatic care trebuie să dispună de libertate deplină pentru a-şi putea exercita funcţiile.

În principiu sfera jurisdicţiei teritoriale se suprapune cu acea a suveranităţii de stat¹¹; de aceea, orice excludere sau limitare a jurisdicţiei teritoriale contravine prezumţiei de suveranitate, iar această excludere sau limitare nu poate fi presupusă ci trebuie să fie explicită; mai mult, aceasta excludere sau limitare apare ca o excepţie şi trebuie deci, să fie interpretată restrictiv.

Asemenea restrângeri pot fi făcute în baza dreptului internaţional cutumiar, a tratatelor ori în temeiul principiilor generale de drept recunoscute de state . Principiul imunităţii este comun tuturor sistemelor de drept¹². Într-un proces care s-a întins pe parcursul a multor secole, dreptul imunităţilor diplomatice s-a dezvoltat din practica safe-conduct (bilet de liberă trecere) individual care a fost acordat, ajungându-se la regulile dreptului internaţional cutumiar care s-au format pe acest temei solid.

Se poate afirma că însăşi absenţa deciziilor internaţionale atestă stabilitatea regulilor relevante ale dreptului internaţional (cazurile în care Curtea Internaţională de Justiţie ar fi putut avea ocazia să se pronunţe asupra anumitor aspecte ale dreptului diplomatic). De exemplu cauza Borchgrave (1937) dintre Belgia şi Spania a fost retrasă de la curte prin acord comun.
3.2 Natura juridică a imunităţii de jurisdicţie
Imunitatea de jurisdicţie acordată unui agent diplomatic are în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, un caracter procedural. Într-o cauză celebră, s-a pus în hotărâre data, devenită clasică, că “privilegiul diplomatic nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci numai exceptarea de la jurisdicţia locală” (nefiind exceptaţi de la răspunderea legală, ci de la jurisdicţia tribunalelor ţărilor în care sunt acreditaţi).

Imunitatea de jurisdicţie nu înseamnă imunitate de la dreptul substanţial aceasta se reduce în esenţă la imunitatea de la controlul curial, de la controlul instanţelor locale şi forma de constrângere pe care o implică; imunitatea de jurisdicţie nu implică scoaterea de sub incidenţa legii în existenţa obligaţiei de a respecta dreptul local, ci numai faptul că procedurile legale nu pot funcţiona faţă de diplomat, deşi este supus legii locale, nu se pot lua măsuri legale împotriva diplomatului pentru nerespectarea acestuia.

Agentul diplomatic are îndatorirea să observe legile în vigoare din statul primitor cel puţin acele dispoziţii care sunt în mod normal aplicabile faţă de toate persoanele care, aflându-se pe teritoriul său, cad sub jurisdicţia acestuia. Agentul diplomatic, fiind supus legilor şi regulamentelor statului acreditar este ţinut de obligaţia de a se supune regulilor de politie, nu-i este permis să comită furturi, trebuie să se conformeze contractelor încheiate ca oricine altcineva, chiar dacă nu i se poate intenta o acţiune în justiţie în cazul în care nu-şi onorează obligaţiile asumate.

Atât imunitatea de jurisdicţie cât şi inviolabilitatea împiedică autorităţile statului acreditar să întreprindă împotriva agentului diplomatic acţiuni judiciare şi orice altă măsură coercitivă privind persoana şi bunurile sale¹³; dar această exceptare nu face să dispară obligaţiile şi eventuala răspundere civilă, penală sau administrativă care izvorăşte din dreptul intern al statului acreditar, chiar şi faţă de persoana investită cu o misiune diplomatică¹⁴.

Deşi este supus dreptului intern al statului acreditar, diplomatul nu poate fi constrâns la respectarea legilor acestuia sau, cu alte cuvinte nu poate fi constrâns direct aşa cum se procedează cu celelalte persoane fizice şi juridice, adică nu poate fi chemat în justiţie întreprinde faţă de el măsuri de constrângere (arestare, reţinere) sau alte sancţiuni.

Această concepţie se regăseşte confirmată în practica internaţională şi în doctrină, în special cât priveşte legile penale şi regulamentele de poliţie ale statului acreditar o confirmare mai recentă a acestei obligaţii se regăseşte în Decizia din 1951, a Curţii Internaţionale de Justiţie, dată în cauza Haya de la Torre¹⁵.

Trebuie precizat că imunitatea de jurisdicţie nu este unul şi acelasi lucru cu lipsa de jurisdicţie, cu incompetenţa tribunalelor locale de a judeca anumite cauze. Absenţa de jurisdicţie se pune în legătură cu determinarea sferei de eficacitate a ordinii juridice interne şi apare ca o irelevanţă juridică a acestor raporturi cu privire la ordinea locală.

În timp ce imunitatea de jurisdicţie limitează puterea de jurisdicţie a statului (jurisdicţie care în mod normal este aplicabilă), absenţa de jurisdicţie a statului ţine de eficienţa ordinii juridice, în vreme ce imunitatea de jurisdicţie are ca efect paralizarea activităţii de aplicare a sancţiunii unei legi deşi această lege este incidentă faţă de persoana care se bucură de imunitate, ce-a de-a doua face ca acţiunea intentată în faţa unui tribunal să fie inadmisibilă, deoarece cauza nu se încadrează în ordinea juridică internă pe care tribunalele sunt ţinute să-i asigure respectare¹⁶.

De aici, rezultă că imunitatea de jurisdicţie creează un obstacol în calea aplicării normelor de drept procesual, în vreme ce absenţa de jurisdicţie constă într-o limitare a dreptului substanţial; în timp ce imunitatea de jurisdicţie este un fenomen tranzitoriu, destinat să dureze numai atât cât subzidă situaţia juridică care-l justifică (existenţa calităţii de agent diplomatic), extraneitatea la ordinea juridică, incompetenţa absolută este, în schimb, un fapt permanent¹⁷.

În sfârşit, este de observat că imunitatea de jurisdicţie nu exclude posibilitatea ca persoana care beneficiază de aceasta să intenteze o acţiune în justiţie; dimpotrivă această posibilitate nu subzidă în cazul în care este vorba de absenţa de jurisdicţie.



3.3 Sfera de aplicare a imunităţii de jurisdicţie
Imuniatea de jurisdicţie se ridică, în mod normal, în raport cu o anumită jurisdicţie, şi anume cu aceea a statului acreditar, pentru ca acea contribuţie juridică a agentului diplomatic, statutul diplomatic se stabileşte prin raportarea la acest stat.

La întrebarea dacă agentul diplomatic poate beneficia de imunitate în afara ţării unde este acreditat, jurisprudenţa a răspuns totusi afirmativ, cel puţin în privinţa ţărilor pe care le traversează pentru a merge la misiune sau a reveni. Într-un asemenea caz, imunitatea se justifică pe alte temeiuri - caracterul reprezentativ al agentului (în acest sens, sunt şi prevederile art, 40 din Constituţia de la Viena), iar conţinutul şi sfera acestor imunităţi nu sunt aceleaşi.

Trebuie să subliniem că imunitatea operează de o manieră generală, adică în raport cu întreaga jurisdicţie a statului acreditar; ca atare există imunitate nu numai în ceea ce priveşte jurisdicţiile penală, de poliţie sau civilă ci cu privire la orice fel de jurisdicţie care ar putea exista într-o ţară, cum ar fi tribunalele comerciale, de muncă, asigurări sociale, etc.

Prin imunitetea de jurisdicţie se blochează acţiunea oricărui organ, autorităţi sau agent al statului acreditar, manifestarea jurisdicţiei acestuia nefiindu-i opozabilă agentului diplomatic. Aceasta rezultă din generalitatea termenilor folosiţi de art.31 din Convenţia de la Viena (în special, termenul jurisdicţie administrativă), cât şi din Comentariul la proiectul de articole ale Comisiei (“Jurisdicţiile menţionate cuprind toate tribunalele speciale din categoriile indicate, de exemplu tribunalele de comerţ, tribunalele create pentru aplicarea legislaţiei sociale şi toate autorităţile administrative coercitive cu funcţie juridiciară “).¹⁸
3.4 Subiecţii din raporturile de drept internaţional care acordă imunitatea de jurisdicţie
Obligaţia juridică de a acorda imunitatea de jurisdicţie agentului diplomatic este în sarcina statului acreditar. Această soluţie rezultă din faptul că, în virtutea raportului de misiune diplomatică, stabilit între statul acreditant şi statul acreditar, acesta din urmă a consimţit să recunoască un statut special pentru reprezentanţii celuilalt stat.

Sunt de asemenea, ţinute să, acorde imunitate de jurisdicţie şi statele neacreditare (statele terţe), deşi nu se află în raporturi de misiune cu statele cărora le aparţin agenţii diplomatici în cauză; este vorba, în special, de statele pe teritoriul cărora agenţii diplomatici trebuie să tranziteze pentru a ajunge la sediul misiunii diplomatice sau pentru a reveni de la acesta.

Titularul dreptului subiectiv este statul acreditant. Agenţii diplomatici nu sunt decât beneficiari ai situaţiei juridice create de normele dreptului internaţional în materie de imunitate de jurisdicţie – terţii beneficiari ; ei sunt titulari ai unui drept subiectiv la imunitate însă, nu pe planul dreptului internaţional ci în baza dreptului intern al statului acreditar.

În baza normelor dreptului internaţional, statul acreditar este ţinut faţă de statul acreditant să acorde agenţilor diplomatici ai acestuia din urmă imunitate de jurisdicţie ; drept urmare, el prevede regului în ordinea sa juridică internă pentru această finalitate. Dacă statul acreditar a prevăzut o imunitate de jurisdicţie cu un conţinut mai larg decât cel stabilit de dreptul internaţional, agentul diplomatic poate beeficia de acest drept subiectiv; dacă dimpotrivă, normele dreptului intern nu sunt adoptate în mod complet la dreptul internaţional şi stabilesc o imunitate de jurisdicţie mai redusă decât era prevazută de normele dreptului internaţional, agentul diplomatic este beneficiar al acestor drepturi mai reduse.

În ce priveşte sfera persoanelor care beneficiază de imunitate, trebuie menţionat că această categorie este în mod expres determinată, ţinându-se seama de calitatea pe care o au, precum şi de alte condiţii pe care aceste categorii de persoane trebuie să le îndeplinească (cetăţenie, domiciliu,etc.) ; acordarea beneficiului sau întinderea acestuia variază de la o categorie la alta de persoane.

Beneficiază de imunitate următoarele categorii de persoane : şeful de misiune; consilierii, secretarii, ataşaţii (notificaţi ca atare la Ministerul Afacerilor Externe şi înscrişi în lista Corpului diplomatic, precum şi membrii lor de familie); personalul administrative; personalul ethnic; personalul de serviciu; personalul care se găseşte în serviciul personal al şefului misiunii.

Este relevant că în practica recentă a statelor se conturează tendinţa de a extinde imunităţile de jurisdicţie la toate persoanele care fac parte din efectivul misiunii diplomatice.

Se ridică problema cum se stabileşte calitatea de beneficiar a statului diplomatic. În unele cazuri s-a spus că ori de câte ori se ridică o asemenea problemă, Ministerul Afacerilor Externe este cel care confirmă calitatea de beneficiar al statutului diplomatic, pentru că acest minister este cel mai în măsură să ştie care este raţiunea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar; această acreditare nu are doar caracterul unei probe ce poate fi evaluată ci este o declaraţie pe care suveranul o face, printr-unul din ministerele sale, despre o problemă care ţine în mod specific de competenţa sa.¹⁹

Înscrierea pe lista Corpului diplomatic pe care o publică Ministerul Afacerilor Externe constituie de asemenea, o dovadă sau mai exact un început de dovadă întrucât lista diplomatică neavând un caracter constitutiv nu conferă prin ea însăşi statutul diplomatic.²⁰

Se consideră că acordarea unei vize pe un paşaport diplomatic nu implică necesarmente şi recunoaşterea acestui stat din partea statului acreditar (viza care i-a fost aplicată pe paşaport acuzatului nu a constituit prin ea însăşi o acordare de imunitate diplomatică) sau că nu este determinantă în această privinţă.²¹
3.5 Regula imunităţii de jurisdicţie a personalului diplomatic
Există o practică generală ca statele să acorde agentului diplomatic imunitate faţă de jurisdicţia locală; dar nu aceasta a fost situaţia de la început, pentru că multă vreme a existat, dacă nu opoziţie, cel puţin rezerve în a acorda diplomatului o asemenea situatie privilegiată.

Cu toate acestea, conştiinţa unei obligaţii internaţionale a statului acreditar de a excepta de la jurisdicţia sa proprie pe agentul diplomatic pentru actele săvârşite ca persoană privată a ajuns cu timpul să se afirme în comunitatea internaţională, iar tendinţa de a limita imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic exclusiv la actele oficiale nu a reuşit să reducă din vigoarea normei internaţionale generale, care obligă statul acreditar să scoată pe agentul diplomatic de sub jurisdicţia civilă a propriilor săi judecători pentru actele private.

Afirmaţia potrivit căreia extinderea imunităţii de jurisdicţie şi asupra actelor private a agentului diplomatic ar fi incompatibilă cu ideea de stat modern şi deci excesivă şi anacronică, nu este valabilă de „iure conditio”, pentru că deja există o cutumă internaţională bine stabilită, cutumă care vine din epoca monarhiilor absolutiste, când agentul diplomatic era considerat “cuvântul însuşi al prinţului care il trimitea”.

Cât priveşte intinderea imunităţii acordate, există un grad de incertitudine: se pune problema dacă imuitatea acoperă exclusiv actele oficiale în sensul strict al cuvântului sau şi pe cele care au strânsă legatură cu primele sau, în sfârşit, şi actele care se produc în cursul îndeplinirii actelor oficiale²².

În ceea ce ne priveşte, reţinem că regula generală a agentului diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie pentru faptele săvârşite pe teritoriul statului acreditar. În acest sens sub dispoziţiile Convenţiei de la Viena, care în art. 31 stipulează că agentul diplomatic se bucură de imunitate de la jurisdicţia penală a statului acreditar şi că, în afara anumitor excepţii, se bucură de asemenea şi de imunitate de la jurisdicţia civilă şi administrativă. Prin urmare, este vorba de o regulă care priveşte activitatea de ansamblu a agentului diplomatic, cu unele excepţii numai în ce priveşte jurisdicţia civilă şi administrativă.

În doctrină însă, s-a spus că imunitatea nu ar acoperi întreaga activitate a agentului diplomatic şi s-a propus o distincţie între diferitele categorii de activităţi ale acestuia.

O primă mare distincţie se face între actele pe care le îndeplineşte ca organ al statului acreditant şi actele pe care le săvârseşte ca simplu individ (actele care sunt în afara funcţiilor sale oficiale şi care intră exclusiv în sfera activităţii sale private).

La rândul lor, actele din prima categorie au fost împărţite în:

Acte ce îndeplinesc în calitate de organ al statului, ca subiect de drept internaţional, acestea sunt actele săvârşite de agentul diplomatic în cadrul îndeplinirii funcţiilor care-i sunt atribuite de statul acreditant şi care-i sunt imputabile acestuia, acte care ţin de dreptul internaţional: un protest diplomatic, o notificare diplomatică, încheierea unui acord internaţional şi actele pe care le îndeplineşte cu ocazia negocierilor diplomatice, precum şi alte acte efectuate de agentul diplomatic ca organ.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte durata lor, cele două firme de jurisdicţie diferă între ele, pentru ca în vreme ce imunitatea de jurisdicţie cu privire la actele legate de activitatea oficială supravieţuieşte încetării încheierii funcţiei diplomatice, imunitatea pentru actele cu caracter neoficial încetează odată cu sfârşirea de către agentul diplomatic a teritoriului în care fusese trimis. În acest sens sunt dispoziţiile Convenţiei de la Havana din 1928 (art. 20), precum şi practica a numeroase state²³.

Ducând mai departe raţionamentul pe baza acestei distincţii, se arată în continuare că exceptarea de la jurisdicţia locală a membrilor misiunii diplomatice pentru actele săvârşite în exerciţiul funcţiilor lor nu poate avea acelaşi fundament juridic ca şi acea imunitate jurisdicţională de care se bucură agenţii diplomatici.

În ceea ce priveşte conţinutul normei de drept internaţional care stă la baza tratamentului rezervat de state membrilor misiunii diplomatice străine pentru actele lor oficiale, o parte importantă a doctrinei internaţionale s-a oprit încă acum o jumătate de secol la explicaţia că imunitatea de jurisdicţie a membrilor misiunii pentru actele lor oficiale este strâns legată mai ales de natura acestor acte decât de persoana care le-a îndeplinit.

Ceea ce li se pare de reţinut ca relevant pentru acordarea imunităţii pentru actele oficiale este nu atat poziţia pe care agentul diplomatic o are în cadrul organizaţiei statale din care provine, cât mai ales, activitatea oficială a acestuia; în mod direct şi exclusiv, se va imputa statului respectiv activitatea oficială a agentului diplomatic²⁴.

Mulţi autori nu sunt încă de acord cu o asemenea explicaţie²⁵; de aceea o parte a doctrinei a încercat să stabilească caracterul şi conţinutul diferenţial al normelor care să justifice în mod satisfăcător tratamentul acordat de state membrilor misiunii diplomatice în cadrul desfăşurării activităţii lor oficiale.

Cât priveşte întinderea în timp a beneficiarului la imunitatea de jurisdicţie, principiul este că imunitatea vizează actele pe care agentul diplomatic le-a săvârşit în timpul cât a fost acreditat în statul acreditar. Cu toate acestea, agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie şi pentru actele anterioare acreditării – pentru că nu importă dacă, cauza care dă naştere la acţiune este anterioară sau contemporană cu acordarea dreptului la imunitate, ci ca acest beneficiu să existe în momentul introducerii acţiunii, iar imunitatea funcţionează, de regulă şi după încetarea acreditării pentru actele săvârşite în timpul acesteia.

Convenţia de la Viena face însă distincţie între actele oficiale şi cele private; art. 39 al. 2 dispune că “imunitatea subzistă în ceea ce priveşte actele săvârşite de această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii”. Această distincţie – duce cum s-a remarcat – apare şi în legislaţia unor state, iar jurisdicţia s-a pronunţat uneori în acest sens.

Textul a fost criticat mai ales de cei care susţin că imunitatea are în vedere numai actele private astfel că, s-a spus – dispoziţia este fără obiect de vreme ce pentru actele oficiale ale agentului diplomatic nu a existat niciodată, imunitatea nu are cum să supravieţuiască încetării funcţiilor. Actele în discuţie pot avea o natură penală, civilă sau administrativă, de unde şi clasificarea în imunitate de la jurisdicţia penală, imunitate de la jurisdicţia civilă, imunitate de la jurisdicţia administrativă.



3.6 Imunitatea de jurisdicţie penală a personalului diplomatic
Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicţia penală a statului acreditar; ca atare el nu poate fi urmărit în faţa instanţelor penale ale statului acreditar şi nici să fie jenat de vreo autoritate judiciară sau de politia acesteia.

Dacă agentul diplomatic comite o infracţiune, doctrina şi practica dreptului internaţional sunt de acord, în prezent, că nu poate fi în nici un caz urmărit penal, judecat sau condamnat; într-o asemenea situaţie; statul acreditar trebuie să se limiteze la a atrage atenţia statului acreditant şi a-i cere rechemarea sau eventual condamnarea lui, dar nu poate trimite în judecată²⁶.

Unii autori deduc autoritatea de jurisdicţie penală a agentului diplomatic din inviolabilitatea personală, afirmând că cea mai importantă consecinţă a inviolabilităţii trimisului ar constitui-o dreptul sau de a fi exceptat de la jurisdicţia statului primitor în materie penală²⁷ sau că imunitatea de jurisdicţie penală s-ar proiecta ca un corolar logic al principiului inviolabilităţii personale²⁸.

În acest sens s-a spus că, deoarece este exceptat de la măsurile de constrângere directă, ar fi fără rost să-l trimiţi pe agentul diplomatic în judecată, atunci când se ştie dinainte că instanţele locale nu ar fi în măsură să aplice pedeapsa cuvenită pentru fapta săvârşită²⁹; efectul inviolabilităţii ar fi acela de a bloca trimiterea în faţa instanţei penale şi ar avea ca rezultat inutilitatea exercitării jurisdicţiei statului acreditar.

În realitate, imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic nu constituie câtuşi de puţin unul din efectele inviolabilităţii, o urmare a acesteia, ci un tratament distinct de beneficiul inviolabilităţii, un tratament care face superfluă excepţia de inviolabilitate, deoarece, nefiind admisă procedura urmăririi penale, nu se pune nici problema aplicării măsurilor de constrângere (prin arestare, reţinere, etc.).

Instituţia imunităţii de jurisdicţie are fundamentul şi configuraţia proprie care nu poate nici măcar sugera un asemenea raport de derivaţie din inviolabilitate. Trebuie observat că în vreme ce inviolabilitatea implică printre altele obligaţia pentru autorităţile statului acreditar de a nu întreprinde măsuri de reţinere, arestare sau constrângere faţă de agentul diplomatic, imunitatea de jurisdicţie exclude însăşi măsura de urmărire penală şi de judecată, deci însăşi aplicarea procedurii în baza căreia s-ar putea pronunţa o condamnare care ar presupune luarea de măsuri privative de libertate.

Deci cea care apare a avea un rol complementar este inviolabilitatea şi nu imunitatea de jurisdicţie. Imunitatea de jurisdicţie penală apare ca o regulă necesară pentru a evita atingerea adusă libertăţii diplomatice prin acţiunea procedurilor penale³⁰, promovată în mod constant de guverne şi în practica tribunalelor³¹; ea este de maximă importanţă pentru agentul diplomatic şi ocupă în cadrul sistemului de imunităţi, privilegii şi facilităţi în loc central.

Norma din care rezultă obligaţia statului acreditar de a excepta pe ambasadori de la jurisdicţia penală a fost formulată încă de la finele secolului al XVI-lea în prezent această normă generală este adânc şi definitiv imprimată în conştiinţa şi practica comunităţii internaţionale.

Această regulă a imunităţii şefului misiunii diplomatice de la jurisdicţia penală a statului de reşedintă este recunoscută de dreptul internaţional³², fiind acceptată formal de guverne de fiecare dată când au avut prilejul să îşi exprime opinia, prevăzută şi expres recunoscută unui mare număr de state³³ şi aplicată de instanţele locale.

Obligaţia statului acreditar de a excepta total pe şeful misiunii diplomatice de la jurisdicţia penală este recunoscută ca ceva absolut necontroversat şi definitiv dobândit din partea comunităţii internaţionale³⁴. În acelaşi sens s-a pronunţat Institutul de drept internaţional în art. 12 din proiectul său din 1895; acelaşi institut în art. 11 din normele aprobate de cea de-a VI-a Conferinţă panamericană de la Havana în art. 19 al Convenţiei asupra agenţilor diplomatici, etc.

Imunitatea unui agent diplomatic în materie penală este absolută, aplicându-se atât actelor săvârşite în exercitarea funcţiunilor diplomatice (deşi nici o asemenea funcţiune nu îi cere agentului diplomatic să se dedea la acte penale), cât şi pentru actele private; agentul diplomatic nu poate în nici un caz să fie judecat sau pedepsit de către instanţele penale locale ale ţării în care este acreditat, indiferent cât de gravă ar fi fapta săvârşită.

Potrivit cutumei general – recunoscute, imunitatea de la jurisdicţia penală este completă, şi numai imunitatea de la jurisdicţia civilă este supusă anumitor excepţii. Convenţia de la Viena confirmă acest principiu, iar natura absolută a acestei imunităţi apare evidentă din compararea textelor în care sunt stipulate imunitatea de jurisdicţie penală şi cea civilă.

Imunitatea unui agent diplomatic de la jurisdicţia penală este recunoscută chiar şi în anumite cazuri extreme, cum ar fi: complotarea împotriva securităţii statului acreditar sau a membrilor guvernului, sau în caz de spionaj, când răspunderea în mod neîndoielnic este dovedită. În cazul în care are loc ridicarea sau renunţarea la imunitate, nu mai există nici un obstacol pentru ca agentul diplomatic să fie judecat de către instanţele statului acreditar.

Este însă de observat că în vreme ce în cauzele civile statele au renunţat să invoce imunitatea, în materie penală pare să nu fi existat nici măcar un singur exemplu în care să se fi renunţat la imunitate de la acţiunea penală împotriva unui agent diplomatic.

În doctrina dreptului internaţional, problema imunităţii de la jurisdicţie penală a fost abordată în trei moduri diferite: majoritatea covârşitoare a autorilor nu admit nici cea mai mică excepţie de la regula imunităţii de jurisdicţie penală; un număr mic de autori se pronunţau în favoarea desfiinţării imunităţii diplomatice, iar anumiţi autori au încercat să ia poziţie de mijloc, recunoscând imunitatea ca o regulă, dar aducându-i anumite derogări.

Exceptare totală a agentului diplomatic de la jurisdicţia penală este teza care a prevalat şi pare să fie pe deplin justificată de necesităţile funcţiilor sale; astfel, inviolabilitatea persoanei sale cu greu ar putea fi garantată.

Autorităţile în materie sunt unanime în ceea ce priveşte necesitatea acordării unei imunităţi absolute de jurisdicţie penală³⁵. Exceptarea de la jurisdicţia penală locală a ambasadorului şi a suitei sale a fost acceptată ca regulă încă din secolul al XVII–lea; Grotius a apreciat că “securitatea ambasadorului întrece ca greutate orice avantaj care ar rezulta dintr-o sancţionare”.

Aceleaşi opinii au formulat şi asociaţiile ştiinţifice ca Institutul de drept Internaţional³⁶ şi Harvard Law School în proiectele de convenţii pe care le-a pregătit.

În Convenţia de la Havana din 1928, privind funcţionarii diplomatici, se prevede că: “Funcţionarii diplomatici sunt exceptaţi de la întreaga jurisdicţie penală sau civilă a statului în care ei sunt acreditaţi; ei nu pot, cu excepţia cazului în care au fost autorizaţi în modul cuvenit, de către guvernul lor să renunţe la imunitate, să fie urmăriţi sau judecaţi decât de către instanţele propriei lor ţări ” art.19.

Legislaţia unor ţări cuprind dispoziţii în acelasi sens³⁷, iar din Convenţia de la Viena din 1961 confirmă, de asemenea, imunitatea absolută a agentului diplomatic de la jurisdicţia în materie penală a statului acreditar: “Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie a statului acreditar” (art.31).

Prin urmare, Convenţia nu numai că recunoaşte existenţa imunităţii de jurisdicţie penală, dar stabileşte fără cea mai mică ezitare, caracterul ei absolut, nelăsând deschisă nici un fel de posibilitate de excepţie care să restrângă acest principiu absolut.

S-a spus că tribunalul diplomatic nu trebuie în nici un mod să fie considerat că se află sub jurisdicţia statului acreditar; cu toate acestea, el nu trebuie să se comporte în mod discreţionar şi se aşteaptă de la el ca să reacţioneze astfel încât conduita lui să fie în armonie cu ordinea internă a statului acreditar, conformându-se în mod voluntar acestor comandamente şi indicaţii ale dreptului local.

Regula conform căreia agenţii diplomatici trebuie să fie exceptaţi de la jurisdicţia penală a fost respectată cu strictete; Hurst afirma că nu există precedent în care un agent diplomatic să fi fost supus fără consimţământul său, jurisdicţiei penale a statului primitor.

Conceptul de funcţiune trasează şi limitele imunităţii; ca atare, ori de câte ori funcţia agentului diplomatic nu este pusă în cauză, dreptul intern îşi păstrează sau îşi reia prerogativele. Sunt astfel considerate ca fiind compatibile cu imunitatea: folosirea forţei faţă de agentul diplomatic care se dedă la acte criminale, intrarea în sediul misiunii în cazul în care şeful de misiune refuză să predea un criminal de drept comun, etc.

Una dintre formele imunităţii de jurisdicţie este exceptarea de la regulile de poliţie din statul acreditar, ordinele şi regulamentele de poliţie nelegându-l în nici un mod pe agentul diplomatic. Prin imunitate de jurisdicţie de simplă poliţie se înţelege că, în caz de violare a regulilor de poliţie, nu este cazul să se ia măsuri contra agentului diplomatic (aplicându-i amendă sau aducându-l în faţa unui organ care se ocupă de contravenţii, ori să-l citeze în instanţă).

Această imunitate de simplă poliţie rezultă din art. 31 din Convenţia de la Viena care menţionează imunitatea de jurisdicţie administrativă. Aceasta nu înseamnă că trimisul diplomatic se poate comporta oricum, el fiind ţinut să respecte legile şi regulamentele de poliţie chiar dacă, în virtutea imunităţii de jurisdicţie, îi este inaplicabilă sancţiunea legală.

În plus se aşteaptă de la el ca să se conformeze în mod voluntar ordinelor şi regulamentelor poliţiei locale, întrucât nu-l stânjenesc în exercitarea efectivă a misiunii sale, şi pentru că respectarea lor prezintă importanţă pentru ordinea şi siguranţa generală a statului.

În cazul nerespectării repetate a acestor reguli de poliţie, trimisul diplomatic nu poate fi pedepsit, însă statul acreditar poate cere rechemarea lui sau luarea altor măsuri (Ministerul de Externe se adresează misiunii pentru a lua măsuri disciplinare sau cere rechemarea); aceasta nu-i afectează însă imunitatea sau inviolabilitatea personală.
3.7 Imunitatea de jurisdicţie civilă a personalului diplomatic
Imunitatea de la jurisdictia civilă a statului acreditar este, într-un anumit sens, privilegiul cel mai important de care se bucură un organ diplomatic datorită numărului mare de situaţii în care agentul diplomatic ar putea fi adus în faţa instanţelor locale, în condiţiile în care această imunitate este necesară pentru a-i permite să-şi îndeplinească în mod nestingherit funcţiile; imunitatea de la jurisdicţia civilă este sub acest aspect foarte largă.

Regula imunităţii de la jurisdicţia civilă impune obligaţia statului acreditar de a nu-şi exercita jurisdicţia în cazurile civile în care agentul diplomatic ar figura ca pârât. Nici o acţiune civilă cu privire la datoriile agentului diplomatic nu poate fi intentată împotriva lui în faţa instanţelor civile ale statului acreditar; nu poate fi arestat pentru datorii, iar mobilierul, autoturismele şi alte bunuri care-i aparţin nu-i pot fi luate pentru datorii; nu poate fi împiedicat să părăsească ţara pentru că nu şi-a plătit datoriile³⁸. Cel care vrea să intenteze o acţiune civilă împotriva unui agent diplomatic trebuie să se adreseze instanţelor judecătoreşti ale statului căreia îi aparţine agentul diplomatic, ori să determine intervenţia diplomatică a guvernului propriu pentru a exercita, ori pentru a transmite plângerea către aceasta din urmă.

Principiul imunităţii de jurisdicţie civilă a fost de multă vreme consacrat de majoritatea jurisprudenţei tribunalelor naţionale şi chiar de anumite convenţii sau acorduri internaţionale³⁹.

În literatură, imunitatea de jurisdicţie civilă este infătişată ca o consecinţă a regulii antice potrivit căreia agentul diplomatic îşi păstrează în continuare domiciliul său de origine care este şi locul unde trebuie să fie urmărit în materie civilă. S-a spus, de asemenea, că din punct de vedere istoric imunitatea de la jurisdicţia civilă se deduce din inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, sau că este consecinţă a principiului inviolabilităţii .

Recunoaşterea instituţiei şi imunităţii de jurisdicţie civilă s-a produs ceva mai târziu şi mai anevoios decât a imunităţii de jurisdicţie penală, până în sec. al XVIII-lea tribunalele pretinzând să supună pe diplomaţii străini jurisdicţiei lor ; abia în secolul următor principiul a ajuns să se contureze în practica statelor. Explicaţia acestei diferenţe în modul de consacrare a instituţiei rezidă în aceea că, în vreme ce decizia iniţierii unei acţiuni penale era în largă măsură în mâinile autorităţilor publice în cazul acţiunii civile declanşarea mecanismului judiciar depindea de cetăţeanul de rând .

Cât priveşte actele pentru care agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicţie civilă, în doctrină ( Pasqual Fiore ) s-a propus o distincţie între actele săvârşite în exercitarea funcţiilor şi cele săvârşite în nume propriu urmând ca imunitatea să-i fie acordată pentru actele din prima categorie şi să-i fie negată pentru cea de-a doua.

După cum am observat şi mai sus, distincţia este însă greu de făcut şi mai ales ne conduce la soluţii greşite, deoarece cea mai mare parte din acte sunt îndeplinite în baza instrucţiunilor statului acreditant şi-i sunt imputabile acestuia. Întrucât asemenea acte scapă jurisdicţiei instanţelor locale, neputând fi controlate de ele – fie ca urmare a faptului că ţin de domeniul dreptului internaţional, fie ca urmare a faptului că sunt acoperite de imunitatea de jurisdicţie a statului, rezultă că ipoteza în care s-ar pune problema acordării imunităţii de jurisdicţie civilă o constituie tocmai aceea a actelor private ale personalului diplomatic pentru care –potrivit jurisdicţiei făcute – se propunea să nu se acorde imunitate.

Pe de altă parte, imunitatea de jurisdicţie civilă – s-a mai susţinut în literatura de specialitate– ar privi esenţialmente actele vieţii private a agentului diplomatic şi nu raporturile care se stabilesc în cadrul exercitării funcţiilor sale, pentru că în această situaţie el acţionează în calitate de organ al statului de care depinde (actul neaparţinând persoanei agentului diplomatic, ci statului străin).

Distincţia dintre actele îndeplinite de agentul diplomatic în exercitarea funcţiilor lui oficiale şi cele referitoare la capacitatea sa privată ar conduce la negarea imunităţii agentului diplomatic, constituind de altfel o ipoteză falsă. În cazul în care agentul diplomatic acţionează în calitatea sa oficială, aceste acte trebuie să fie atribuite statului pe care-l reprezintă, iar răspunderea ar fi a acestui stat.

Într-un asemenea caz, regulile dreptului internaţional care se aplică sunt cele referitoare la imunitatea de jurisdicţie a statului însuşi, dacă prin ipoteză imunitatea de jurisdicţie civilă pentru actele oficiale aparţin statului acreditant, iar pentru actele private agentul diplomatic nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie civilă, se ridică atunci problema dacă mai subzistă imunităţile despre care vorbeşte Convenţia de la Viena.

Caracterul imunităţii de la jurisdicţia civilă este foarte controversat, opiniile exprimate în materie fiind diferite: imunitate de jurisdicţie absolută ; imunitate de jurisdicţie limitată la actele funcţiunii, imunitate de jurisdicţie absolută atenuată de unele excepţii (în aceste cazuri obligaţia statului acreditar de a o excepta de la jurisdicţia sa civilă nefiind absolută ci comportând anumite excepţii)⁴⁰.

Explicaţia acestor optiuni se găseşte în procesul istoric pe care l-a parcurs afirmarea instituţiei imunităţii de jurisdicţie civilă şi în rezistenţa pe care a întâmpinat-o afirmarea ei în cadrul comunităţii internaţionale, aceste împrejurări influenţând conţinutul regulii cutumiare respective.

În timp ce majoritatea autorilor pledează pentru imunitatea absolută în legatură cu jurisdicţia civilă, opiniile exprimate de către instanţele judiciare, din diferite ţări nu sunt tocmai uniforme.

În altă ordine de idei, unii autori sunt de părere că extinderea imunităţii de la jurisdicţia civilă la toate actele agentului diplomatic nu ar fi impusă de dreptul internaţional şi ca atare ar exista două posibilităţi de a rezolva această problemă: fie prin analogie cu tratamentul imunităţii de jurisdicţie a statelor, unde se face distincţia între “acta jure imperii” şi “acta jure gestionis”, fie prin acceptarea argumentului că un agent diplomatic poate printr-o procedură legală, să fie împiedicat să-şi exercite funcţiile sale oficiale; or aceasta este o problemă esenţialmente politică şi nu logică, iar discuţiile interminabile între susţinătorii celor două opinii nu au dus şi nici nu puteau duce la o rezolvare a problemei⁴¹.

În literatură, unii autori au pledat pentru distincţie între cazul imunităţii absolute de jurisdicţie şi cazul imunităţii acordate numai în legatură cu actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor oficiale; în practica unor instanţe, s-a mers cu distincţia până şi la natura actului oficial.

Acceptarea uneia sau alteia dintre teorii ar putea la prima vedere să apară ca un nonsens, pentru că imunitatea ca atare se acordă numai în consideraţie funcţiei oficiale, astfel ca o comparare a situaţiilor n-ar avea relevanţă. Cu toate acestea, ipotezele sunt distincte, sub raportul conţinutului a categoriilor de persoane pe care le vizează şi a duratei lor. În prima ipoteză este vorba de o imunitate de jurisdicţie absolută, scoaterea de sub jurisdicţia statului acreditar oferind atât pentru actele oficiale cât şi pentru cele care nu au un asemenea caracter (de natură privată) în cea de-a doua ipoteză este vorba de o imunitate relativă, parţială şi functională, limitată la actele funcţiei.

Imunitatea de jurisdicţie cu privire la actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor oficiale din prima ipoteză este implicită şi apare ca o consecinţă dedusă din imunitatea de jurisdicţie absolută; cea din a doua ipoteză este expresă, directă şi specific intitulată. În ceea ce priveşte substanţa lor imunitatea de jurisdicţie absolută este o categorie care evocă neaplicarea doar a jurisdicţiei statului primitor, în vreme ce în cazul imunităţii cu privire la actele îndeplinite în exercitarea îndatoririlor oficiale, persoana respectivă se bucură nu numai de imunitatea de la procedurile instanţelor, ci şi de la obligaţiile prevăzute de dreptul statului primitor (exceptarea atât de la jurisdicţie, cât şi de la lege).

Şi categoriile beneficiarilor sunt diferite. În prima categorie intră agenţii diplomatici pentru că ei sunt beneficiari ai unei imunităţi juridice complete; în cea de-a doua categorie intră membrii personalului tehnico-administrativ a căror imunitate de la jurisdicţia civilă şi administrativă nu se întinde asupra actelor îndeplinite în afara îndatoririlor lor, membrii personalului de serviciu şi agenţii diplomatici care sunt cetăţeni sau au reşedinţa permanentă pe teritoriul statului acreditar.

Deşi imunitatea de jurisdicţie durează, în pincipiu atât timp cât şi agentul diplomatic ocupă postul său şi încetează odată cu plecarea lui, imunitatea în legatură cu actele oficiale nu este supusă la o asemenea limitare în timp.

Prin urmare, prezintă interes să se stabilească dacă un act a fost îndeplinit în exercitarea funcţiilor oficiale, pentru că, numai în acest caz, instanţei statului acreditar nu-i mai revine calitatea de a se ocupa de o cauză . Există însă o serie de dificultăţi atât în ceea ce priveşte modul în care s-ar cuveni administrată dovada cu privire la caracterul oficial al actului, cât şi în ceea ce priveşte întinderea imunităţii acordate.

Distincţia între actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor şi cele săvârşite în calitate privată este în practică greu de făcut. Se pune problema cine ar urma să decidă dacă un act este oficial sau privat; dacă misiunea ar fi cea care ar trebui s-o facă, există riscul ca agentul să fie acoperit în toate cazurile; dacă această sarcină ar reveni tribunalelor, s-ar putea ajunge la abuzuri.

Experienţa arată că distincţia dintre actele oficiale şi actele private, care stă la baza imunităţii de jurisdicţie a funcţionarilor internaţionali a constituit o sursă de dificultăţi constantă, precum şi de neînţelegeri între statul de sediu şi organizaţia internaţională în cauză. În numeroase decizii în speţă s-a menţionat că nu este cazul să se facă asemenea distincţii (aceasta este valabil pentru instanţele din Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Italia, etc.). În legislaţia multor state această imunitate de la jurisdicţia civilă a personalului diplomatic se acordă fără a se face distincţie între actele oficiale şi cele private.

În ceea ce priveşte practica statelor şi deciziile instanţelor naţionale regula exceptării de la jurisdicţia civilă a reprezentanţilor diplomatici străini pare să se bazeze pe aplicarea şi punerea în vigoare a regulilor de drept internaţional; dar în multe ţări, aceste reguli au fost puse pe o bază statuară, prin legile pe care le-au edictat sau convenţiile pe care le-au încheiat.

Această imunitate de jurisdicţie civilă – care nu face distrincţia între actele oficiale şi cele private – a fost recunoscută şi în lucrările Naţiunilor Unite în materie de codificare a dreptului internaţional⁴², de Institutul de drept internaţional în 1895 şi de acelaşi institut în 1929 , în Proiectul de la Harvard Law School, precum şi prin Convenţia de la Harvard din 1928 privind funcţionarii publici .

În ceea ce priveşte Convenţia de la Viena, art.31 prevede: ”….el se bucură de asemenea de imunitate de la juridicţia sa civilă şi administrativă”⁴³.

Mai poate fi avută în vedere şi o a treia posibilitate, şi anume, aceea a imunităţii de jurisdicţie absolută căreia să i se aducă anumite limitări prin excepţiile ce s-au prevăzut, excepţii care nu-i schimbă însă caracterul de imunitate absolută. La această soluţie s-au oprit atât majoritatea covârsitoare a autorilor, cât şi Convenţia de la Viena care a înscris principiul imunităţii absolute de jurisdicţie civilă, însă a stipulat unele categorii de acte cu privire la care imunitatea nu se mai aplică.

Comisia de drept internaţional în Proiectul pregătit pentru codificare a recomandat ca exceptarea de la jurisdicţia civilă să fie supusă anumitor derogări, şi anume ca imunitatea să nu acopore: acţiunile reale (în rem) privind proprietatea privată imobiliară a diplomatului situat pe teritoriul statului primitor, acţiunile privind o succesiune în care agentul diplomatic este implicat ca executor, administrator, moştenitor sau legător şi procesele referitoare la o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul diplomatic în statul primitor sau în afara funcţiilor sale oficiale⁴⁴.

Dacă în ceea ce priveşte prima excepţie, este greu să ai îndoieli, în principiu, situaţia este intrucâtva diferită în ce priveşte cea de a doua şi a treia excepţie, pentru că nu se poate spune că acestea au fost recunoscute până acum în baza dreptului internaţional, sau a practicii statelor, iar Comisia de drept internaţional le-a inclus în Proiectul de articole în baza a ceea ce a fost descris ca fiind dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional.

Astfel, excepţia de la imunitatea de jurisdicţie civilă în cazul acţiunilor privind succesiunile în care reprezentantul diplomatic figurează ca executor testamentar, erede sau legator, excepţie consacrată în art.31 din Covenţia de la Viena, a fost viu contestată

Cât priveşte cea de-a treia excepţie-afacerile şi activităţile profesionale – este evident că activităţile de acest gen sunt cu totul în contradicţie cu poziţia unui agent diplomatic; cu toate acestea, unii autori de drept internaţional şi decizii ale unor instante sunt de părere că agentul diplomatic trebuie să beneficieze de imunitatea de jurisdicţie civilă, chiar dacă s-ar angaja în tranzacţii comerciale în statul în care este acreditat. Totuşi Comisia de drept internaţional s-a oprit la opinia că persoanele cu care agentul diplomatic a avut relaţii comerciale sau profesionale nu pot fi private de recursurile lor normale.

Convenţia de la Viena din 1961 confirma principiul general al imunităţii de la jurisdicţia civilă şi administrativă, însă adopta acest principiu în forma restrictivă, adică aşa cum l-a recunoscut Comisia de drept internaţional. În articolul 31(1), se prevede: ”El se bucură, de asemenea de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă …, dacă nu este vorba …”.

Mergând pe cale restrictivă a adoptării criteriului funcţional, Convenţia consacra imunitatea de jurisdicţie civilă completă, dar cu unele excepţii deci nu accepta distincţii, între acte, ci se opreşte la principiul imunităţii de jurisdicţie civilă absolută căreia îi aduce anumite atenuări, prin excepţiile formulate pentru a-l face mai rezonabil şi mai temeinic.

Din punctul de vedere al categorilor de persoane care beneficiază de imunitate de jurisdicţie civila, Convenţia este văzută ca o soluţie de compromis, bazată pe o diferenţiere pronunţată între persoanele privilegiate (categoriile de personal calitatea de membru al familiei cetăţeni ai statului acreditant, etc).
3.8 Excepţiile la imunitatea de jurisdicţie civilă a personalului diplomatic
Excepţia la regula imunităţii de la jurisdicţia civilă în privinţa acţiunilor imobiliare decurge din principiul suveranităţii statelor în materie şi se justifică pe ideea că această calitate de proprietar funciar nu are nici un fel de legatură cu caracterul reprezentativ al ambasadorului, iar procedurile care se pot face cu privire la imobil nu riscă să aducă atingere în nici un fel independenţei sale.

Ca urmare a hotărârii statelor de a-şi rezerva jurisdicţia exclusivă asupra proprietăţii imobiliare într-o formă intactă şi indiscutabilă (“the very substratum of natinal territory“), imunitatea agentului diplomatic de la jurisdicţia civilă nu se extinde şi la acţiunile reale privind proprieatea imobiliară situată pe teritoriul statului acreditar şi care este deţinută de agent cu titlu privat şi nu în numele statului acreditant, pentru scopurile misiunii. Nu este vizat de la această excepţie de la imunitate, imobilul proprietatea statului acreditant.

Dar s-a arătat în literatură că este dificil uneori să faci o distincţie netă între imobilele aflate în posesie sau ocupate de un reprezentant străin pentru guvernul său şi cele pe care le ocupă în interesul lui propriu şi ca particular; în unele cazuri legislaţia naţională poate să evite însă apariţia unor asemenea situaţii de ambiguitate⁴⁵. S-a replicat însă că în orice caz ceea ce contează este nu atât să se ştie cui aparţine imobilul, cât mai ales faptul dacă acest imobil este afectat sau nu folosinţei misiunii. În cazul în care proprietatea privată pe care o are este în acelaşi timp şi reşedinta agentului diplomatic, nu poate fi înteprinsă nici o măsură de executare care ar încălca inviolabilitatea sa.

În ipoteze în care ar exista un proces în care se discută titlul de proprietate, agentul diplomatic nu va putea să împiedice instanţa să dea o hotarâre. Această posibilitate de a intenta o acţiune în justiţie contra reprezentantului diplomatic străin este expres menţionată de numeroase legislaţii naţionale şi declaraţii oficiale ale diferitelor guverne excepţia fiind recunoscută de o mare parte a doctrinei⁴⁶; Institutul de Drept Internaţional n-a făcut decât să exprime o opinie larg răspândită în doctrina internaţională când a stipulat în Regulile ce urmau a fi aprobate în 1929 în materie de imunitate diplomatică, că imunitatea de jurisdicţie nu poate fi invocată în materie de acţiuni reale (art. 12 şi 13). În acelaşi sens este şi juristprudenţa⁴⁷.

Această regulă, care a constituit şi obiectul dezbaterilor din cadrul Comisiei de drept internaţional⁴⁸, se găseşte în art. 31 şi 1, alin. a din Convenţia de la Viena care consacra imunitatea de la jurisdicţia civilă pentru diplomaţi cu excepţia cazului când este vorba de “o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în numele statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii”.

S-a arătat în literatură că excepţia de la imunitatea de jurisdicţie în materie de acţiuni relative la succesiuni nu se bazează pe nici o regulă de drept internaţional că această derogare de la principiu nu a găsit sprijin în practica internaţională. Nici doctrina⁴⁹, nici practica şi nici legislaţia statelor nu-i sunt favorabile; dimpotrivă, anumite soluţii jurisprudenţiale arată că imunitatea a fost acordată şi pentru acţiunile care privesc acest domeniu⁵⁰.

Există totuşi suficiente temeiuri pentru ca agentul diplomatic să nu se bucure de imunitate faţă de acţiunile referitoare la succesiune – în care el apare ca persoană privată (ca executor testamentar, administrator al succesiunii, erede sau legător) – pe motiv că, dacă o persoană ar dori să conteste drepturile succesorale ale unui agent diplomatic, iar acesta ar refuza să renunţe la imunitate, acesta ar rămâne fără nici un remediu legal.

Comisia de drept internaţional a introdus până la urmă, în Proiectul de articole o dispoziţie în acest sens, iar textul propus de Comisie, împreună cu amendamentul prezentat la Conferinţa din Spania a fost aprobat, devenind articolul 31 şi 2 alin. b cu urmatoarea redactare: “de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legator nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular”.

În interpretarea dată de doctrină, acest text acoperă în mod practic toate cazurile care pot să se prezinte în materie de acţiuni succesorale. Referitor la excepţia privind activităţile comerciale şi lucrative⁵¹, în principiu un agent diplomatic sau un alt membru al misiunii este trimis într-un alt stat pentru a-şi desfăşura activitatea care revine în mod propriu calităţii ce i se conferă. Dând expresie acestei reguli, Convenţia de la Viena din 1961 a stipulat că nici un agent diplomatic nu poate desfăşura o activitate comercială sau lucrativă în afara funcţiilor sale oficiale.

Întrucât Convenţia de la Viena nu se limitase doar să excludă acest gen de activităţi de la beneficiul imunităţii de jurisdicţie, ci chiar să le interzică, textul în cauză ar putea să apară mai curând ca o chestiune teoretică decât practică – mai ales în ceea ce priveşte exercitarea unei profesiuni libere – pentru că, de regulă, diplomaţii nu sunt autorizaţi de guvernele lor să exercite o altă profesie decât acea de diplomat.

Există totuşi o raţiune dublă pentru această excepţie de la imunitatea de jurisdicţie: mai întâi, prohibirea activităţii comerciale şi lucrative are în vedere pe agenţii diplomatici şi nu pe ceilalţi membri ai personalului misiunii sau pe familiile lor, pentru că numai ei au imunitate absolută de jurisdicţie; dacă membrii personalului nediplomatic al misiunii şi membrii lor de familie nu se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă pentru aceste activităţi, agenţii diplomatici şi membrii lor de familie ar avea scutire completă în privinţa activităţii lor comerciale sau profesionale, dacă această limitare a imunităţii de jurisdicţie civilă nu s-ar fi prevăzut. În al doilea rând statul acreditar poate să nu menţină prohibirea de la activităţi nediplomatice în anumite împrejurări speciale (nefiind vorba de o vocaţie sau un talent special pe care-l are sau despre o activitate cu durată limitată );or, într-un asemenea caz, în care statul acreditar nu ridică obiecţii faţă de o activitate de acest gen, este normal ca agentul diplomatic să nu se bucure de exceptarea de la jurisdicţia civilă cu privire la orice contract pe care-l încheie, astfel agentul ar putea să profite în mod abuziv de situaţia privilegiată. Doctrina şi legislaţia în numeroase state sunt în general favorabile acestei excepţii, în timp ce jurisprudenţa este neunitară. Comisia de drept internaţional la propunerea profesorului Verdross a ratificat această practică⁵², iar Conferinţa de la Viena a aprobat textul art. 31 şi art.2 alin. c care statuează că imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic nu se aplică în cazul în care este vorba, “de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale oficiale”.

O altă excepţie la principiul exceptării de la jurisdicţia civilă o constitue ipoteza în care un agent diplomatic intentează el însuşi o acţiune în justiţie. Această restrângere a exceptării este consacrată în legislaţia⁵³ şi jurisprudenţa unor state (tribunlele germane, americane, engleze, etc.) şi recunoscută în unanimitate de doctrină⁵⁴. Excepţia a fost considerată mai curând ca o renunţare la imunitatea de jurisdicţie întrucât se presupune că din moment ce se recurge la justiţie, agentul diplomatic a înţeles să se supună jurisdicţiei instanţei, cât priveşte căile de atac în acţiunea sa precum şi în ce priveşte orice acţiune pe care pârâtul o va intenta împotriva lui (devreme ce orice acţiune în justiţie poartă în ea posbilitatea unei eventuale riposte).

Persoanele care au imunitatea de jurisdicţie cu privire la acţiunile civile, beneficiază de această imunitate în ideea de a nu fi stânjenite în exercitarea a îndatoririlor lor; dar acest beneficiu nu implică şi negarea accesului la instanţele statului acreditar, pentru a iniţia o acţiune judiciară. Într-o asemenea procedură ele având acelaşi “locus standi” ca orice alt străin. Într-un asemenea caz, recursul la acţiunea în justiţie nu poate în mod normal să fie calificat drept o renunţare implicită la imunitatea de jurisdicţie, ci o simplă exercitare a unei facultăţi care aparţine în calitatea sa de subiect de drept civil, capacitatea de reclamant.

Cu toate acestea, pentru ca pârâtul să se poată apăra, trebuie să fie restabilită egalitatea procesuală a părţilor şi aceasta se poate realiza numai prin restrângerea beneficiului imunităţii de jurisdicţie. În acest fel, imunitatea de jurisdicţie nu mai poate intra în joc în cazul în care pârâtul însuşi prezintă o contrareclamaţie, intentând o acţiune reconvenţională.

Acest raţionament se reflectă şi în Convenţia de la Viena din 1961 care în articolul 32 şi 3 prevede: “ Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitatea de jurisdicţie în baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională direct legată de cererea principală.

Ideea exceptării de la beneficiul imunităţii de jurisdicţie civilă în cazul acţiunii reconvenţionale este însă contestată. În literatură, un asemenea punct de vedere a fost criticat, arătându-se că norma generală prin care se impune statului gazdă să excepteze pe reprezentantul diplomatic de la jurisdicţia civilă locală s-a prevazut exclusiv în scopul de a proteja misiunea diplomatică în persoana şefului său şi nu poate avea în vedere să priveze asemenea persoană de a exercita o acţiune în justiţie pentru a-şi proteja interesele; altfel, condiţia juridică a trimisului diplomatic în statul acreditar ar fi o condiţie dezavantajoasă de inferioritate. Pe de altă parte s-a făcut constatarea că discuţiile care au avut loc în Comisia de drept internaţional cât şi cele de la Conferinţa de la Viena nu au clarificat deloc chestiunea de a se şti dacă angajând o procedură, agentul diplomatic trebuie să aibă autorizaţia guvernului său; unii autori au răspuns afirmativ la această chestiune, dar întrucât această renunţare are loc în condiţii speciale (angajarea unei acţiuni care ar putea duce numai la o acţiune reconvenţională), acest consimţământ va fi prezumat de instanţă şi nu va fi nevoie să fie expres.

Pentru a avea o imagine şi mai exactă a reglementării cuprinse în Convenţia de la Viena în materia excepţiilor de la imunitatea de jurisdicţie civilă, ar trebui ca în afară de prevederile art. 31 alin.1 să fie menţionate şi cele ale art. 47 în care se stipulează că statele îşi pot acorda în mod reciproc, pe bază cutumiară, sau de acord, un tratament mai favorabil decât cel pe care-l prevede Convenţia. În acest caz, apare relevantă practica statelor, pentru că legile naţionale ale unor state lasă deschisă posibilitatea acordării în condiţii de reciprocitate a imunităţii de jurisdicţie civilă absolută.
3.9 Imunitatea de executare a personalului diplomatic
Bunurile pe care agentul diplomatic le posedă în numele său, sau în numele misiunii fiind necesare îndeplinirii misiunii sale, nu pot face obiectul nici unei măsuri de sechestrare judiciară sau administrativă.

Chiar dacă un agent diplomatic ar renunţa la imunitate şi s-ar pune sub jurisdicţia locală, această renunţare nu este suficientă pentru a autoriza instanţele sau autorităţile executive să procedeze la executarea unei hotărâri care a fost dată împotriva lui.⁵⁵

Ca atare, dacă un agent diplomatic a pierdut într-o acţiune în care renunţase la imunitatea de jurisdicţie, iar hotărârea se dă împotriva lui, nu pot fi luate măsuri decât dacă renunţă şi la imunitatea de jurisdicţie, trebuie să existe şi o renunţare separată la imunitatea de executare⁵⁶.

Renunţarea la imunitatea de executare trebuie să fie făcută în mod expres în legatură cu acţiunea de executare; astfel instanţele sau autorităţile nu au jurisdicţie asupra problemei. Există o dublă raţiune pentru această soluţie; mai întâi procedurile de executare sunt privite în multe ţări ca fiind separate de procesul prin care s-a obţinut hotărârea ce se caută a fi pusă în executare; în al doilea rând, executarea unei hotărâri judiciare sau administrative poate afecta imunităţile unui agent diplomatic într-o măsură mult mai mare şi în domenii mult mai sensibile dacât o acţiune în justiţie (inviolabilitatea persoanei şi a reşedinţei sale sunt ipoteze în care îndeplinirea îndatoririlor ce revin ar fi mult mai grav compromise⁵⁷).

Această opinie a fost în mod consecvent acceptată de instanţele naţionale şi îmbrăţişată de Comisia de drept internaţional, fiind încorporată în Convenţia de la Viena din 1961, care în art. 32 alin 4 stipulează că: “Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare distinctă”. Prin această dispoziţie, s-a stabilit clar că renunţarea la imunitatea de jurisdicţie şi renunţarea la imunitatea de executare sunt două lucruri distincte şi nu poate fi dedusă una din alta; în speţă trebuie o renunţare specială pentru executare în cazul în care pe baza renunţării la imunitatea de jurisdicţie, s-a dat o hotărâre a cărei executare se pune.

Cu toate acestea, era greu de susţinut imunitatea de executare cu privire la actele pentru care se admisese execepţia imunităţii de la jurisdicţia civilă. Pentru a ţine seama de aceste soluţii, dar şi pentru a întări principiul imunităţii însăşi în art. 31 şi 3 se prevede că: ”Nu poate fi luată nici o măsură de executare faţă de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute la aliniatele a, b, c de la paragraful 1 din prezentul articol, şi numai dacă executarea poate avea loc fară a se aduce o atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale”.

Această rezervă este esenţială şi limitează substanţial cazurile în care executarea ar urma să poată fi făcută (astfel, un agent diplomatic nu ar putea fi pus în închisoare pentru datorii, după cum nu s-ar putea sechestra cu forţa un bun care se găseşte în locuinţa sa). De aici tragem concluzia că sfera actelor pentru care există imunitatea de executare este mult mai largă decât aceea a actelor pentru care se recunoaşte imunitatea de la jurisdicţie. Sfera primelor excede pe a ultimelor, pentru că regula imunităţii de executare se aplică atât cu privire la acţiunile pentru care există imunitate de jurisdicţie cât şi pentru cele care nu există. În ceea ce priveşte alin. 4 din art.32, la Conferinţă a fost prezentat un amendament (Mexic) prin care se urmărea suprimarea prevederii potrivit căreia ar fi necesară o renunţare distinctă în ce priveşte executarea unei hotărâri, întrucât s-a susţinut că renunţarea atât în penal cât şi în civil nu are sens decât dacă implică automat şi renunţarea la imunitatea faţă de măsurile de executare a hotărârii (ceea ce de altfel este eronat).

Printr-un alt amendament la acelaşi articol ( Maroc ), se urmărea dacă nu suprimarea lui, cel puţin completarea cu o clauză care să prevadă ca în cazul în care nu există renunţarea la imunitatea împotriva măsurilor de executare, statul acreditant să aibă obligaţia de a concerta cu statul acreditar asupra mijloacelor corespunzătoare pentru a asigura executarea hotărârii.

Aceste amendamente au fost respinse, argumentându-se că este necesară menţinerea acestei distincţii între renunţarea la imunitate şi imunitatea de executare, admisă atât de doctrină cât şi de practica judiciară., deoarece distincţia este conformă unei tradiţii vechi din numeroase ţări executarea unei hotărâri contra unui diplomat este o chestiune delicată care poate să provoace incidente internaţionale (măsurile de executare s-ar putea dovedi mult mai dificil de acceptat decât simplul fapt al aducerii faptei în faţa tribunalului). Renunţarea trebuind să fie interpretată restrictiv, iar efectul ei limitat la acţiunea propriu-zisă, o renunţare expresă, distinctă este necesară pentru măsurile de executare. Aceeaşi opinie a prelevat şi în doctrină.

Trebuie observat totodată că ipoteza executării obţinute printr-o acţiune reconvenţională nu intră în categoria sus menţionată; într-un asemenea caz, poate fi invocată imunitatea de executare, întrucât acţiunea reconvenţională se plasează în cadrul regulii care afirmă renunţarea.
3.10 Modul în care este invocată imunitatea de jurisdicţie de către personalul diplomatic
În cazul în care un agent diplomatic este referit justiţiei pentru violarea unor legi sau este chemat în judecata civilă, se ridică problema în ce mod instanţa va lua cunoştinţă despre faptul că persoana respectivă face parte din categoria persoanelor investite cu imunitate de jurisdicţie. Într-un asemenea caz, în care este invocată imunitatea în cauză are o dublă sarcină; să aprecieze dacă persoana pretinzând a fi titulara beneficiului imunităţii de jurisdicţie este într-adevar îndreptăţită la acest beneficiu, iar apoi să se pronunţe la consecinţele legale ale acestei constatări.

Se ridică şi problema dacă, este suficient să se invoce beneficiul imunităţii personale sau în legatură cu bunurile sale, pentru ca instanţa să procedeze de îndată la recunoaşterea ei, punând astfel capăt procesului, sau instanţa însăşi trebuie să recunoască din oficiu imunitatea de jurisdicţie – ceea ce ar reprezenta o altă extremă. Asupra acestor puncte, doctrina nu este pe deplin clară; în ceea ce priveşte practica aceasta variază de la ţară la ţară, astfel că răspunsul nu poate fi dat decât examinând procedura fiecărui stat în parte.

În unele ţări, instanţa nu procedează din oficiu, ci trebuie ca titularul să invoce această imunitate, pentru că, instanţa nu este în măsură să cunoască situaţia şi nu poate declara din proprie iniţiativă că nu are jurisdicţie, ci trebuie să i se ridice această problemă. În alte ţări (Franţa) deoarece imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic este considerată ca un principiu care vizează ordinea publică, excepţia trebuie să fie declarată de instanţa sesizată.⁵⁸

În decursul timpului practica s-a plasat pe linia de a i se cere diplomatului să facă dovada statului, sau în faţa instanţei în care este chemat, urmând ca aceasta să se pronunţe asupra problemei imunităţii ca o chestiune preliminară. În ultima vreme, s-a apreciat că această practică nu este corespunzătoare, pentru că pe de o parte pare straniu să se ceară unui agent diplomatic să dovedească în faţa instanţei că este îndreptăţit la imunitate când el invocă exceptarea de la jurisdicţia chiar a acelei instanţe, iar pe de alta parte, procedura fiecărei instanţe cere o anumită dovadă formală referitor la faptul că persoana aparţine unei clase îndreptăţite la exceptarea de la jurisdicţia instanţei.

Anumite situaţii cad exclusiv în competenţa executivului, altele pot reveni atât executivului cât şi judiciarului, iar altele, deşi revin exclusiv judiciarului, acesta nu poate da o soluţie fără contribuţia executivului.⁵⁹

Practica generală este că instanţa apelează la avizul organului executiv, atât pentru că acesta este în măsură să cunoască situaţia, cât şi pentru motivul că în acest fel menţine o măsură uniformă în contractele externe pe care fiecare stat le are; certificatul care emană de la Ministerul Afacerilor Exterene are valoarea unei declaraţii a executivului prin care atestă faptele pe care este competent să le cunoască şi anume poziţia oficială a persoanei respective, cât şi alte probleme importante, cum ar fi aceea dacă guvernul statului acreditar recunoaşte sau continuă să recunoască statutul oficial al persoanei respective, etc.

Această practică în care se recunoaşte rolul executivului poate fi de dorit dintr-un anumit punct de vedere (sub aspect practic, politic, etc.), însă este criticabilă din considerente de principiu ale dreptului şi justiţiei în general, întrucât actele executive în luarea deciziilor nu sunt niciodată, publice şi temeinicia lor rămâne îndoielnică.

Cât priveşte valoarea cerificatului respectiv, instanţele pornesc de la confirmarea primită de la organele executive şi se constată în pactica ţărilor europene, cât şi a S.U.A., tendinţa acestora de a se conduce după atitudinea executivului în acest domeniu reprezentantul guvernului, în baza instrucţiunilor primite, invocă imunitatea în numele agentului diplomatic respectiv.

Examinând practica instanţelor dintr-un număr de ţări (Marea Britanie, S.U.A., ţările europene, ţările Americii Latine)⁶⁰, rezultă că metoda pe care un agent diplomatic trebuie să o adopte în ipoteza în care se pune problema de a invoca imunitatea de la jurisdicţie nu este unitară iar dovada pe care instanţele o cer în sprijinul cererii variază, de asemenea de la o tară la alta, potrivit cu legile şi practica acestora.

În raportul final al Comitetului Legal Consultativ Afro-Asiatic, s-a exprimat opinia ca un certificat al Ministerului Afacerilor Externe în privinţa chestiunilor de fapt (ca statutul persoanei, sau întinderea imunităţilor sau privilegiilor admise pentru diplomatul respectiv în baza practicii urmate de state) trebuie să fie concludentă şi obligatorie, întrucât acestea sunt probleme de care acest minister are cunostinţă în mod special. În cazul în care instanţa constată,existenţa imunităţii de jurisdicţie cel care are de valorificat un drept împotriva unei asemenea persoane are posibilitatea să se adreseze instanţelor statului acreditant. Deşi exceptaţi de la jurisdicţia statului acreditar, membrii misiunii diplomatice rămân supuşi jurisdicţiei instanţelor din statul lor, neputând invoca statutul lor de imunitate de la jurisdicţie.

Această modalitate implică însă şi unele dificultăţi. Astfel, Comisia de drept internaţional, a admis că statul trimiţător nu este ţinut de vreo obligaţie internaţională să-şi exercite jurisdicţia în cazurile care privesc pe diplomaţii săi şi este greu de conceput că un guvern ar admite acest lucru, mai ales dacă diplomatul se află la post; instanţele din ţările de Common Law, în genere nu au un drept de jurisdicţie asupra infracţiunilor comise în străinătate, iar în cazurile civile efectul conflictului de legi poate face imposibil să se dea o hotărâre afară dacă infracţiunea a fost în prealabil audiată de o instanţă din statul acreditar; chiar dacă acţiunea este în principiu admisibilă, rezultatul va depinde de legea locală. Exceptarea agentului diplomatic de la jurisdicţia statului acreditar prezintă unele inconveniente pentru ceilalţi subiecţi de drept care s-ar afla în raport juridic cu el pentru că nu ar avea căi de valorificare a dreptului lor.

Cazurile care ar prilejui intentarea unei acţiuni civile împotriva unui agent diplomatic sunt numeroase: neplata unor datorii sau facturi privind unele facturi, privind unele articole furnizate pentru folosinţa, neplata sau încălcarea condiţiilor unei închirieri, recuperarea unor chirii sau facturi pentru prestări de lucrări sau servicii, compensaţii pentru daunele cauzate unei persoane ori proprietăţii din cauza unui accident de circulaţie, etc. Asemenea acţiuni civile nu sunt acoperite de excepţii aduse imunităţii de la jurisdicţia civilă, astfel că instanţa trebuie să le respingă.

Pentru aceasta, există unele căi de remediere⁶¹, care într-o anumită măsură pot reduce din inconvenienţele sus menţionate: