Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

3 septembrie
Am sosit la Heidelberg pentru trei luni, este miezul nopţii şi mă aflu în acelaşi apartament şi scriu la ace­eaşi masă, albă şi rotundă, din bucătărie, ca exact acum şase ani, cînd am tras aici, tot pentru trei luni, venind din România cu maşina şi trecînd graniţa pe 20 iunie 1995. (Ajuns în sat la Curtici, am aflat că di­mineaţa murise Cioran.)

Revenirile sînt tot atîtea false căderi în trecut; re­găsirea unui loc după ani de zile nu este de fapt o întîlnire cu trecutul, ci cu "trecerea timpului" (obse­sia lui Eliade). Imobilismul locului regăsit devine etalonul schimbării tale. E nevoie ca un lucru să fie în afara timpului, să-ţi creeze iluzia că "te aştepta" zidit în chiar "clipa" părăsirii lui, pentru ca tu să per­cepi dezastrul temporalităţii tale. Mă aflu în faţa acestei mese albe şi rotunde "exact ca acum şase ani", dar cuvîntul "exact" priveşte numai inerţia me­sei, în vreme ce fiinţa mea scăldată în timp percepe diferenţa pe care o instituie distanţa dintre "atunci" şi "acum". Nimic din ce fac şi sînt acum nu mai este exact ca atunci. Sînt din nou aici, stau la aceeaşi masă, dar sînt supusul timpului meu şi stau în genunchi în faţa lui. Am sosit la Heidelberg la această întîl­nire cu timpul, la această întîlnire cu trecerea lui.