12 septembrie
O zi după grozăvia din America. Din nou senzaţia de răscruce a omenirii, de criză a speciei umane. Spun "din nou" pentru că bănuiesc că la fel au simţit de fiecare dată toţi cei care, ca şi mine, dar în vremea lor şi în alt act care se juca pe scena istoriei, au trăit crezînd în singurul lucru pe care oamenii îl dezmint fără încetare: umanismul. Cuvîntul acesta care sună cam naiv şi demodat şi care, în plus, a fost tăvălit în tot soiul de contexte istorice şi politice ("umanismul socialist"!) ― şi care între timp şi-a pierdut şi bruma de prestigiu filosofic pe care o avea ― spune de fapt un lucru foarte simplu: că toţi oamenii sînt egali în faţa lui Dumnezeu, indiferent de zeul pe care îl slujesc, de sexul pe care îl au, de rasa, clasa, naţiunea sau cultura din care fac parte.
Vorbesc (astăzi mi s-a instalat telefonul), la o săptămînă de la sosirea în Heidelberg, cu Monica şi Virgil. Sînt şi ei sub şocul zilei de ieri. "Ceea ce este uluitor este să constaţi că virtualul a devenit mai real decît realul", îmi spune Monica. Într-adevăr, dacă ai fi văzut un film avînd ca scenariu story-ul de ieri, ai fi închis televizorul după o jumătate de oră spunînd: încă un film tîmpit american! Îngrozitor e tocmai faptul că istoria începe să semene, de ieri, cu un film tîmpit american.
Dostları ilə paylaş: |