В. В. Кьося, Л.І. Фєтєску

(361 cuvinte) ............. ............. ....................(А.Ciocanu)

22. O viaţă de om
A prins a depăna prin minte badea Cireş toate cîte le făcuse în anul cela. S-a ridicat pe un cot şi a prins să socoată. Nu număra anii - măsura asta nu i se părea tocmai bună. Unul poate fi bătrîn la patruzeci, altul la şaizeci se însoară. Badea Ci­reş a dus mîna la musteaţă şi a prins a o mîngîia, vînturînd toate cele trăite de dînsul. Trăise badea Cireş multe de toate, căci a stat pînă dinspre ziuă rezemat într-un cot mai trăgînd o dată în piept praful de puşcă al celor două războaie, mai crescînd o dată şase copii şi făcîndu-le case.

Nu-şi putea închipui cum o să umble el bătrîn pe drumurile satului, el, care a fost atîta vreme tînăr; şi cum o să poarte el glumele altora, şi cum o să îngroape el în buzunare aceste două mîini, care de atîta vreme au hrănit satul?

A doua zi dis-de-dimineaţă badea Cireş s-a repezit în pădu­re şi a adus un copăcel. I-a ales un loc frumos în faţa casei, şi-a făcut semnul crucii şi a prins să-1 sădească.

Pădureţe, pădureţe... Nu le-a suferit toată viaţa - amu-i nevoit să-1 sădească, căci orice s-ar întîmpla cu badea Cireş, dacă se întîmplă un lucru mare, el sădeşte un copac. Ştie numai el pentru ce 1-a sădit.

Nucul cel bătrîn 1-a sădit în dimineaţa zilei cînd a furat-o pe Ilinca, cei trei perjari i-a sădit cînd s-a dus cu băieţii la război - au fost patru , dar unul s-a uscat, căci Vasile nu s-a mai întors... Cei doi vişinari i-a sădit cînd i-a ars casa, prăsadul - cînd s-a dat în colhoz, iar gutuiul, anţărţ, cînd s-a lepădat de fumat.

Pădureţul era sădit şi badea Cireş şi-a văzut de treburi. Şi totuşi ceva-ceva s-a schimbat. Din ziua cînd a sădit pădureţul , badea Cireş a căpătat o mare dragoste de sine. Cînd se aşeza, îşi căuta ceva sub picioare să hodinească şi ele mai bine: nu mai aducea căldarea plină de la fîntînă...

"Măi, da poate că nu s-a mai prinde pădureţul cela".

Pădureţul însă s-a prins.

Într-o vinere; badea Cireş s-a întors vesel de la lucru. S-a spălat frumos, a luat căldarea şi s-a pornit la fîntînă...

Dar deodată a rămas locului – vroia să meargă, dar nu mai avea pe ce pune piciorul.

A dat să se plece, să le pipăie, dar două braţe mari şi vînjoase au spînzurat neputincioase. A zvîcnit de cîteva ori inima, o bătaie de clopot i-a sunat în urechi şi badea Cireş s-a prăbuşit la pămînt.

(378 cuvinte) (I. Druţă )

15. 
    Chezăşia şi veşnicia neamului
    

Măşuţa îşi vede copilul vesel, gîngurind în dibuiala primei expresii limpezi, rîzînd şi făcînd gropiţe în obraji, dînd din picioruşe în scăldătoare şi stropind-o; îl vede înfăşat, oprindu-se din supt, privind cu ochii adînci la gura ei ce-i cîntă străvechile cîntece de leagăn ale baştinei lor de departe.

Mama... Chezăşia neamului, a veşniciei sale. S-au vînturat oştile şi mulţimile ca pleava; s-au perindat domniile, ca un carnaval; au ars aşezările de răul vrăjmaşului cotropitor, ca torţele, dar mamele, cu pruncii în braţe, s-au făcut una cu pămîntul, cu apele şi codrii; s-au întors, negre la obraz de amar şi suferinţă nemeritată, la vetrele arse, au amestecat lutul cu lacrima sărată şi paiul răşchirat, au ridicat pereţii, au muruit o prispă pentru şedere şi doinire, au îmboldit cu lut poduri de nuiele, să aibă unde ţine pîinea zilelor de mîine, au pus grinzi, cosoroabe şi stuh ori paie deasupra, au spoit pereţii şi i-au îmbrăcat cu covoare şi prosoape cusute cu aţe roşii de foc şi aţe negre de tăciune – amintirea pîrjolului.

...Măşuţa scoate un prosop ţesut cadrel, la capete cu horboţică lată de-o palmă; prosopul are pe la colţuri patru cocoşi negri cu clanţurile căscate: ei trîmbiţează voinţa de a trăi! Îs şi ei tot munca mîinilor Măşuţei, mîini dibace, făcătoare de minuni, simple, ţărăneşti.

Rămasă singură, ea îşi împreună mîinile pe piept, ca de rugă, şi întovărăşi cu gîndurile partea aceea a fiinţei omeneşti, nevăzută, care şi-a încheiat ciclul pămîntesc. Modestă şi mică, s-a ridicat în picioare, şi-a pus obrazul transfigurat în snopul de aur al luminii, şi-a desfăcut braţele şi a răşchirat degetele, de parcă ar fi lăsat să-i scape din mîini odoare fără preţ. Părea un stîlp de lumină multicoloră în nesfîrşita ei suferinţă şi iubire, căci fiecare om e ca o rază de lumină într-un spaţiu de mister.

Fie, deci, veşnică lumina asta dătătoare de bunăvoinţă şi înaltă înţelegere. Numai ea nu e pieritoare, lumina înaltei suferinţe şi iubiri de mamă.

Şi lumină era de jur-împrejurul ei.

Aşa, prin coridorul acesta de lumină, pe cărarea tipărită de muritori, coborîră apoi spre casa de pe costişă Omul, Femeia şi copiii Omului.

(358 cuvinte) (N.Costenco)

15. 
    Bunica
    

Sînt numai ei doi şi stau pe prispă. Dînsul-o mogîldice de omuşor viu, cu ochi obraznici, zgîiţi, – şi-a vîrît un deget în gură şi acsultă. Iar ea, bătrînă, uscată, e îngrămădită toată într-o şalincă uriaşă, cu care încearcă să-i acopere şi lui picioruşele neastîmpărate.

– Cuminte, Mitiţă, altfel nu-ţi spun nimic.

El îşi vîră picioruşele la loc şi se cuibăreşte mai bine în poala caldă. S-a ghemuit mai aproape de dînsa, şi-a petrecut mîinile după gîtul ei şi ştie şiretul că de amu o să fie pe-a lui.

...Glasul bătrînei deapănă un fir nesfîrşit de poveste. În aceeaşi vreme, fără să-şi deie seama, urechile-i prind larma de glasuri ce vine din fundul livezii.

Şi ei sunt tot ai ei. Tot aşa i-a purtat în braţe, i-a legănat şi i-a alinat cu poveşti. Cu poveşti năzdrăvane, ca şi visurile lor de pe atunci. Acum ei au crescut. S-au împenit cu puii, le-au crescut aripi şi şi-au luat zborul de sub aripa ei ocrotitoare. Nu mai au nevoie de dînsa. E prea bătrînă şi slabă, ca să le însufleţească jocurile zburdalnice, iar poveşti citesc ei singuri din cărţi. Au uitat-o. Îşi amintesc de dînsa doar cînd foamea le dă ghes şi-i mînă în casă. Dar pe vremuri, cum se mai agăţau de poala ei, cum o mai rugau, ca şi acesta de-i asculta acum basmul: să le povestească despre Împăratul Roşu şi spînul cel rău.

Atunci ea era totul pentru ei. Nici tată, nici mamă nu le trebuia, numai bunica să fie lîngă ei, să le spună poveşti.

Ochii bătrînei s-au făcut mai cenuşii. Ceva aspru, tăios a scăpărat într-înşii. Simte că o ceaţă înecăcioasă îi împîcleşte vederea, o înghimpă.

L-a întrebat pe Mitiţă dacă va fugi de ea cînd va creşte mare.

Băiatul face ochi mari cît bumbii de la caţaveica ei. Se uită la dînsa fără s-o înţeleagă. Să fugă el de bunica lui? De sacul ei cu poveşti? Dar cum poate el să trăiască fără bunica?

Şi mîinile lui o îmbrăţişară strîns, de teamă să nu fugă ea de dînsul.

Bătrîna zîmbeşte. Cald, dezmierdător. Ştie ea prea bine că şi acesta se va duce. Într-o zi, cînd toate basmele vor fi ştiute, iar prietenii o să fie mai ademenitori chiar decît cozonăcelul, copt de dînsa în ajun de sărbători.

Oftează încet, cu ochii duşi departe....

(366 cuvinte) .......................................................(A.Şalari)

15. 
    Eminescu – poet naţional
    

Marilor poeţi nu le-a fost dat să ajungă pînă la adînci bătrîneţi, să moară tihniţi prin casele lor, cu rude înlăcrimate în jurul patului. Marii poeţi au căzut într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Uneori ţi se pare că un anumit blestem se rotea peste destinele lor...

Au suferit grozav cînd le-a fost dat să se stingă. Puşkin cerea să i se dea moroşkă, un fel de boabe acrişoare ce cresc prin bălţile nordice ale Rusiei, pe cînd sărmanul Eminescu, cu mintea încinsă în flăcări, cerea gheaţă, şervete umede sau, pur şi simplu, îi ruga pe cei din jur să pună mîna pe fruntea lui.

Cîndva demult am citit despre suferinţele marelui nostru poet şi de atunci ori de cîte ori aş trece pe lîngă monumentul lui din parcul chişinăuian, ori de cîte ori aş zări pe-o foaie curată chipul unui bărbat frumos, cu fruntea naltă, dreaptă, mi se smulge mîna singură din loc şi, fără ştirea mea, caută să urce spre fruntea lui, pentru a-i uşura suferinţele. Degeaba însă. Cu durerea cea mare s-a stins, cu durerea cea mare va fi veşnic viu printre noi.

Şi totuşi să nu uităm că operele marilor poeţi zac pe poliţele noastre de alături, monumentele lor au fost înălţate pe acelaşi pămînt hleios şi crud de pretudindeni, iar urmaşii lor în această epocă măreaţă şi plină de freamăt au ajuns tot mai aproape unul de altul.

Dincolo de naţionalitate, suntem cu toţii pămînteni, suntem membrii unei singure familii şi, pentru a supravieţui în această epocă, popoarele lumii tot mai des şi mai des se vor întîlni la masa rotundă a viitorului. Dar atunci, cînd vom merge la acea masă rotundă, pentru a ne aşeza alături de popoarele lumii, ce vom lua cu noi pentru a spune: acesta este trupul nostru, acesta este sîngele nostru? Ucrainenii îl vor lua pe Şevcenko, ruşii îl vor lua pe Puşkin, noi îl vom lua pe badea Mihai. Vom lua truda şi cinstea, şi suferinţele lui.

Altminteri zicînd, Eminescu este poetul nostru naţional.

(360 cuvinte) ................................................. (I Druţă)

15. 
    Faţa pâinii
    

Frumoşi sînt oamenii noştri la petreceri, cu muzicanţii şi cântecul lângă ei, cu pâinea albă pe masă, cu pâinea câreia îi place să stea alături de sare, alături de bunăvoinţa mesenilor.

A creşte pîine înseamnă a nu uita că în lumea aceasta mai sunt atîtea guri flămînde. A creşte pîine înseamnă a te dărui, a te gîndi la copiii tăi, dar şi la cel pe care nu-l cunoşti. A creşte pîine înseamnă a ţine la pămînt, fiindcă fără el n-ai s-o creşti, înseamnă a-l păstra, a-l crede, a-l ajuta să-şi adune puterile, a te gîndi că şi nepoţii tăi vor avea nevoie de pîine, adică de pămînt.

Poate că niciodată nu vom fi atît de bogaţi pentru a avea dreptul de a risipi pîinea. Copiii acelora care au ştiut războiul cu pîinea-i ca piatra, copiii acelora care au avut pe vremuri fraţi şi părinţi stinşi din nealimentare, pot astăzi lovi într-o pîine ca într-o minge.

Am citit undeva că televiziunea din Sankt-Petersburg a avut o zguduitoare emisiune închinată unei bucăţi de pîine. Această emisiune a pornit şi ea de la un fapt banal şi dureros: într-o şcoală din oraş. La recreaţia mare elevii, primind cîte o pîinişoară şi cîte un pahar de lapte cu cafea, au băut laptele, iar pîinişoarele le-au luat la picior, închipuind un meci de fotbal cu mai multe mingi. Cineva dintre părinţi care era pe acolo, o mamă, a încercat să-şi mustre fiica, dar fără nici un rezultat. Ideea emisiunii s-a născut în aceeaşi clipă. Lucrînd mai apoi asupra scenariului, autorii şi-au amintit de pîinea blocadei, au aflat de la martori oculari compoziţia pîinii de atunci, în care rumeguşul de lemn ocupa nu ultimul loc. Au copt 50 kilograme de pîine asemănătoare cu pîinea blocadei, au tăiat-o în felii mici şi au împărţit-o participanţilor la emisiune. Se spune că după aceea televiziunea din Sankt-Petersburg a primit sute de scrisori cu rugămintea de a le trimite şi lor o felie din pîinea blocadei. Mă gîndesc la acea fărîmă de pîine pe care oamenii o priveau ca pe ceva sacru, văzînd în ea un sol al memoriei, al bărbăţiei şi demnităţii celora care au supravieţuit apărînd neînvinsul oraş. Şi mă gîndesc la ce nu le-am spus şi noi celor mici, pentru ca ei să înţeleagă cît de legate au fost de multe ori şansele vieţii şi continuităţii noastre de norocul de a avea în clipa grea o bucată de pîine.

(370 cuvinte) (L. Damian)

15. 
    Un buchet de crizanteme
    

Din grădina toamnei voi culege un buchet de crizanteme şi mă voi gîndi la Dumneata.

Voi lăsa toate cuvintele de-o parte, neîndrăznind a tulbura pacea acestei dimineţi.Prea le-am mîntuit, antrenat, încît mă tem, că ar lua-o înaintea emoţiei, a gîndului, înaintea simţirii adînci şi a clipei de reculegere.

Fiindcă din miezul acestei clipe de reculegere vreau să mă apropii de Dumneata.

Crizantemele, aceste flori albe ca urma cretei pe tabla cea neagră. Crizantemele, această frumuseţe severă şi apropiată sufletului meu ca şi caligrafia Dumitale.

Unde să aşez acest buchet? La pragul şcolii? Mă tem că se va pierde între zecile de buchete aduse de elevi în această toamnă mănoasă. Acasă, pe masa de lucru? Dar, de obicei, ajungi atît de tîrziu şi ai atît de puţin timp liber, şi eşti obosit, încît...mă tem, că ai putea să nu le vezi.

Să mă opresc undeva la răscrucea drumurilor, unde de atîtea ori ţi-ai petrecut elevii şi să le ridic în cumpăna unei fîntîni, ca să stea buchetul cu imagine în oglinda izvoarelor, cu aromele risipite prin ceruri...

Cîtă ţară ar trebui să străbaţi, pentru a-ţi vedea elevii, spre a-i întreba cum trăiesc.., dacă nu uită să-ţi trimită cîte o scrisoare. De altfel, ştiu bine că nu iută.

Căci în tot ce fac, în tot ce visează şi înfăptuiesc, stau îndemnurile simple de bine şi frumos, pe care le-au primit cîndva de la Dumneata. Această neuitare, această zbatere a elevilor Dumitale pentru frumos şi adevăr îţi este supremă bucurie şi răsplată.

Într-un fel munca învăţătorului e anonimă, fiindcă rolul ei se vede abia prin alte roade, peste mulţi ani, uneori pe alte depărtate meleaguri. În acelaş timp e văzută, fiindcă e văzută în văzul tuturora. Ce ţi-aş mai dori? Pe lîngă timp care mereu nu-ţi ajunge, multă sănătate şi seninătate sufletească. Celor din jurul Dumitale: copii şi părinţi, colegi şi prieteni – o mai multă înţelegere a neobişnuitei munci, pe care o faci. Munca de creaţie, aş zice. Ea se înfăptuieşte numai prin arderea totală a creatorului. Să-i păzim voia bună, să-i acordăm încrederea şi bunăvoinţa noastră acestui învăţător al meu şi al copiilor mei.

Din cumpăna fîntînii, de sub soarele sau ploile toamnei ţi se închină adînc buchetul meu de crizanteme.

(359 cuvinte) ....................................................(După L. Damian)

15. 
    Obeliscul
    

Treceam într-o zi cu tata prin păduricea de la marginea satului, cînd deodată am zărit un avion ce zbura chiar pe deasupra noastră. Tata pusese mîna streaşină la ochi şi, privind în urma lui, zise:

– Ce frumos zboară, nu-i aşa? Şi chiar pe deasupra păduricii.

Tăcu puţin, apoi începu a depăna firul povestirii sale.

...Era o zi de vară a anului 1944. Soarele fierbinte ardea nemilos, alungînd la umbră şi om, şi vietate. Oamenii stăteau ascunşi prin beciuri, prin maluri de rîpe nu ca să scape de razele lui dogoritoare, ci să nu nimerească înaintea fasciştilor care se retrăgeau, năpăstuind şi jefuind totul în jur. Calea ferată era demult distrusă, podul de la şosea – aruncat în aer. Ecoul luptelor care se apropiau pe zi ce trecea se auzea tot mai desluşit, tot mai aproape.

Deodată, pe cerul călit pînă la roşu de soarele sudic, a apărut un avion de vînătoare. Să fi fost în vreo recunoaştere ori, poate, cine ştie ce sarcină de luptă avea de îndeplinit. Într-o clipită a fost înconjurat de trei avioane nemţeşti. S-a început o luptă crîncenă, neegală. Avionul nostru s-a aplecat pe-o aripă: unul din motoare luase foc. Şi atunci, spre uimirea întregului sat, aviatorul a îndreptat avionul asupra unuia din cele două „meserşmidte”. Ciocnirea a fost scurtă. „Meserşmidtul” s-a prăbuşit cu vuiet la pămînt, dar şi avionul nostru şi-a pierdut orientarea, fumegînd şi sîngerînd. A căzut dincolo de păduricea de salcîmi. O bubuitură puternică a zguduit împrejurimile. Peste cîteva zile oştirile au eliberat şi satul nostru...

Ascultam povestea tatei, dar cu ochii căutam mormîntul eroului necunoscut. Anii şi ploile aproape că l-au şters de pe faţa pămîntului. Fără să vreau, m-am gîndit la fratele dispărut fără veste, care nici pînă astăzi nu s-a întors de la război. Unde i-o fi fiind mormîntul? Cine-i poartă de grijă?

A doua zi am luat un hîrleţ, m-am dus la pădurice şi pe locul unde, după spusele tatei, căzuse avionul am săpat un răzor şi am semănat flori. Am cărat apă din rîuleţul de alături, le-am udat.

Au trecut cîteva zile şi alături de răzorul meu cu flori s-a înălţat un obelisc.

(355 cuvinte ) (I.Cîrchelan)

15. 
    Nu e nimic mai de preţ
    

Dacă ar fi să se expedieze o telegramă din trecut în prezent, pentru a aminti generaţiei de astăzi preţul pîinii, eu aş face-o reproducînd întocmai meniul unei cantine muncitoreşti leningrădene din timpul blocadei.

„Ciorbă de pătlagină;

Pireu de urzică cu măcriş;

Pîrjoale din frunze de sfeclă;

Chiftele din lobodă;

Şniţel din frunze de varză;

Turtă din macuh;

Sos din făină de peşte;

Supă din drojdii;

Lapte de soia.”

Citiţi cu luare-aminte această tristă înşiruire de „bucate”, comparaţi-o cu meniul vostru de fiecare zi şi veţi înţelege adevărata valoare a feliei de pîine.

Dar ce atitudine avem noi astăzi faţă de pîine? Voi aduce doar cîteva cifre-cifre de-a dreptul alarmante – şi veţi avea în faţă un tablou jalnic. Ştiţi cîte kilograme de pîine se aruncă lunar în şcoli? Cinci mii! Unul dintre elevi a lăsat pe masă o chiflă neterminată, altul n-a dus la capăt un călcîi de pîine... şi tot aşa, pînă se adună cinci tone pe lună. E foarte mult, să recunoaştem.

... Am asistat într-o zi la o întîmplare zguduitoare. Nişte băieţi au înşiruit între scîndurile unui gard bucăţi de pîine şi se pregăteau să arunce cu pietre în ele – care o să nimerească. Să arunci cu piatra în pîine e o mare cruzime! În timp ce mă apropiam de dînşii, ca din pămînt răsărit o fetiţă de vreo zece ani, s-a dat lîngă gard şi a întins în lături mîinile, apărînd astfel cu corpul său sfînta noastră pîine. Apoi începu să înainteze aşa, cu mîinile în lături, spre copii.

În privirea ei era atîta hotărîre, încît băieţii, speriaţi, ş-au împrăştiat care-ncotro.

Fetiţa a cules bucăţelele de pîine şi s-a dus cu ele în fundul ogrăzii, unde se aflau cuştile cu iepuri de casă.

Nu ştiu ce putea să-i convingă pe băieţii ceia mai mult decît îndrăzneala fetei de a ocroti pîinea cu corpul său! Sfînta pîine, acest nepreţuit dar făurit de om!..

Acum să facem un mic calcul. Dacă în timpul blocadei norma de pîine a unui muncitor era de două sute de grame pe zi, atunci cele cinci tone ce se duc astăzi la lada de gunoi ar fi ajuns pentru douăzeci şi cinci mii de oameni.

Iată care e preţul pîinii. Ţineţi minte acest lucru. Şi nu uitaţi că pîinea înseamnă viaţă, înseamnă pace. Fiindcă războiul îi răpeşte omului nu numai pîinea, dar şi viaţa.

(379 cuvinte) ......(S.Barbă)

15. 
    “Limba noastră-i foc ce arde…”
    

Am poposit la baştina lui Alexe Mateevici. Nişte locuri de o frumuseţe rară, dar vorba unui bătrîn: “Dacă trăieşti mai mult în faţa unei frumuseţi, de la o vreme n-o mai observi.”

De secole oamenii din părţile noastre vorbeau această limbă preaplină de frumuseţi, generaţii de plugari şi cărturari au muncit ca nişte albine la fagurii ei şi toti aceştia într-atît se obişnuiseră cu ea, încît nu-i mai observau frumuseţile care erau implantate atît de adînc în limbă.

Despre limbă se scrisese mult şi pînă la Mateevici, fusese şi elogiată, deşi mai puţin. Tînărul poet, veşnic tînărul poet al acestei limbi, Alexe Mateevici a rostit această poezie lăsînd în inimile poporului care l-a născut sfînta vibraţie de clopot: „Limba noastră…”

Un imn şi o odă, un bocet şi o baladă, o elegie şi un basm.

Ades mi se pare şi mie că Alexe Mateevici nu este decît autorul unei singure poezii – al acestui poem alcătuit din doar 12 strofe, că celelalte poezii şi lucrări nu fac decît s-o com pleteze şi să-i evidenţieze sensurile şi mai mult.

De fiecare dată,cînd deschid cartea lui, simt o căldură răzbind dintre cuvinte: parcă m-aş afla în faţa unui rug, aud sevele călătorind prin copaci, livezi viitoare vuind în fiecare sîmbure, roi de fulgere care despică zările, şi cerurile de deasupra amestecîndu-se cu cele de desubt, pîinea vălurind ca o mare fără sfîrşit în vîntul care-o mişcă, doina care a putut cuprinde în ea toate dorurile noastre de ieri şi de azi.

Mateevici a murit de tînăr ca şi Eminescu. A fost şi el un fulger care a străfulgerat bolta literaturii noastre, lăsînd o lumină de care ne mai dor ochii. Zestre de la strămoşi, comoară sacră, depozit de comori – limbă a noastră.Vom rosti mereu cu evlavie numele celuia care a scris cea mai vibrantă odă dedicată limbii, poezie în care se reflectă,ca într-o oglindă, frămîntările şi speranţele noastre de secole, graiul – “un şirag de piatră rară pe moşie revărsată.”

(340 cuvinte) .......................................(N.Dabija)

15. 
    Taina meşteşugului
    

Într-o zi un lemnar îşi chemă feciorul şi-i grăi :

-Iaca îmi pare că mi-s numărate zilele, ai să rămîi orfan pe faţa pămîntului. Păcat că n-am dovedit să-ţi spun secretul lemnăriei, dar tu-l vei afla singur. Stă ascuns tainic într-un copac din codrii noştri. Dacă-l vei căuta cu toată rîvna şi tragerea de inimă, ai să-l găseşti numaidecît .

După moartea tatălui, îl rodea gîndul pe băiat: care-o fi copacul cu pricina, cum să dea de el, ce taină oare ascunde?

Într-o zi doborî un copac mare şi zdravăn. L-a dus acasă, l-a despicat, l-a cercetat de-a marunţelul, dar nu s-a ales decît c-un clit de scînduri tăiate un pic mai acătării. Ia necaz! Poate-o fi ştiind careva din vecini marea taină a lemnului? Şi se încumetă să întrebe de unul : 50

-Tată-meu vorbea de-o mare taină, care se află ascunsă în lemnul copcilor, dar n-a mai dovedit să mi-o împărtăşească. Poate matale ţi-o fi spus?

-Ba, măi băiete, nu s-a răsuflat cu asemenea vorbe, făcu vecinul. Dacă a zis să cauţi, cred că nu te-a amăgit. Mai vezi, poate dai singur de secretul cela, că iaca ne-a rămas satul fără lemnar.

Şi băiatul a tot cărat acasă copaci de-i despica şi făcea scînduri netede şi lucioase, din care mai apoi se încumeta să-şi întocmească ba o masă, ba un scaun la gospodărie. Şi de fiecare dată i se nimereau să iasă mai trainice şi mai arătoase, încît aşa, pe neprins de veste, lumea începea a –şi opri ochii asupra celor meşterite de băietan.

Cînd îşi luară de seamă oamenii din sat, meşterea băiatul nişte lucrări de mai mare dragul, curat ca ale tătîne-său, ba îi merse vestea şi în satele apropiate.

Într-o zi îl opri un consătean să mai stea la taifas şi din una, din alta hai să-l ispitească:

-Ai dat de secretul lui taică-tău?

- Ba nu l-am mai aflat.

-Iaca aşa-s toţi meşterii aceşti, dacă prind ceva, ţin într-înşii şi nu mai scoţi cu cîrligul.

-Mă jur că nu ştiu ce-a avut în vedere tata. Cel puţin în copaci, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru, nu era scris nimic. Poate în sculele tatei să fie vreo taină. Da poate în mîna omului , dar iar parcă nu se zareşte leac de lemn.

Şi totuşi fiecare meserie are taina ei, nescrisă, nerostită, o taină pe care o simte meşterul, dar nu-i în stare s-o rostească.

V-aţi gîndit vreodată la taina asta?

(360cuvinte) (După „Vreau să ştiu”)

15. 
    Biserica Albă
    

Avînd biserică în sat, cu candelă aprinsă în faţa Preacuratei, nu mai lăsaţi groaza şi disperarea să pună stăpînirie pe inimile voastre, căci de azi înainte nu mai suntem un sat oarecare. Suntem un popor aşezat pe pămînturile sale, moştenite de bătrîni, suntem adunaţi în jurul credinţei noastre, adică sub ocrotitea destinului nostru.

Astăzi ne întoarcem iară cu faţa către lume, şi lumea se întoarce cu faţa către noi. Astăzi punem capăt muţeniei noastre, căci avem clopote în biserică, şi în caz de mare cumpănă, glasul credinţei noastre va cere ajutor lumii din împrejurimi, căci de la pămînturile calde şi pînă la marile îngheţuri de la nord îs tot biserici creştine, cu crucile ridicate sus, legate între ele prin dragostea şi credinţa pe care i-o purtăm Mîntuitorului.

Deschideţi dar sufletele, primiţi în inimile voastre această biserică. Purtaţi-o cu credinţă şi smerenie, păziţi sfinţenia şi bunul ei nume,căci dacă o casă de copii creşte mai mult în faţa unei vetre, un neam se poate ridica numai în faţa unui altar. Adunaţi-vă, deci, în casa Domnului pentru a vă ruga.Înainte de-a fi păşit pragul, lăsaţi afară toată supărarea, toată obida, şi nedreptatea, toată nemicnicia şi întunecimea acestei lumi ce s-o fi strecurat poate şi în inimile voastre. Veniţi curaţi, liminaţi, ascultători, cum li se şi cuvine copiilor să vină în casa părintelui lor. Domnul să vă ţină sub ramura blîndeţii şi a milosteniei Sale.

Iară Nistrul tot vine şi vine la vale. Munţii de humă se încălzesc la soare, şi pe vîrful unuia dintr-înşii o bisericuţă albă cu crucea ridicată sus, să se vadă cît mai departe.

Tocmai în zilele celea armata rusă, după semnarea tratatului de pace, se întorcea în matca hotarelor sale.Auzind bătaia clopotului, soldaţii îşi scoteau şepcile, îşi făceau semnul crucii căutînd îndelng în zare, pînă ce desluşeau… o albă bisericuţă. Se minunau ei înde ei:

- Ia-te moldovenii iştea!Au pornit mai din nimic şi pînă unde au ajuns!

- D-apoi că aşa-i zodia sufletului… Cu cît mai adînc îl îngropi, cu atît mai sus se înalţă!

(340 cuvinte ) (I.Druţă)

15.