Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə33/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   43

— N am ce face!

— Şi dumneata unde stai?

— Eu stau la Planchet.

— Adineauri mi ai spus: "Asta e casa mea!"

— Am spus fiindcă e a mea, într adevăr. Am cumpă­rat o eu.

— Aha f făcu Raoul.

Unul la zece, scumpul meu Raoul; o afacere stră­lucită!... Am dat pe casă treizeci de mii de livre; are o grădină care dă în strada Mortellerie; cârciuma se închi­riază pentru o mie de livre, împreună cu catul întâi; podul, sau catul al doilea, cu cinci sute de livre.

— Ce vorbeşti?

— Fără îndoială.

— Un pod, cinci sute de livre? Dar nu poate fi locuit.

— Nici nu i de locuit. Dar observă că are două fe­restre care dau spre piaţă.

— Văd, domnule.

— Ei bine, de câte ori este cineva tras pe roată, spânzurat, tăiat sau ars de viu, cele două ferestre se închiriază pentru douăzeci de pistoli.

— Oh! făcu Raoul eu spaimă.

— E dezgustător, nu i aşa? zise d'Artagnan.

— Oh! repetă Raoul.

— E dezgustător, dar asta e... Aceşti gură cască de parizieni sunt câteodată adevăraţi antropofagi. Eu nu mi pot închipui că nişte oameni, nişte creştini, ar putea să facă asemenea târguri.

— Nici eu.

— În ce mă priveşte – continuă d'Artagnan – dacă aş locui aici, în zilele de execuţie eu aş astupa până şi găurile cheilor; dar, din fericire, nu stau aici.

— Şi închiriezi podul ăsta cu cinci sute de livre?

— Lacomului de crâşmar care, la rândul lui, îl subînchi­riază... Ajunge până la o mie cinci sute de livre.

— Dobândă obişnuită la ban: unul la cinci – zise Raoul.

— Întocmai. Mai rămâne partea din fund: magazii, cămări şi pivniţe care se umplu de apă în fiecare iarnă, două sute de livre; apoi grădina, foarte frumoasă, plină de pomi, pitită sub zidurile şi în umbra portalului de la Saint Gervais şi Saint Protais, o mie trei sute de livre.

— O mie trei sute de livre! Dar e ceva regesc!

— Să ţi spun şi povestea. Bănuiesc pe un canonic oare­care de la parohie (aceşti canonici sunt nişte Cresuşi), îl bănuiesc deci că a închiriat grădina ca să poată face acolo chefuri, nestingherit. Locatarul spune că a dat o unui anume domn Godard... E un nume adevărat, sau e un nume fals, treaba lui; să zicem că e adevărat şi e un canonic; să zicem că e fals şi e un necunoscut; la ce m aş amesteca? Plăteşte totdeauna înainte. Adineauri, când te am întâlnit, tocmai mă gândeam să cumpăr în piaţa Baudoyer o casă al cărei fund să dea în grădina mea, şi atunci aş avea o proprietate grozavă. Dragonii tăi m au smuls din gândurile mele. Uite, s o luăm pe strada Vannerie, vom ajunge drept la jupânul Planchet.

D'Artagnan grăbi pasul şi intră într adevăr cu Raoul la Planchet, într o cameră pe care băcanul i o dăduse fostu­lui său stăpân. Planchet nu era acasă, dar masa fusese pre­gătită. Se mai simţea încă la băcan o rămăşiţă de ordine, de punctualitate militărească.

D'Artagnan îl descusu pe Raoul în legătură cu viito­rul său.

— Tatăl tău te ţine de scurt? întrebă el.

— Pe drept, domnule cavaler.

— Oh, ştiu că Athos e un om drept, dar poate cam strâns la pungă.

— O mână regească, domnule d'Artagnan.

— Nu te sfii, băiatule; dacă vreodată ai nevoie de niscaiva pistoli, bătrânul muşchetar e aici.

— Scumpe domnule d'Artagnan...

— Joci cumva cărţi?

— Niciodată.

— Atunci, ai noroc la femei?... Văd că roşeşti... Oh, micule Aramis, spune! Dragul meu, femeile costă mai mult decât jocul de cărţi. E adevărat că te baţi atunci când pierzi, şi asta poate fi o răsplată. Păcat că plângăreţul de rege îi pune să plătească amendă pe cei care trag spada din teacă! Ce domnie, dragul meu Raoul, ce domnie! Când te gândeşti că, pe vremea mea, muşchetarii erau asediaţi în case, ca Hector şi Priam în cetatea Troiei; şi femeile se văică­reau, şi zidurile râdeau, iar cinci sute de ticăloşi băteau din palme şi strigau: "Pe el! Pe el!" când nu era vorba de un muşchetar î La dracu! Voi ăştia n o să mai apucaţi asemenea vremuri.

— Îl vorbeşti de rău pe rege, domnule d'Artagnan, dar îl cunoşti atât de puţin!

— Eu? Ascultă, Raoul: eu prevăd tot ce va face zi cu zi, ceas cu ceas, ţine minte vorbele mele! Cardinalul, odată mort, va plânge; fie, e lucrul cel mai puţin neghiob pe care l va face, mai ales dacă nu şi va lua lacrimile în serios.

— Pe urmă?

— Pe urmă va cere domnului Fouquet să i întocmească o pensie şi se va duce să compună versuri la Fontainebleau pentru vreo Mancini oarecare, căreia regina ar fi în stare să i scoată ochii. Vezi tu, regina, e o spaniolă, şi are ca soacră pe doamna Ana de Austria. Le cunosc eu pe spa­niolele astea din casa de Austria!

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, după ce va fi smuls galoanele de argint ale elveţienilor săi, fiindcă broderia e prea scumpă, îi va lăsa pe muşchetari să umble pe jos, fiindcă ovăzul şi fânul unui cal costă cinci băncuţe pe zi.

— O, nu vorbi aşa!

— Nu mi pasă! Nu mai sunt muşchetar, nu i aşa? Că ceilalţi umblă călare sau pe jos, că poartă o prăjină, o frigare, o spadă sau nimic, puţin îmi pasă!

— Scumpe domnule d'Artagnan, te rog, nu l mai vorbi de rău pe rege în faţa mea... Sunt, aş putea zice, în servi­ciul său, şi tatăl meu nu mi ar ierta ca am ascultat, chiar şi din gura dumitale, cuvinte jignitoare despre maies­tatea sa.

— Tatăl tău?... Eh, e un cavaler al tuturor cauzelor slabe. La dracu! Da, tatăl e un om viteaz, un Cezar, e adevărat; dar nu ştie să vadă.

— Aşa! Prea bine, cavalere – zise Raoul râzând. Iată că l vorbeşti de rău şi pe tatăl meu, acela pe care l numeai totdeauna marele Athos. Eşti întors pe dos astăzi, şi bogă­ţia te a acrit, ca sărăcia pe alţii.

Ai dreptate, la dracu! Sunt un neisprăvit şi i beşte­lesc pe alţii; sunt un nenorocit de bătrân, o funie roasă, o platoşă găurită, o cizmă fără talpă, un pinten fără rozetă; dar fă mi o plăcere şi spune mi ceva.

— Ce să ţi spun, scumpe domnule d'Artagnan?

— Spune mi aşa: "Mazarin era un om de nimic".

— Poate că a şi murit.

— Cu atât mai bine; am zis era; dacă n aş avea spe­ranţa c a murit, te aş ruga să spui: "Mazarin e un om de nimic". Spune, haide, spune, dacă mă iubeşti.

— Fie, asta nu mă stinghereşte cu nimic.

— Atunci spune.

— Mazarin era un om de nimic – zise Raoul zâmbindu i muşchetarului, care se topea de bucurie, ca în zilele lui bune.

— O clipă! făcu acesta. Ai rostit prima propoziţiune: iată acum şi urmarea. Repetă, Raoul, repetă: "Dar îmi va părea rău după Mazarin".

— Cavalere!

— Nu vrei s o spui, dar am s o spun eu de două ori pentru tine... Dar îţi va părea rău după Mazarin.

Râdeau împreună şi se ciorovăiau ca să formuleze această profesiune de principii, când unul din băieţii de prăvălie intră pe uşă.

— O scrisoare, domnule – zise el – pentru domnul d'Artagnan.

— Mulţumesc... Ce o mai fi şi asta? se întrebă muş­chetarul.

— Scrisul domnului conte – zise Raoul.

— Da, da.

Şi d'Artagnan desfăcu hârtia.

Scumpe prietene – scria Athos – am fost rugat din partea regelui să te caut...

— Pe mine? se miră d'Artagnan, lăsând scrisoarea să cadă sub masă.

Raoul o ridică şi citi mai departe cu glas tare;

Grăbeşte te... Maiestatea sa are mare nevoie să ţi vorbească şi te aşteaptă la Luvru.

— Pe mine? repetă muşchetarul.

— He! He! făcu Raoul.

— Oh! Oh! răspunse d'Artagnan. Ce o mai fi şi asta?

LIII


REGELE
Prima mişcare de surprindere trecută, d'Artagnan mai citi o dată răvaşul lui Athos.

— E ciudat – zise el – că regele trimite după mine.

— De ce să fie ciudat? întrebă Raoul. Nu crezi, oare, domnule, că regelui ar putea să i pară rău după un. slujitor ca dumneata?

— Oh! Oh! strigă ofiţerul, râzând silit. Dumneata mă iei peste picior, jupâne Raoul. Dacă regelui i ar fi părut rău după mine, nu m ar fi lăsat să plec. Nu, nu, eu văd în toată povestea asta ceva mai bun, sau ceva mai rău, dacă vrei.

— Mai rău? Dar ce anume, domnule cavaler?

— Eşti tânăr, eşti încrezător, eşti un om minunat... Cum aş vrea să mai fiu şi eu o dată ca tine! Să ai două­zeci şi patru de ani, fruntea netedă, şi să nu te gândeşti la nimic, decât la femei, la dragoste şi la fapte măreţe... Oh, Raoul, atâta vreme cât nu vei fi primit zâmbetele regilor şi spovedaniile reginelor; atâta vreme cât nu vei fi văzut doi cardinali murind sub ochii tăi, unul tigru, celălalt vulpoi; atâta vreme cât nu vei fi avut... Dar la ce bun toate aceste neghiobii! E vremea să ne despărţim, Raoul.

— Cum îmi vorbeşti! Cu ce aer grav!

— Eh, totuşi ar face să ştii... Ascultă mă, am să ţi dau o însărcinare.

— Ascult, scumpe domnule d'Artagnan.

— Să te duci şi să i spui părintelui tău că am plecat.

— Pleci cu adevărat?

— La dracu!... Îi vei spune c am trecut în Anglia şi că m am stabilit în căsuţa mea de acolo.

— În Anglia, dumneata?... Şi ordinele regelui?

— Te găsesc din ce în ce mai naiv , îţi închipui cumva că am să mă duc fuga la Luvru şi să mă pun la dispoziţia acestui pui de lupoaică încoronat?

— Pui de lupoaică! Regele! Dar, domnule cavaler, eşti nebun!

— Dimpotrivă, n am fost niciodată mai înţelept. Tu nu ştii ce vrea să facă din mine acest vrednic urmaş al lui Ludovic cel Drept... Dar, la dracu, asta e o politica... Vrea să mă închidă în Bastilia, şi nimic mai mult, înţelegi?

— Şi pentru ce? făcu Raoul îngrozit de ceea ce auzea.

— Pentru nişte vorbe pe care i le am spus într o zi la Blois... Am fost tăios; şi el n a uitat.

— Dar ce i ai spus?

— Că e un neputincios, o hahaleră, un caraghios.

— Ah, Doamne!... exclamă Raoul. E cu putinţă să ţi fi ieşit asemenea vorbe din gură?

— Poate că nu sunt chiar acestea cuvintele pe care i le am spus, însă acesta este înţelesul.

— Dar regele ar fi pus să fii întemniţat numaidecât!

— Pe cine să pună? Eu aveam comanda muşchetari­lor; ar fi trebuit să mi poruncească mie să mă conduc pe mine însumi la închisoare, şi n aş fi consimţit pentru nimic în lume; m aş fi împotrivit mie însumi... Şi apoi am şters o în Anglia... mai ia l de unde nu i pe d'Arta­gnan... Acum, cardinalul a murit, sau aproape; mă ştie la Paris, vrea să pună mâna pe mine.

— Aşadar, cardinalul era ocrotitorul dumitale?

— Cardinalul mă cunoştea; ştia unele lucruri despre mine; ştiam şi eu unele lucruri despre el, aşa că ne preţuiam reciproc. Şi pe urmă, dându şi sufletul dracului, o va fi sfătuit pe Ana de Austria să mă pună la loc sigur. Du te, deci, şi l caută pe tatăl tău, povesteşte i cum stau lucrurile, şi adio!

— Scumpe domnule d'Artagnan – zise Raoul foarte tulburat, după ce şi aruncă ochii pe fereastră – n ai să poţi totuşi fugi.

— Şi pentru ce?

— Fiindcă e jos un ofiţer al elveţienilor, care te aşteaptă.

— Ei şi?


— Nimic, te va aresta.

D'Artagnan izbucni într un hohot de râs homeric.

— Oh, ştiu bine c ai să i te împotriveşti, că ai să te lupţi cu el; ştiu bine că vei fi învingător chiar; dar asta e răzvrătire, iar dumneata însuţi eşti ofiţer şi ştii ce în­seamnă disciplina.

— Dracu' de copil, ce bine le vede, câtă dreptate are! bâigui d'Artagnan.

— Eşti de aceeaşi părere cu mine, nu i aşa?

— Da. În loc să ies pe stradă, unde mă aşteaptă acest nătărău, mă voi strecura prin dos. Am un cal în grajd; e bun; îl voi goni până crapă, am destui bani şi, din cal crăpat în cal crăpat, voi ajunge la Boulogne în unsprezece ceasuri; cunosc drumul... Să nu i mai spui decât un singur lucru părintelui tău.

— Ce anume?

— Că... ceea ce ştie el se află la Planchet, în afară de o cincime, şi că...

— Dar, scumpe domnule d'Artagnan, ia seama: dacă fugi, se vor spune două lucruri.

— Ce lucruri, prietene?

— Întâi, că ţi a fost frică.

— Oh, şi cine va spune asta?

— Regele, în primul rând.

— Ei bine, dar... va spune adevărul. Mi e frică.

Al doilea, că te simţi vinovat.

— Vinovat, pentru ce?

— Pentru fărădelegile pe care vor voi să ţi le arunce în spinare.

— Şi asta i adevărat... Atunci, mă sfătuieşti să mă las târât la închisoare?

— Domnul conte de La Fère te va sfătui ca şi mine.

— Ştiu, la dracu! zise d'Artagnan, pe gânduri. Ai dreptate, nu pot să fug. Dar dacă mă vor arunca în Bastilia?

— O să te scoatem noi de acolo – zise Raoul pe un ton liniştit şi ferm.

— La naiba! strigă d'Artagnan, apucându i mâna. Ai spus asta într un chip minunat, Raoul; parcă ar fi vorbit Athos însuşi. Ei bine, mă duc. Nu uita ultima mea rugă­minte.

— Afară de o cincime, ştiu – răspunse Raoul.

— Da, eşti un băiat de ispravă, şi vreau să mai adaug ceva la aceasta.

— Spune.

— Dacă n o să mă puteţi scoate de la Bastilia şi dacă o să mor acolo... oh, s a mai văzut asta... sau dacă voi fi un întemniţat osândit de toată lumea, eu care am fost un om cumsecade... atunci, restul de trei cincimi ţi le dau ţie, iar a patra tatălui tău.

— Cavalere!

— La dracu! Dacă vrei să mi cânţi prohodul, eşti liber o faci.

Spunând acestea, d'Artagnan îşi trase cordonul la piept, îşi încinse spada, luă o pălărie a cărei pană era nouă şi i întinse mâna lui Raoul, care se aruncă în braţele sale.

Odată ajuns în prăvălie, îşi roti privirea asupra vânzătorilor, care urmăreau scena cu o mândrie amestecată cu puţină teamă; apoi, vârându şi mâna într o cutie cu stafide mărunte de Corint, se îndreptă spre ofiţerul care aştepta cu un aer de filozof în faţa dughenei.

— Ei drăcie! Mutra asta!... Dumneata să fii oare, domnule de Friedisch? strigă cu voioşie muşchetarul. Ah, ah, am ajuns să ne arestăm prietenii?

— Îl arestează! şoptiră între ei vânzătorii.

— Eu este – răspunse elveţianul. Bun ziua, domn d'Artagnan.

— Trebuie să ţi dau spada? Te previn că e lungă şi grea. Lasă mă s o port măcar până la Luvru; sunt cara­ghios când umblu pe străzi fără spadă, iar dumneata ai fi şi mai caraghios decât mine, mergând cu două deodată.

— Rege nu spus asta – răspunse elveţianul. Păstrezi, deci, spadă al vostru.

— Ei bine, e foarte drăguţ din partea regelui. Să mer­gem mai repede.

Domnul de Friedisch nu era vorbăreţ, iar d'Artagnan avea prea multe gânduri în cap, ca să fie. De la prăvălia lui Planchet până la Luvru nu era mult; ajunseră în zece minute. Tocmai se însera.

Domnul de Friedisch vru să intre pe din dos.

— Nu – zise d'Artagnan – pierdem timp pe acolo; s o luăm pe scara cea mică.

Elveţianul făcu aşa cum îi spuse d'Artagnan şi îl con­duse în vestibulul de la cabinetul lui Ludovic al XIV lea. Ajuns aici, îl salută pe prizonierul său şi, fără a mai spune nimic, se întoarse la post.

D'Artagnan nici nu avu timp să se întrebe de ce nu i se luase încă spada, că uşa cabinetului se deschise şi un valet de cameră strigă:

— Domnul d'Artagnan!

Muşchetarul îşi luă ţinuta de paradă şi intră, cu ochii mari deschişi, cu fruntea senină, cu mustaţa răsucită.

Regele se afla aşezat la masă şi scria. Nu făcu nici o mişcare când pasul muşchetarului răsună pe parchet, nu ridică nici măcar faţa. D'Artagnan înaintă până în mijlocul sălii şi, văzând că regele nu i dă nici o atenţie, înţelegând pe de altă parte în chip limpede că asta era o prefăcătorie, că făcea pe supăratul, pregătindu se astfel pentru expli­caţia ce avea să urmeze, se întoarse cu spatele către Prinţ şi începu să privească foarte preocupat picturile de pe perete şi crăpăturile din tavan. Această atitudine era înso­ţită de următorul monolog tacit: "Aşa, vrei să mă umileşti deci, tu, pe care te ştiu de mic, pe care te am salvat ca pe copilul meu, pe care te am slujit ca pe Dumnezeul meu, adică pentru nimic... Aşteaptă, aşteaptă; ai să vezi îndată ce poate face un om care a împins vântul stârnit de răscoala hughenoţilor în barba domnului cardinal, a adevăratului cardinal!"

Ludovic al XIV lea întoarse, în sfârşit, capul.

— Eşti aici, domnule d'Artagnan? făcu el.

D'Artagnan observă tonul şi l imită.

— Da, sire – răspunse el.

— Bine; fii bun şi aşteaptă până închei.

D'Artagnan nu răspunse nimic, ci numai se înclină. "E destul de politicos – gândi el – n am ce zice!"

Ludovic trase o semnătură apăsată şi arunca pana cu mânie. Muşchetarul îşi spuse în sinea lui: "Hai, supără te, ca să i dai drumul, şi să mă dezlănţui şi pe mine; poate că atunci, la Blois, n am vărsat sacul până la fund".

Ludovic se ridică, îşi trecu palma peste frunte, apoi, oprindu se în faţa lui d'Artagnan, îl privi cu un aer po­runcitor şi prietenos totodată. "Ce vrea cu mine? De s ar sfârşi odată!" gândi muşchetarul.

— Domnule – vorbi regele – ai aflat fără îndoială că domnul cardinal a murit.

— Bănuiam, sire.

— Ştii, prin urmare, că acum sunt stăpân la mine?

— Asta nu e ceva care să vie o dată cu moartea cardi­nalului, sire, cineva poate fi oricând stăpân la sine, dacă vrea acest lucru.

— Da; dar îţi mai aduci aminte tot ceea ce mi ai spus la Blois?

"Iată ne şi aici – gândi d'Artagnan; nu m am în­şelat, deci. Fie, cu atât mai bine. Înseamnă că mirosul mi e încă destul de bun."

— Nu mi răspunzi? întrebă Ludovic.

— Sire, cred că mi amintesc.

— Crezi numai?

— E mult de atunci.

— Dacă dumneata nu ţi aduci aminte, eu n am uitat. Iată ce mi ai spus, ascultă cu atenţie.

— Oh, ascult cu amândouă urechile, sire, căci, după cum se pare, convorbirea va deveni interesantă pentru mine.

Ludovic îl străpunse cu privirea pe muşchetar. Acesta mângâie pana de la pălărie, apoi îşi răsuci mustaţa şi aşteptă cu mult curaj. Ludovic continuă:

— Ai părăsit serviciul meu, domnule, după ce mi ai spus adevărul în faţă, aşa e?

— Da, sire.

— Adică după ce mi ai dezvăluit tot ce credeai dum­neata despre felul meu de a gândi şi de a acţiona. Asta e totdeauna un merit. Ai început prin a mi spune că serveai familia mea de treizeci şi patru de ani şi că te simţeai obosit.

— Aşa am spus, da, sire.

— Dar ai mărturisit apoi că această oboseală era doar un pretext şi că nemulţumirea era pricina reală.

— Eram nemulţumit, într adevăr; dar de această ne­mulţumire n am mai pomenit nimănui, precât ştiu, şi dacă în faţa maiestăţii voastre voi fi vorbit prea tare, ca un om de inimă, faţă de altcineva nici nu m am gândit măcar la asta.

— Nu te dezvinovăţi, d'Artagnan, şi ascultă mă mai departe. Când mi ai arătat fără înconjur că erai nemulţumit, ai primit drept răspuns o făgăduială; ţi am spus: "Aş­teaptă". E adevărat?

— Da, sire, tot atât de adevărat ca şi ceea ce vă spu­neam eu.

— Iar dumneata mi ai răspuns: "Mai târziu? Nu; acum, numaidecât!..." Nu te dezvinovăţi, îţi zic... Era firesc să te porţi astfel; dar n aveai nici un pic de milă pentru prinţul dumitale, domnule d'Artagnan.

— Sire... milă... pentru un rege... din partea unui biet soldat!

— Mă înţelegi preabine; ştii doar bine că aveam ne­voie de aşa ceva; ştiai bine că nu eram stăpânul; ştiai bine că îmi puneam toate speranţele în viitor. Totuşi, când ţi am vorbit de acest viitor, mi ai răspuns: "Mă retrag... numaidecât!"

D'Artagnan îşi muşcă mustaţa.

— E adevărat – murmură el.

— Nu m ai încurajat de loc, atunci când mă năpădeau necazurile – adăugă Ludovic al XIV lea.

— Dar – zise d'Artagnan, înălţându şi cu nobleţe capul – dacă n am încurajat pe maiestatea voastră când era săracă, nici n am trădat o vreodată. Mi am vărsat sângele pentru nimic; am stat de veghe ca un câine la uşă, ştiind că n o să mi arunce nimeni nici pâine, nici oase. Sărac eu însumi, n am cerut nimic altceva, decât retragerea de care maiestatea voastră vorbeşte.

— Ştiu că eşti un om vrednic; eram însă tânăr şi tre­buie să mă înţelegi... Ce vină îi aduceai regelui? Că l lasă pe Carol al II lea fără sprijin?... Să zicem şi mai mult... că nu voia să se însoare cu domnişoara de Mancini?

Spunând acestea, regele îl înfăşură pe muşchetar cu o privire adâncă. "Ah, ah – gândea acesta – face mai mult decât să şi amintească, ghiceşte... Drace!"

— Judecata dumitale – continuă Ludovic al XIV lea – cădea atât asupra regelui, cât şi asupra omului... Dar, domnule d'Artagnan... această slăbiciune, căci priveai asta ca o slăbiciune...

D'Artagnan nu spunea nimic.

— Nu mi o iertai nici în privinţa raporturilor cu dom­nul cardinal defunct; însă domnul cardinal nu m a crescut el oare, nu m a ajutat?... Ridicându se şi susţinându se pe sine, ştiu asta, totuşi binefacerea rămâne un lucru dovedit. Dacă aş fi fost nerecunoscător, egoist, m ai fi iubit mai mult, m ai fi slujit mai bine?

— Sire...

— Să nu mai vorbim despre asta, domnule; ar în­semna să răscolesc în dumneata prea multe regrete, şi în mine prea multe dureri.

D'Artagnan nu se lăsa convins. Tânărul rege, vorbind cu el pe un ton semeţ, bătea pasul pe loc.

— Te ai mai gândit de atunci? reluă Ludovic al XIV lea.

— La ce, sire? întrebă politicos d'Artagnan.

— Dar la tot ce ţi spun, domnule!

— Da, sire, fără îndoială...

— Şi n ai aşteptat un prilej ca să revii asupra cuvin­telor dumitale?

— Sire...

— Şovăi, aşa mi se pare...

— Nu înţeleg prea bine ceea ce maiestatea voastră îmi face cinstea să mi spună.

Ludovic încruntă din sprâncene.

— Vă rog să mă iertaţi, sire; sunt de regulă cam greu de cap... anumite lucruri pătrund anevoie în mintea mea; e adevărat însă că, odată intrate, se înrădăcinează, acolo.

— Da, mi se pare că ai o memorie bună.

— Aproape tot atât de bună ca şi a maiestăţii voastre.

— Atunci, dă mi repede un răspuns... Timpul e scump pentru mine. Ce faci de când te ai retras?

— Avere, sire.

— Cuvântul e dur, domnule d'Artagnan.

— Maiestatea voastră îl ia în înţelesul rău, pesemne. Nu am faţă de rege decât un respect adânc, şi dacă am fost necuviincios, ceea ce mi se poate ierta data fiind viaţa în­delungată petrecută în tabere şi în cazărmi, maiestatea voastră e cu mult mai presus decât mine pentru a se simţi jignită de o vorbă scăpată fără răutate din gura unui soldat.

— În adevăr, am aflat că ai săvârşit o faptă de mare curaj în Anglia, domnule. Îmi pare numai rău că nu ţi ai ţinut făgăduiala.

— Eu? tăcu d'Artagnan.

— De bună scamă... Mi ai declarat solemn că nu vei sluji nici un alt prinţ după ce vei părăsi serviciul meu... Or, întreprinzând răsunătoarea răpire a domnului Monck, ai lucrat pentru regele Carol al II lea.

— Iertaţi mă, sire, am lucrat pentru mine.

— Şi ţi a izbutit?

— Aşa cum căpitanilor din secolul al XV lea le izbutea orice atac prin surprindere şi orice aventură.

— Ce înţelegi dumneata prin izbândă?: Avere?

— O sută de mii de scuzi, sire, pe care i am câştigat într o săptămână; de trei ori mai mult decât tot ce am aşteptat în cincizeci de ani.

— Suma e frumoasă... Dar eşti mai ambiţios, cred.

— Eu, sire? Un sfert mi s ar fi părut o comoară, şi vă jur că nu mă gândesc s o sporesc.

— Ah, vrei să duci o viaţă liniştită?

— Da, sire.

— Să lepezi spada?

— Am şi făcut o.

— Cu neputinţă, domnule d'Artagnan! rosti Ludovic pe un ton nestrămutat.

— Dar, sire...

— Ei bine?

— Pentru ce mă întrebaţi?

— Fiindcă eu nu vreau asta! zise tânărul Prinţ cu un glas atât de grav şi de impunător, încât d'Artagnan făcu o mişcare de surprindere, de nelinişte chiar.

— Maiestatea voastră îmi dă voie să spun un cuvânt? întrebă d'Artagnan.

— Spune.

— Hotărârea asta am luat o încă de pe vremea când eram sărac şi nebăgat în seamă.

— Fie. Ei şi?

— Astăzi însă, când prin străduinţele mele mi am făurit o bunăstare proprie, maiestatea voastră vrea să mă lipsească de libertate, maiestatea voastră vrea să mă întoarcă la mai puţin, când eu am câştigat mai mult?

— Cine ţi a îngăduit, domnule, să pătrunzi în planurile mele şi să te târguieşti astfel cu mine? strigă Ludovic cu o voce aproape mânioasă. Cine ţi a spus dumitale ce am eu de gând să fac, sau ce ai să faci dumneata însuţi?



Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə