Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

― O băteai? tresări cucoana Catinca, văzînd ges­tul agresiv al Olguţei.

― Cu perne! zîmbi Olguţa. Credincioşii lui Bour­get nu merită omagiul agresiunei dure. În schimb, o îndoctrina pe răbdătoarea Monica. Probabil că von Sorbonna rezista. Atunci discipola a recurs la maestrul ei. Eveline avea toate volumele lui Bourget, legate în piele catolică şi pe deasupra, învelite cu hîrtie albastră etichetată pe dos, dar unul singur deţinea iscălitura autografă a lui Bourget: Eveline e nostimă şi catolică, Bourget e catolic şi venerabil...

― Olguţa! protestă Monica: obţinuse autograful prin intermediul confesorului ei, care-l cunoştea pe Bourget.

― În sfîrşit, tot prin fuste îl căpătase! Într-o zi Eveline întinde lui von Sorbonna volumul cu iscăli­tura maestrului, făcînd următoarea prinsoare: dacă von Sorbonna, cetind volumul, nu va fi convertit, atunci Eveline se obligă să arunce pe foc foaia cu autograful; dacă, dimpotrivă, von Sorbonna face mea culpa, atunci se obligă să obţină o audienţă la Paul Bourget şi să solicite în numele Evelinei, c-un genunchi la pămînt, complectarea cu dedicaţie a semnăturei autografe. Ştiţi, Eveline e catolică, aşa că preferă să scoată castanele din foc cu mînile conver­tite ale frumoasei sale amice din Balcani...

― Eram sigură că n-are să-mi placă, protestă Monica.

― Altă catolică! exclamă Olguţa. Accepta o prin­soare cu certitudinea anticipativă că o va cîştiga.

― Eram constrînsă. Şi se putea să-mi placă. Mai ştii?!

― Miracolul catolic prin unsul lui Dumnezeu Paul! Bun! Acuma să vedeţi miracolul, căci miracol a fost. Von Sorbonna citeşte cartea scrupulos. Ai adnotat-o?

― ...!

― Şi, onoare lui, nu-i place.

― Nu ţi-a plăcut? întrebară într-un glas Mircea şi Dănuţ.

― Nu! scutură Monica energic din cap. Cum să-mi placă Bourget cu Villon alături!

― Nu i-a plăcut, după cum vedeţi, graţie amuletei Villon. Dar von Sorbonna e milos. Cîştigase prinsoarea, dar cum s-o oblige pe biata Eveline să-şi dea pe foc autograful obţinut prin intervenţia confesoru­lui! Nici să mintă nu putea! Ce-i de făcut? Problemă grea, de conştiinţă, cum ar numi-o Bourget. Volumul cetit şedea pe masa de lucru a lui von Sorbonna, de vreo două săptămîni. Cînd venea Eveline, von Sor­bonna nu era acasă: era în bucătărie! Cînd se vedeau la Universitate, von Sorbonna pretindea că n-a ispră­vit cartea. Peripeţii dramatice! Atunci, natural, prin voia lui Dumnezeu, intervine Olguţa. Adică de ce n-ar ceti şi ea volumul de Paul Bourget? În copilărie n-a înghiţit ea şi riţină, de dragul mamei sale? Într-o zi mă duc în Jardin du Luxembourg, cu volumul lui Bourget. Îmi alesesem într-o grădină banca purga­toriului. Soare, vrăbii, copii, rîsete, glume. Eu, poso­morîtă, pe bancă. Lîngă mine, un domn bătrîn, foarte modest în colţişorul său. Eu citeam, înghiţind cretă. El privea, fericitul! Copiii se jucau în faţa noastră. Pace, ca la Copou. Deodată, volumul, trosc! Banca se cutremură; domnul tresare; copiii se uită alarmaţi. "Ce s-a întîmplat, domnişoară? V-aţi speriat?" "Nu, domnule. Sînt indignată! Acest om ucide viaţa!" "Cine, domnişoară?" "Paul Bourget, domnule!" Clo­coteam, urmă Olguţa. Aveam lîngă mine un paratrăs­net, un om de treabă. Toţi oamenii care privesc copiii şi vrăbiile, fără să cetească jurnale şi fără să-şi mănînce unghiile, sînt oameni de treabă. M-am spo­vedit atunci, complect. I-am istorisit nenorocirea prie­tenei mele cu inimă de aur, anatemizîndu-l pe Bourget. "Merită, domnule, l-am interpelat eu, acest om să dea naştere la astfel de drame de conştiinţe?" "Nu ştiu dacă merită, îmi răspunse calm bătrînul; dar are obligaţia înalt morală să le soluţioneze. Acesta-i marele rol al scriitorului, domnişoară: să pacifice pe oameni, să le dea soluţii de viaţă, să-i îndrume, să-i abată din calea păcatului, să le arate căile vir­tuţii, să-i scoată din îndoială"... Vorbea aşa de frumos duhovnicul meu, încît am înţeles imediat că ori e Dumnezeu prefăcut în domn, ori e un apostol trimis de Dumnezeu să salveze sufletul Monicăi. Vorbele lui aveau efectul frazei lui Beethoven: te înălţau atît de sus, în sfere atît de armonioase, încît deveneai bun fără efort. Eram captivată. Simţeam în jurul meu vibraţia mistică. Eram ca omul care deschide umbrela avînd intuiţia întîii picături de ploaie, înainte de-a cădea. Dar umbrela mistică a fiinţei mele pre­cedase miracolul, nu ploaia. Şi-ntr-adevăr, miracolul s-a săvîrşit. Domnul a luat cartea trîntită pe bancă. Mă întrebam, în sinea mea: are s-o prefacă în crini? Are să scoată din ea un şirag de perle pentru gîtul Evelinei? Nu! Miracolele sînt mai simple. A desfăcut cartea pe genunchi, a scos din buzunar un creion de aur, i-a făcut vînt în jos, vîrful a ieşit ― nu era o lance, numai un creion ― şi într-o tăcere, probabil asemănătoare cu cea care-a precedat facerea lumii, domnul a rupt foaia cu iscălitura autografă. "Ce faci, domnule?" am sărit eu. "Aşteaptă, domnişoară!" m-a calmat el, silindu-mă să mă aşez la loc, cu o putere magnetică. Şi-ntr-adevăr, pe foaia următoare apărură, nu cu litere de foc, ci de grafit, următoarele cuvinte incandescente:

"A mademoiselle Eveline Bourdot qui, en perdant un pari, a gagné l'estime de

Paul Bourget"⁸¹

N-am putut articula nici un cuvînt. Eram meduzată. Maestrul dispăru incognito pe poarta grădinii. După ce mi-am venit în fire, m-am întors acasă cu volumul şi i-am istorisit Monicăi întîmplarea. Natural, m-a crezut. Ne-am suit într-un taxi, cu miracolul catolic, şi de-a dreptul la Eveline. Ce să vă mai descriu fericirea Evelinei! Pierduse o prinsoare şi o iscăli­tură, dar cîştigase stima autografă a idolului ei...

Olguţa bufni de rîs.

Monica tresări.

― Olguţa, nu cumva...

― Ba chiar aşa! Miracolul era opera creionului meu plastograf. Foaia cu adevărata iscălitură e în bagajele mele. Poţi să-l întrebi şi pe Paşa, dacă mai crezi în miracole!

― Vai, Olguţa şi Eveline ce-are să spuie?

― Eveline? Ea crede...în Bourget... Monica, o îndemnă Olguţa, numai crema cucoanei Catinca te va putea consola.

Linguriţele intrară în spongioasa cremă de şocolată. Cedînd rîsului irezistibil, se resemnă şi Monica.
*
Toţi băuseră şampanie, începînd cu doamna Deleanu şi isprăvind cu Dănuţ.

Şampania are darul de-a aduce veselia pe dinafară oarecum; o importă. Muşchii feţei încep să rîdă, cum pe ferestre, iarna, apar arabescurile de argint. Te trezeşti deodată rîzînd. Muşchii feţei, primind masca rîsului, ţi l-au impus adînc. Rîzi fiindcă aşa vor muşchii, şi eşti mirat de această înveselire fără de cauză conştientă, şi această mirare devine ea însăşi pretext de haz, acest haz, pretext de mirare, această mirare, pretext de rîs; şi astfel, diavolii gazoşi ai şampaniei te-au prins în trepidanta lor horă de lumi­niţe gîdilitoare. Devii cristalin şi sonor. Sîngele nu mai curge: sună ca o ploaie de minusculi clopoţei, prin care fiecare gînd scutură lungi vibraţii ilare, inundîndu-te. Contopirea acestor vibraţii, în jurul unei mese lungi, orbitor albe, pe care cupele scînteie, e veselia şampaniei. Veselie pură ca zurgălăii unei sănii, sunînd în voioşia unui amplu trap robust, pe întinderi albe de zăpadă sclipitoare. În această veselie, calitatea femeilor care iau parte la ea poate deter­mina stridenţa, cu lăbărţări porcine, sau prelungi puritatea, atingînd înălţimile muzicei.

La chefurile cu femei uşoare prin profesie sau vocaţiune, şampania băută dă semnalul destrăbălării. Rîsul devine gemăt; vorba, ţipăt; gluma, pornografie; dorinţa, gest; gestul, faptă. E cel mai trist spectacol pe care omul şi-l poate da sieşi: masa sexuală în comun.

Dar aceeaşi şampanie, la o masă curată, cu oameni bătrîni şi tineri, sărbătorind o bucurie comună, poate desprinde armonii de rîsete, tot atît de sprinten pure ca şi acordul lui Mozart. Atunci, şampania apare ca o primăvară ilară a tinereţii. Fetele tinere sînt culoa­rea şi cîntecul acestei primăveri. O dată cu îmbujorarea obrajilor şi strălucirea aprilină a ochilor, timidi­tatea dispare. E ca o apariţie de culori, din muguri atunci deschişi. În jurul acelor obraji calzi de culoare ca piersica de aromă, e ca o mişcare aeriană de săru­tări. Obrajii lor plutesc parcă între sărutări, de care se feresc rîzînd. Părul de pe tîmple se zburleşte uşor, sprîncenele capătă fantezii mirate, lobul urechilor e roş ca mărgeanul, dinţii, între buzele mai roşii şi mai umede, rîd alb ca ghioceii culeşi de ţigăncele primăverii. Vor să vorbească şi nu pot. Rîd. Rîd de orice. Vorbele începute tresar de rîs şi se descompun în rîs. Sufletul lor, în acele clipe, e uşor ca părul zburlit pe tîmple şi aburit pe ceafă. O masă întreagă rîde de rîsul lor. E miracolul şampaniei, care-a pre­făcut oamenii în rîs curat, cum ciocîrlia în preajma soarelui e numai cîntec.

Olguţa brună şi Monica blondă. Toţi rîdeau de rîsul lor, cu ochii la ele. De trei ori Olguţa începuse istorisirea examenului de doctorat al Monicăi. Dar de după fiecare vorbă, rîsul o pîndea cu spice în mînă. Izbucnea: un rîs clar, în cascade mărunte, care-i încreţea faţa c-un păienjeniş de cute fine ca ale merişoarelor sălbatece, a căror culoare o avea.

Desigur că în acest moment examenul Monicăi se reducea la profesorii care-o interogaseră. Ei trebuiau să dea examen caricatural în faţa celor prezenţi, cum dăduseră în faţa ochilor Olguţei. Îi reţinuse pe toţi, cu ticurile şi particularităţile lor. Cel din extrema stîngă avea un neg pe vîrful nasului, atît de proemi­nent, încît n-avea aerul c-a răsărit din nas, ci că-i aşezat numai, într-un echilibru mereu periclitat de mişcările acelui nas, exprimînd mirarea sau nemul­ţumirea. După Olguţa, negul acela ar fi trebuit să impuie nasului o severă neclintire romană. În reali­tate, nasul era mobil ca limba şcolarilor şi ca urechea măgarilor. Se sucea cînd în stînga, cînd în dreapta, cînd în sus. Pe lîngă aceste mişcări psihologice, avea şi mişcări pur fiziologice, ori din pricina unui gutunar, ori din pricina deprinderii de a priza tabac, stăpînită în timpul examenului. Aspira sacadat, cu nări palpitînde; fîrnîia, eliminînd aerul sacadat, încreţindu-şi fruntea şi botoşindu-şi buza de sus, în timp ce gura avea panicile respiratorii ale celor care sforăie prin somn.

― ...Şi cînd îl vedeam că aduce două degete pe neg, cu ochii încrucişaţi, parcă-l auzeam spunînd negului: şăzi binişor! Nu vezi că-s necăjit!

Rîsete, rîsete, rîsete. Acel rîs gratuit, numit de francezi: le fou rire.

Olguţa nu putea istorisi din pricina rîsului toren­ţial, şi profesorii Sorbonnei se răzbunau, apărînd cu o intensitate de halucinaţie ochilor ei, pedepsiţi să vadă şi să rîdă, fără ca vorba să-i uşureze. Povestirea devenise un şir de exclamaţii sau de aluzii scurte, abia răzbind prin rîsul care izgonea vorbele.

― Monica... violoncelul...

Cuvîntul violoncel, aruncat de rîsul trepidant al Olguţei spre rîsul înteţit al Monicăi, deveni un elan de rîs al întregei mese, ca şi cum silabele cuvîntului violoncel ar fi avut proprietăţi ilariante. Dar şi Olguţa şi Monica, legate de aceeaşi inexprimabilă viziune, rîdeau avînd un contur precis în faţa ochilor; şi prin rîsul lor, viziunea inexprimată îşi trimetea, ne­văzută dar prezentă, undele hazlii şi celorlalţi.

Acest "violoncel" era profesorul din extrema dreaptă, care ţinea picioarele crăcănate, exact cum le ţine un violoncelist cu instrumentul în braţe. Poate că realmente profesorul era un violoncelist amator în orele libere. În tot cazul, atitudinea lui de violon­celist fără violoncel, în clipa cînd descopereai ce-i lipseşte, explicîndu-i astfel poziţia picioarelor şi ges­ticularea mînilor, devenea irezistibil comică. Degetele mînei stîngi, răsfirate, cotul braţului făcînd un unghi ascuţit, lateral proiectat faţă de bust, nu depăşeau gîtul şi coardele violoncelului absent. Iar mîna dreaptă ― mîna arcuşului ― gesticula larg, în dreapta şi în stînga. Pe deasupra, avea şi burtă. Aşa că imagina lui de violoncelist fără violoncel, în clipa cînd deve­nea acută, îl prefăcea într-un violoncel cu două mîni, care se cînta singur. Din acest punct de vedere situate, întrebările lui filologice deveneau uluitor de burleşti, neverosimile ca rugămintea unui plop de a-l servi cu o ţigară, sau ca un "doamnelor şi domnilor" rostit nazal de un sifon la un banchet cultural. Efortul de-a istorisi devenise un dialog monosilabic între Olguţa şi Monica, un schimb de adjective şi substan­tive, care lor le evocau profesori, celorlalţi, un rîs dezinteresat dar imperios. Renunţînd la profesorii izolaţi de naraţiune prin cascadele rîsului, Olguţa încercă să desprindă cîteva din siluetele auditoriului. Alături de Paşa şedea o doamnă nervoasă. Cînd înce­puse examenul, doamna smulsese din poşetă o batistă cu care-şi tamponase nasul. Pe măsură ce întrebările deveneau mai savante, degetele doamnei, cu batista între ele înaintau pe pupitru, cu salturi de broască. La un moment dat, batista căzuse pe creştetul capu­lui domnului din faţă.

"Pardon, madame."

"Merci, monsieur", răspunse doamna înţepat, tamponîndu-şi cu batista recăpătată, vîrful nasului.

Examenul continuă. Salturile batistei reîncepuseră, cu acelaşi rezultat.

"Pardon, madame."

"Merci, monsieur."

După a patra încoronare cu batista, indignarea înroşise expresiv faţa domnului.

"Voyons, madame!"

"Merci, monsieur", răspunse doamna, distrat, retamponîndu-şi nasul.

Olguţa nu mai putea continua. Arăta disperată printre hohote de rîs, cu vîrful degetelor, în jurul buzei de sus.

― Îi crescuse musteaţă, izbucni domnul Deleanu.

― ...Da! Vopseaua! abia izbuti să articuleze Olguţa.

Se sculară de la masă, ducînd în salon rîsul din sofragerie. În faţa uşii salonului, se îmbulzeau, invitîndu-se cu refrenul doamnei de la Sorbonna: "Pardon, madame." "Merci, monsieur." "Merci, ma­dame." "Pardon, monsieur."

De unde să-şi închipuie bieţii dascăli ai Sorbonnei, că întregul lor sobor doct şi grav va avea într-o zi rolul unui taraf de lăutari ţigani, cîntînd nevăzut, în afara ferestrelor dinspre ogradă ale unei sofragerii moldoveneşti!

*
Pentru întîia oară în viaţa lui, Dănuţ participase total la o veselie exterioară, în comun cu alţii. Nici în copilărie nu cunoscuse vreo bucurie care să-l fi absorbit mai complect decît aceasta. Dimpotrivă, în copilărie, bucuriile-i dădeau presimţirea posomorîtă a tristeţelor cu mai ample dimensiuni şi mai lungă durată, aşa cum pentru el dumineca nu însemna ― ca pentru majoritatea şcolarilor ― ziua roşie a calen­darului, vacanţa cea mare a săptămînii, ziua recrea­ţiilor, ci ziua cea mai contagios apropiată de luni: debutul întunecat al săptămînei şcolare.

Bucuriile mari, mai ales cînd veneau pe nepre­văzute, îi dădeau un fel de panică, o senzaţie de catastrofă iminentă. În faţa lor avea bătaia de inimă pe care ţi-o dau becurile electrice în clipa de apo­teoză, premergătoare îngălbenirii şi întunecării lor definitive. Din această cauză, sosirile lui Herr Direktor din străinătate ― care, pentru Olguţa şi Monica, şi chiar pentru doamna şi domnul Deleanu, erau vibraţie de bucurie curată, mereu sporită de surprizele cuferelor pline de cadouri ― pentru Kami-Mura, protejatul într-o măsură al lui Herr Direktor, erau un copleşitor îndemn de mohorîre, de zăvorîre în posacă singurătate. Ceilalţi rîdeau, glumeau; Kami-Mura şedea botos şi taciturn, cu bărbia în piept şi mînile în buzunar. Ai fi crezut că-i invidios pe cei­lalţi, fiindcă şi ei căpătau daruri. Nu! Se temea de bucurie, fără s-o invidieze pe-a celorlalţi. O privea cu neîncredere şi spaimă.

Natural, avea şi el zile de bucurie; dar ale lui nu coincideau niciodată cu zilele de bucurie comună. Ale lui se alegeau dintre cele mai cenuşii zile, dintre cele mai roase şi mai modeste, dintre zilele cele mai lipsite de surprize şi evenimente. Acele zile numai, care prin banalitatea lor ştearsă se confundau cu zilele desuete şi pacificate ale trecutului, îi dădeau şi lui răgazul bucuriei, sau curajul ei.

Negustor de haine vechi! El singur se apostrofase astfel, într-un caiet cu însemnări. Se simţea în largul lui numai printre acele zile anonime pe care parcă timpul le mai purtase, reîmbrăcîndu-le vechi. Zilele care prin ceva dădeau vibraţia viitorului, a noutăţii, a neprevăzutului, îl chinuiau surd, neliniştindu-l, alarmîndu-l. Printre celelalte putea să surîdă, ca în podul cu vechituri; printre acestea, îi venea să-nchidă ochii, cu-atît mai tare cu cît ceilalţi rîdeau.

Dar zilele de bucurie ale celorlalţi, la care el parti­cipase trist, nu erau pierdute pentru el, căci retro­spectiv, în clipa cînd deveneau şi ele ale trecutului, Dănuţ revenea, mai mare decît atunci, aducînd o bucurie melancolică de fantomă deasupra capului posomorîtului Kami-Mura de odinioară. De cîte ori nu retrăise bucuriile celorlalţi, în trecut, alături de un copil veşnic posac. Era ciudat acest bilanţ al bucuriilor din trecut! Niciodată, copilul regăsit de Dănuţ printre ceilalţi, nu rîdea. Ce trist copil fusese cel care-şi regreta copilăria, risipind pe creştetul apariţiilor lui copilăreşti zîmbetul gînditor al tinereţii întoarse spre trecut, fără ca niciodată să găsească un zîmbet de atunci!

Cu-atît mai mult, pentru cel care nu cunoştea decît sărbătorile timide ale amintirii, ziua aceasta însemna o rară sărbătoare de viaţă.

O aşteptase pe Monica, mai cu seamă. Se pregătise pentru bucuria adusă de Monica, în această casă veche, a cărei tristeţă de trei ani era acoperită cu tinere crengi de liliac. I-o adusese pe Monica această zi, o Monica armonios frumoasă ca zările ieşene, dar nu dincolo de ferestre, ci dincoace, jucîndu-i pe obraji o lumină depărtată pînă atunci cu zările.

Iată însă că după trei ani de singurătate, în casa copilăriei lui, această zi îi adunase pe toţi laolaltă. Se întîmplase în casa Deleanu ceea ce pînă acuma numai în sufletul lui Dănuţ se întîmpla: gruparea lor, a foştilor copii şi a părinţilor.

Abia acum îşi dădu seama Dănuţ cît de mare era neîncrederea lui în viaţă şi în bucurie. Niciodată nu sperase, după război, că într-o zi, ei toţi, copiii şi părinţii, se vor mai aduna în jurul unei mese, bucurîndu-se. Mintea lui Dănuţ nu cutezase să-şi închipuie această masă în viitor, fiindcă pe multe scaune s-ar fi temut să nu vadă absenţe. Părinţii lui.... bătrîni. Era în făptura lor, ca şi în zidurile vechii case, aceeaşi lăuntrică năruire. Gîndul lui Dănuţ trecea pe lîngă ei cu o spaimă melancolică. Apoi Olguţa... Parcă nu-şi mai închipuia că Olguţa se va înapoia din Franţa. De ce? Nici el nu ştia. Olguţa, cu mobili­tatea ei, îi inspira aceeaşi teamă de viitor, de nepre­văzut, ca şi viaţa. Şi totuşi!

De cînd se înapoiase cu Monica, de cînd intrase în antretul de jos, din bucurie în bucurie, din rîs în rîs, devenise copil. Toate odăile casei erau luminate. La fel era şi sufletul lui Dănuţ. Nici o umbră. Numai lumini, numai încredere. Acelaşi sunet de cristale ciocnite din sofragerie era şi-n sufletul lui. Şi el băuse şampanie. Din sofragerie plecaseră în salon. Covoarele, rostogolite-n suluri, ieşiseră pe uşă ca în zilele de mare grijitură. Dansaseră nebuneşte. Dănuţ dansase şi cu mama lui, şi cu cucoana Catinca. Pînă şi Mircea, care nu ştia să danseze, plin de optimism, urmărise în hazul tuturora paşii capricioşi ai Olguţei, ţinînd în timpul dansului capul în jos, ca şi cum ar fi descifrat un manuscris al picioarelor de la prea mare distanţă. Domnul Deleanu, care abia îşi mai amintea valsurile tinereţii, se dovedise tot atît de suplu în dansuri ca şi în vorbă, parodiindu-le subt conducerea Olguţei pe cele moderne, improvizînd altele. Vrîstele dispăruseră, bucuria egalizîndu-le. Toţi deserveau din răsputeri această zeitate reîntronată. Pe rînd, se aşezaseră la pian, doamna Deleanu şi Olguţa. Doamna Deleanu îşi amintise dansurile tinereţii. Olguţa parodiase pe tapeur-ul de meserie, înjghebînd şi un fel de jaz, Puiu mînuind două tablale, urletul strangulat şi nazalizările prelungi, iar Dănuţ, cu pocnetul palmelor şi al degetelor şi ţăcănitul călcîilor, redînd ebrietatea ritmului. Nu mai făcuse sporturi dinainte de război. Ritmul dansurilor redeş­teptase în el bucuria muşchilor de-a gesticula dră-ceşte, deasupra gîndurilor călcate în picioare ca o iarbă tînără. În pauze fumaseră cu toţii: şi doamna Deleanu, şi cucoana Catinca, şi Monica, şi Olguţa, şi Mircea, care de care strănutînd mai comic, strîmbîndu-se mai agurid, alungînd fumul ca o viespe, lepădînd ţigara ca o viperă. Dar pauzele erau scurte, fiindcă Olguţa nu le tolera. O scosese din minţi şi pe Monica, făcînd-o părtaşă la un dans improvizat.

Într-un tîrziu, cucoana Catinca invocase odihna. Protestări. Atunci Dănuţ, cu aprobarea tuturora, in­vitase pe cucoana, pe Mircea şi pe Puiu să doarmă în casa Deleanu. Odăi erau destule.

Din şifoniera doamnei Deleanu, cearşaful destinat patului din ietacul improvizat pentru cucoana Catinca, zburase din braţe în braţe, pînă la pat. Pernele veni­seră pe sus, bufnind din mînă în mînă. Era o dez­ordine veselă ca la întocmirea unui cort ţigănesc. Patul lui Mircea fusese aşezat în biroul lui Dănuţ; al lui Puiu, în vechea lui odaie. Alte alergături, alte salturi de perne şi cearşafuri, ca o bătaie cu zăpadă textilă. Orişice act de gospodărie devenea un pretext de dans şi dezordine.

Dulceaţa servită, fu baletul dulceţii.

Iar finalul noapte bună, deveni un Somnoroase păsărele cîntat fals, printre rîsete şi reverenţe.

Luminile erau stinse. Dănuţ era în pat. Şi casa era plină. Toţi erau acasă. Nici o plecare după veselie.

Acest "toţi sînt acasă" dădea bucuriei lui Dănuţ o rară plenitudine. S-ar fi zis că nu în casă erau, ci în sufletul lui Dănuţ, prezenţi, concreţi, fiecare la locul lui, dînd sufletului care-i adăpostea o necu­noscută stabilitate, o voioasă încredere, o amplă inti­mitate.

Se simţea fericit şi calm, ca o casă în care-au răsunat numai rîsete, şi apoi, după ce luminile s-au stins, rămîn numai respiraţii liniştite de somn, pe paturi proaspăt înfaţate, în parfum de liliac. Nimeni nu plecase. Toţi erau acolo, în odăile casei şi ale sufletului.

Cu pleoapele închise, Dănuţ zîmbea. Sufletul lui era o cheie de aur încuind în aceeaşi casă de lumini şi crengi de liliac, pe toţi oaspeţii acestei zile, făcîndu-i prizonierii bucuriei lui.

*
Pentru Dănuţ, Monica era trecutul înălţat în dra­goste, ca seminţele în spic. Pe creştetul ei numai se oprise, aurie şi caldă, acea lumină de soare după care din copilărie amintirile alergau, căutînd-o prin zarzării înfloriţi, prin toamne şi prin primăveri, printre oameni şi în el.

Monica era armoniosul portal, meridional luminos, prin care de acum înainte, pentru Dănuţ, viaţa avea să intre în trecutul mereu sporit, cu o tăcere de vis.

Pentru Olguţa, Vania era plecarea, vîntul dincolo de zidurile casei părinteşti.

Oglindă meditativă pentru Dănuţ, dragostea era fereastră pentru Olguţa deschisă nalt asupra nopţii care o chema larg în afară.

Prin dragostea lui pentru Monica, Dănuţ aparţinea mai trainic casei părinteşti, urmînd să-i continue trecutul întinerit. Tot prin dragoste, Olguţa se des­prindea complect de casa părintească, izbucnind din ea cu imperioasă energie.

În perspectiva dragostii, viaţa Olguţei căpăta un gest de o vastă preciziune: izvorînd din casa părin­tească, se despărţea de ea. Vania era marea exactă în care acest fluviu trebuia să se verse.

Tîrziu îşi dăduse seamă că-l iubeşte pe Vania. Dar numele lui demult răsunase în adîncurile ei, împiedecînd-o de-a se înşela, oprind-o de-a luneca în acele idile ale anilor fragezi, în acele înflăcărări de un literar lirism pentru camarazii ei de tinereţă ― co­mune tuturor fetelor, menite să deştepte dragostea, să lase mici amăgiri şi graţioase amintiri de album sentimental.

Aceeaşi lege inexorabilă, care porunceşte fluviilor drum ferm spre marea lor ― aprig albastră dincolo de orizont ― fără nici o şovăire sau abatere, veghease şi asupra Olguţei, aducîndu-i-o lui Vania sălbatec proaspătă, cu o inimă nouă ca întîiul val al izvoru­lui din care fluviul s-a născut.

Două nume, desprinzîndu-se hulite, dar domina­toare, din familia Dumşa, răsunaseră supărător de tare în casa Deleanu: Fiţa Elencu Dumşa şi Vania Dumşa. Într-o ondulaţie de curbe moi şi line, ei reprezentau colţul abrupt, dur, dezarmonia răzvră­tită. Amîndoi coalizaseră împotriva lor, pe toţi blînzii şi blajinii neamului Dumşa ― adică întreg neamul ― şi pe urmaşii lor din casa Deleanu.