Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

*
Nedormit, Dănuţ pornise de acasă cu automobilul, la nouă dimineaţa; abia la douăsprezece isprăvise procesul la Judecătoria de ocol; luase în treacăt nişte aperitive, în loc de dejun, pornise la Curtea cu juri, intrase la două în proces, şi abia la şapte isprăvise, achitîndu-l pe Ion Hahău pentru crima de omor cu premeditare.

Şi pe el, ca şi pe doamna Deleanu ― amîndoi reprezentau conştiinţa casei ― îl preocupase toată ziua un singur gînd: să nu descopere fetele sleirea tristă a casei din timpul lipsei lor. Fusese distrat şi la Judecătorie şi la Curtea cu juri. Îl obsedau detalii de acasă, care trebuiau modificate. O dată îi răsărea în minte pianul dezacordat; altă dată, ceasornicul din odaia Olguţei, demult oprit.

În odaia Monicăi trebuia să afume cu rădăcini de iarbă-mare, fiindcă acest miros numai, după Dănuţ, era în stilul atmosferei Monicăi. Şi era sigur că podelele vor mirosi prea tare a terebentină, acest miros glacial, inospitalier, care te face străin în în­căperea locuită de tine. Nopţile de primăvară ale Iaşului erau cam reci. Poate c-ar fi trebuit un pic de foc prin odăi, să le dezmorţească. Nu ştia ce se întîmpla acasă în lipsa lui. Era neliniştit, îngrijorat. După aceea, absenţa babei! O tristeţă şi pentru Ol-guţa, şi pentru Monica. El era cauza, el, laşitatea lui comodă. De ce nu vorbise cu mama lui? De ce nu protestase?

De la Curtea cu juri plecase spre casă. Dar tot văzduhul Iaşului era plin de vorbele primăverii: nu­mai parfum de liliac. Se întoarse din drum. Cutre­ierase toate florăriile Iaşului, din magazin în maga­zin, din barieră în barieră, umplîndu-şi automobilul cu toate florile găsite. Onorarul achitării lui Ion Hahău devenea liliac alb, roşcat, violet, vînăt, li­liachiu, albăstriu ― trandafiri, garoafe. Cînd se oprise în Piaţa Sfîntului Spiridon, în faţa dughenei cu fructe, negustorii şi trecătorii înconjuraseră automobilul, care părea că vine de la o bătaie cu flori. De la Daviduţă Selţer, client de-al lui domnu Deleanu şi vechi furnizor al familiei, cumpărase toate merele ionathan, care au obraji de ţărăncuţă tînără în ger, şi aromă de migdală amară, ― şi toate merişoarele ananas, mici, palide, ovale, ca nişte mari boabe de chilimbar. Pornise din nou spre casă, lăsînd în urma lui parfum de flori, ca o ciudată grădină plutitoare cu intermitent iz de benzină.

― Şi tu, Dănuţ! îl întîmpină doamna Deleanu, arătînd spre automobilul înflorit.

Îşi zîmbiră unul altuia, jenaţi parcă de această complicitate. Odăile fetelor erau pline de liliac, dar casa n-avea destule flori. În odaia Olguţei aşezară garoafele; trandafirii albi luminară mobilierul întu­necat al odăii Monicăi. Şi pe rînd, vasele cu liliac şi trandafiri porniră prin odăi, cu zîmbete şi lumini. Cădeau petale pe covoare şi podele, răspîndind pre­tutindeni o primăvăratică dezordine. Servitorii du­ceau flori, împărţeau flori, suiau flori, aşezau flori. Izbucnise atîta primăvară în casa cu ferestrele des­chise, că parcă şi mobilele vroiau să înflorească. Servitoarele măturau de zor, adunînd crenguţe, frunze şi colorate petale. Afară se înnourase. Căzură picături, apoi o ploaie sprintenă, argintie. Grădina din faţă îşi trimetea şi ea parfumul de verdeaţă proaspătă şi de flori umede. Ploaia se opri, îngreuind frunzele cu şiraguri de picături luminoase; păsările, cu glasuri proaspete, o prelungiră cîntînd.

În odaia Monicăi, Dănuţ şi doamna Deleanu aşe­zau merele pe masă şi pe poliţa-colţar de deasupra divanului. Cucoana Catinca se ocupa de odaia Olgu­ţei. La rîndul lor, printre lilieci şi trandafiri, merele îşi înălţară aromele delicat robuste.

Doamna Deleanu, în treacăt, verifica pianul făcînd cîteva acorduri, care răsunară mirat după atîta tăcere.

― L-ai acordat, mamă!

O sărută.

Şi iarăşi zîmbiră, complici în acelaşi gînd, în aceeaşi pudoare a lungii lor tristeţi într-o casă tăcută.

Află de la doamna Deleanu că baba revenise. Res­piră lung.

În bucătărie îl întîmpină, ca altădată la Medeleni, aroma de vacanţă de Paşti, a cozonacilor. Cuptorul duduia profund. Un curcan jumulit îşi arăta roza indecenţă. Migdale curăţite ― gustă una în cinstea copilăriei ― strafide, zahăr pisat, sunetul metalic al piuliţei, nuci sparte, vanilie brumată, bastoane de şocolată de menaj "Suchard".

Cucoana Catinca făcea o cremă de şocolată, con­vorbind tehnic cu baba.

― Cucoană Catincă, să vă dau o mînă de ajutor!

― Da, avocatule, rade şocolata. Fă treabă!

Rase şocolata, ca în copilărie, ispitit să puie şi în buzunar, controlat de ochii sever zîmbitori ai cu­coanei Catinca.

Reveni în odaia Monicăi. Afumă cu iarbă-mare, plecă, iar reveni.

― N-ar trebui să facem puţin foc, mamă?

Făcură şi foc. Dezastru! Ieşea fum. Aerisiră din nou. Iar afumară cu iarbă-mare.

Se făceau parcă pregătiri de nuntă. Veni vremea de stat la masă. Hotărîseră o masă frugală, cea mare fiind rezervată fetelor.

Sosi şi Mircea. Şi el cu flori. Alte vase, alte stra­tegii. Mîncară preocupaţi: cucoana Catinca de dul­ciurile lăsate în bucătărie; doamna Deleanu, de sobele care făceau fum; Dănuţ, de nimic şi de toate. Mircea uitase complect să-i spuie că redactorul Vieţii con­timporane saluta în el pe viitorul romancier, şi că, datorită manuscrisului lui Dănuţ, renunţase la som­nul din acea zi.

Se sculară de la masă ca fugăriţi de cineva. Tre­buiau să înceapă pregătirile pentru adevărata masă. Mircea şi cu Dănuţ, suiţi pe scaune aşezate deasupra mesei, înlocuiau becurile slabe şi pe cele stricate. Aceeaşi operaţie o repetară în toate odăile. Casa era inundată de o lumină albă, ca cea din vitrina biju­tierilor.

Se ivi, o dată cu orele de noapte, o nouă pro­blemă: cine trebuie să meargă la gară? Toţi? Nu! Doamna Deleanu nu vroia să plîngă la gară, nici să-şi sărute fetele în îmbulzeala de pe peron. Vroia să le aştepte acasă. Hotărîră deci, fără să-l consulte şi pe Mircea, că numai Dănuţ să plece la gară. Între timp, Mircea va face ordine în biblioteca Olguţei, iar cucoana Catinca şi doamna Deleanu vor lua ul­timele măsuri.

Dănuţ porni cu un ceas înainte de ora sosirii tre­nului. De la poartă se întoarse îndărăt, sui scările şi, pe furiş, intră în ietacul doamnei Deleanu. Aprinse lumina, deschise şifoniera, luă din imuabilul colţ sticluţa cu parfum, trecîndu-şi dopul pe tîmple şi pe haină. Închise şifoniera, alarmat de scîrţîitul ei lung. O uşă trîntită îi dădu bătăi de inimă. Nu era nimeni! Se înroşise. Fugi pe scări. Trecînd prin drep­tul odăii lui de jos văzu lumină. Se uită pe fe­reastră şi-l zări pe Mircea în faţa oglinzii, pieptănîndu-se concentrat.

Şi el!
*

Ploua dulce, răscolind miros de ţărnă primăvă­ratecă.

Dănuţ opri ceva mai la o parte, trase capota şi porni lăsînd maşina sub privegherea vizitiului şi a lui Neculai, care sosiseră înaintea lui, expediaţi de doamna Deleanu. Intră pe peron, consultă ceasul gării, se informă din nou despre sosirea trenului ― răs­punsurile erau aproximative, avînd mai degrabă ca­racterul de opinii personale, de impresii, decît de informaţiuni; controlă tabela de întîrzieri şi intră în restaurantul gării. Chelnerii dormitau cu cotul pe tejghea şi şervetul subţioară. Solicitaţi cu vorba "pst!" priveau cu neîncredere pe client, îşi sugeau buzele şi veneau rigizi ca hipnotizaţi.

Dănuţ comandă o cafea turcească dublă...

― Cu rom?

― Fără.

― Gusturi! comenta placid chelnerul strănutînd în şervet. Una cafea fierbinte, dulce, specială, dublă! răsună glasul monoton şi indiferent ca măslinele ca­prei.

Dar întorcîndu-se din nou la tejghea, chelnerul privi lung figura lui Dănuţ, cercînd parcă să-şi amin­tească ceva.

La capătul mesei la care se instalase Dănuţ, un basarabean cu cizme, ras pe cap, cu dublă bărbie şi triplă ceafă, sorbea ceai, sfîrîind ca un stol de vrăbii speriate, ofta adînc, şi fuma, el enorm, ţiga­reta minusculă.

Mesele lungi, cu tacîmurile puse, ocupate de cîte-un singur client, aveau aerul dezolat al banchetelor con­tramandate în ultimul moment. În fundul sălii, aşe­zaţi pe scaune fără de masă în faţă, al căror rost nu ţi-l explicai la început, şedea o colecţie de tipuri de ambe sexe, pe punctul de-a adormi, priviţi cu dispreţ de patronul restaurantului. Această aliniere de scaune în fundul sălii era destinată celor înfri­guraţi, care-ar fi dorit să stea la căldură, fără să consume. Dar nu parabola bunului samaritean îl de­terminase pe patronul restaurantului să facă astfel de liberalităţi, indisponibilizîndu-şi gratuit scaunele, ci mai degrabă legenda lui Tantal, convertită în stra­tegie comercială. Iarna, de pildă, clientul răzbit de frig, dar ferm hotărît să nu consume, vede oferta generoasă a scaunelor. Nu poate rezista. Intră, salutînd zîmbitor încăperea, se aşază pe scaun, îşi pune geamandanul subt scaun sau la picioare, şi stă. Înăuntru e cald. Zăngănitul linguriţelor în paharele cu ceai e o muzică simpatică pentru cei înfriguraţi. Miroase a rom. Cornuri rumene, de languros aluat, aşteaptă pe masă bunul plac al clienţilor. Parcă ar vrea, şi parcă nu-l lasă punga. Tare-i bun ceaiul cald, şi tare-i cărpănoşel buzunarul cu arginţi! Stă, cum se zice, în cumpănă. Determinarea sa, într-un sens sau altul, atîrnă de un nou factor. Apare. N-a observat pasagerul înfrigurat situaţia scaunelor ge­neroase. Sînt aşezate între două uşi care dau afară: una pe peron, alta pe sala de intrare, adevărat frigorifer. Cînd uşile acestea se deschid pe rînd, vine un val de frig. Trece. Dar cînd se deschid dimpreună, sau cel care intră, în consumator nu în tolerat, uită o uşă deschisă, şi pe deasupra, şi cel care intră pe cealaltă, întîrzie în prag, fără să închidă uşa, pa­sagerul de pe scaun simte un cutremur total, o durere în falcă ― nevralgia măselelor ― şi un junghi în spate. S-a hotărît. Ceaiul e singurul remediu pentru salvarea sănătăţii periclitate. Devine deci consumator, aşa cum a decretat liberul său arbitru.

Iarna nu e un anotimp permanent. Scaunele dintre uşi însă, deveniseră un fel de obicei al pămîntului. Figurau deci şi primăvara. Erau pline; restaurantul, gol! Destinul inversase rolurile. Patronul deţinea ro­lul lui Tantal, în faţa pasagerilor adormiţi la dis­tanţă de mesele fără clienţi.

Cafeaua lui Dănuţ, fierbinte, dulce, specială, dublă, sosi. Chelnerul aştepta, privindu-l pe Dănuţ ca pe un cobai de laborator.

Dănuţ sorbi, frămîntîndu-şi buzele. După întîia im­presie de dulce şi fierbinte, lichidul negru lăsa un gust straniu, greu de definit. Cafeaua devenea o şa­radă. Amintea parcă mirosul muşamalei şi gustul creioanelor. Nu! Mai degrabă mirosul mîlului şi gus­tul săpunului de rufe. Nici asta! Se înrudea cu mi­rosul băcăniilor de barieră, care vînd ghemuri de sfoară, nuci şi sineală într-un iz de rachiu şi de guzgan. Era dulceagă şi iute, fadă şi pipărată, răspîntie de gusturi nedefinite, obscuritate tulbure ca şi culoarea ei.

― Dă-mi şi un rom.

― Nu vă spuneam eu?! zîmbi chelnerul, servindu-i păhărelul pregătit. Cafeaua are fierbinţeală nu­mai; romu-i dă gust.

Chelnerul dispăru. Îndărătul tejghelei, sau în ca­mera de alături, care comunica printr-o uşă cu fun­dul tejghelei, răsunară şoapte, paşi.

Chelnerul apăru din nou.

― Nu doriţi un şpriţ de la gheaţă?

― Nu.

― Avem şuncă proaspătă de Praga.

― Mulţumesc.

― ...Matale sînteţi din localitate?

― Nu.

― Călătoriţi?

― Da.

― Poate vreţi o cutie de zacuscă?

Dănuţ ridică ochii spre chelner.

― Nu, domnule, lasă-mă-n pace!

― Ştiţi, aveţi o figură... rusească. Sînteţi român?

Arunca dese ocheade spre tejghea. Palmele lui Dănuţ tresăriră. Nu observase îmbulzirea de capete dindărătul tejghelei. Chelnerul acesta cu şervetul lui pătat se agita în jurul lui cu aere de toreador.

Toată banca din fund privea spre el şi spre tejghea, cu ochi alarmaţi. Într-o tăcere suspectă, pe la spatele lui Dănuţ, un ofiţer cu manta de ploaie se strecurase pe lîngă zid. Ajungînd în dreptul lui Dănuţ, plescăi din limbă, dădu ochii peste cap, şi, mefistofelic, îl bătu peste umăr:

― Ce-ce-ce mai faci, Oliniţki? Unde-i legitimaţia, puişorule?

Trupul şi pumnii lui Dănuţ zvîcniră scurt, săltînd deodată. Un scaun se prăbuşi. Dindărătul tejghelei, patru agenţi civili şi doi comisari se repeziră cu pumnii ridicaţi. Dănuţ, uluit, se răsuci spre agresorul din spate.

― ...Tonel!

― M-m-m-măăă! T-t-tu eşti, măăă!

Spontan, se îmbrăţişară: nu se mai văzuseră de şapte ani.

În jurul lor, agenţii forţei publice clipeau nedu­meriţi, încremenind în poziţie de atac. Spectatorii scenei se ridicaseră în picioare. Publicul peronului se îngrămădise holbat la ferestre.

Revenind în prezent, Tonel se întoarse către agenţi.

― Bine, mă boilor, ăsta-i Oliniţki?

Îşi desfăcu mantaua de ploaie. Pieptul apăru plin de decoraţii, cu insigna comisarilor regali ai consi­liilor de război.

Un comisar cu carnetul în mînă articulă timid:

― Domnule comisar regal, poftiţi semnalmentele: statură înaltă, păr şaten, ochi căprui, barbă rade, musteaţă rade, fizionomie suspectă, semne particu­lare: poartă cizme de şevro...

― Unde-s cizmele? tună Tonel, cu ochi fulgerători.

― Dă! Subt pantaloni...

― Nu vezi că are pantofi!

Trăsnit de acest suprem argument, cu ochii la pantofii lui Dănuţ ― care-i stabileau definitiv identi­tatea ― comisarul ridică din umeri, oftînd. Făcu o plecăciune şi se retrase, urmat de tot alaiul poliţienesc .Ca un ultim bubuit al furtunii care pleacă, răsu­nară surd nişte "dumnezei", la adresa chelnerului, care indusese în eroare pe reprezentanţii ordinei publice.

― Proşti-s, măă! se jelui Tonel către Dănuţ, dînd din cap.

― Băiete!

Patronul se precipită.

― Faţă de masă curată. O baterie la gheaţă. Stai! Şampanie.

Poruncise şampanie, cu tonul şi gestul energic al comandei "Pentru onor, arm'". Civilii din sală se strînseră pe scaunele lor, modeşti, ca să-i facă parcă mai mult loc.

Tonel nu se schimbase. Era acelaşi Tonel, Otonel, Ciripel, Tontonel sau Mototonel, din clasa şaptea a Liceului "Lazăr", cu faţa sferică, ten de fecioară el­veţiană, mustăcioară de cărbune, şi glas superb de bariton, care da o savoare scenică celor mai neînsem­nate vorbe spuse de el. Vorbele lui Tonel păreau cîntate ea acele fraze cotidiane, tenorizate, sopranizate sau baritonate într-o operă. Spunea, de pildă: "Ce mai faci?" ― şi urechea ascultătorului aştepta acordul vioarelor suspinătoare, şi răspunsul evaporat al sopranei lirice: "Bineee, iubitul meeuuu..."

Totuşi, două schimbări erau clare. Întîia: uniforma de locotenent, cu decoraţii pe piept şi insigna Justiţiei militare. A doua: o diminuare a bîlbîielii. Acuma bîlbîia mai mult mut, cu buzele şi pleoapele prealabil, înainte de-a începe fraza. Pornea elicea. Odată prins, cuvîntul iniţial izbucnea ca o fanfară eroică, abundent salivat. Astfel îşi convertise bîlbîiala într-o sonorizare supraumană a vorbelor. Cei care vorbesc cu surzii, şi oratorii populari, aşa ar trebui să vorbească. Această sonoritate concomitentă cu bombarea pieptului îi dădea un aer cezarian. Ochii privitorilor situau deasupra capului lui Tonel arcuri de triumf şi acvile de aur: asta era părerea lui. Inaccesibil ironiei, ca şi în liceu, de cînd era comisar regal aspira la alaiul teroarei.

― Măă, Deleanu, măăă! Tempi passati! Tot crai, mă! Da ce cauţi la Iaşi?

― Fac avocatură, Tonel.

― Măă, să vii la Chişinău, să vezi, măăă! Să-l vezi pe Tonel, măă! Ard, mă, cu fieru roş!

Pumnul închis făcea energic gestul săpunirii unei rufe întinse.

― Miliţie, Tonel?

― De unde, măă! Gogeamite comisar regal! Pfiii!

― Aa!

― Da, mă, n-ai văzut! Urmăresc un agent bolşevic. Norocu lui Tonel, măă! Dădui peste tine, şmechere! Ce faci, mă?

― Bine, Tonel, zîmbi Dănuţ, căci vorbele lui Tonel călătoreau prin "măă" ca printre straturi de varză.

― Ce-ţi mai face dama?

― ...?

― Aia, mă, zi-i pe nume, o pontam şi eu... Aneta Stephano, măă! Adina, mă, Aneta era servanta. Tempora, măă! Să vezi dame, măă! Chişinăul are dame! Bate Bucureştiul, măă! Ghimnaziste, mă! Pfiii! Elită, mă! Ia uite!

Arătă un inel de aur cu coroană de briliante, pe un deget gros, păros, cu unghii lăcuite şi murdare. În jurul încheieturii braţului, brăţară de aur.

Tonel aspiră aerul pe nas, clipind din ochi.

― Stai, mă, să-ţi ofer o ţigare!

Scoase o tabacheră de aur masiv, cu desemne de smalţ vioriu, înlăuntrul căreia cinci ţigări "Funcţio­nar" şi o ţigaretă "Mircea", încălecau un pol păturit.

― Ai?

― Bravo, Tonel!

― Ce, măă? Am şi cruce la gît: aur, măă! Dam­blaua damei, înţelegi! Măă, să vezi damă! Foastă damă de onoare, măăă! Ce ţi-i ţaru, ce ţi-i Tonel? Să vezi franţuzească! Să vezi ciorapi! Să vezi chiloţi, măă! Avea baie, mă! Din pat în baie, din baie în pat ! Aşa-s, mă, astea! Pfiii!

― Rusoaică, Tonel?

― Da, mă, nu-ţi spusei? Damă de onoare, măă! Rasputin, măă!

― L-a cunoscut pe Rasputin?

― Da, mă, avea cîrlig la damă! Ce-ce? Se pune cu Tonel, mă? Ce dracu, români sîntem! Mea culpa, măă! "Toa mio că Rasputin!"

― Ţi-a spus ea?

― Da, mă! P-p-pe onoarea mea!

― Vorbeaţi franţuzeşte?

― P-hă! Mi ţi-i întorceam un compliment!

― Pe franţuzeşte, Tonel?

― Pare rău, mă! Cînt şi şansonete. A giorno, mă! Să vii, mă, să vezi la mine la Chişinău! Să-ţi arate Tonel ce-i un chef, ce-i o damă! Măă, să vezi ghimnaziste!

― Ce-i asta?

― Eleve, măă, ghimnaziste. Să vezi, mă, ce ştiu! Pfiii! Să vezi beţie, mă! Uîc: una-ntr-un colţ. Da nu se lasă, mă! O ia da capo! Să-ţi arăt eu ce-i ru­soaica, măă!

― Dar ruşii?

― Phee! Bolşevici, mă. Marxişti, mă! Troţki, Tolstoi! Parcă Tonel ce-aşteaptă! Arde-i, băiete! Măăăă!... se bătu Tonel cu palma peste frunte, atît de tare, încît chelnerii scoaseră capetele peste tejghea.

― Ce-i, Tonel?

― Balmuş, măă! S-a-nscris, mă, la ţărănişti!

― Ei, şi?!

― Cum, mă? Român cu bolşevicii? Cu rusoaicele, măă! Bolşevicii în Nistru, mă! Tu te vezi cu el?

― Da.

― Trimite-l, mă, la mine. Păcat, mă, element bun... Hhh-hardtmuth, măă! Auzi, măă! Hardtmuth la ţă­rănişti! Pare rău, mă! Tempi passati!

Şampania sosi, purtată de patron într-o căldare cu gheaţă. Restaurantul gării n-avea cupe de şampanie. Tonel făcu, în treacăt, cuvenitele observaţii. Şampa­nia nu se aduce în căldare.

― Frapiere, domnule, de argint masiv...

― Vedeţi, domnule comisar regal, noi... arătă pa­tronul, cu un gest dezolat, restaurantul gol.

― De asta n-ai clienţi, domnule. Frapiere de argint masiv, chelneri cu mănuşi albe, cupe de cristal. Ce-i bolşevismu ăsta? Ai făcut armata?

― Se cunoaşte, măă! Şampania, mă, e uniformă de mare ţinută! Mănuşi albe, argint, cristal.

Patronul turnă şampania, cu călcăile lipite. Era vă­dit impresionat.

Ciocniră. Tonel, consecvent cu stilul şampaniei, dădu paharul peste cap, duşcă, cum dai ţoiul de ţuică. Patronul repetă porţia. Altă răsturnare, altă umplere spumoasă.

Comisarul cu semnalmentele lui Oliniţki apăru gîfîind, cu batista pe frunte, aducînd miros de ploaie şi sudoare.

― Domnule comisar regal, l-am găsit.

― Raportul!

― Cizme de şevro, înalt, palid...

Tonel sări, dădu duşcă al patrulea pahar, îmbrăcă mantaua de ploaie, şi-l luă la o parte pe Dănuţ.

― M-m-mă, Deleanu, fă-mi bine cu cinci sutari. Ţi-i trimit la leafă... Nu iei o ţigare?

Aşeză sutarii în tabachera de aur, subt ţigaretele "Funcţionar", peste polul mai vechi.

― Plata!

― Lasă, Tonel.

― Salve, mă!

Pe lîngă patronul frînt în două, cu călcîile lipite, şi printre chelnerii aliniaţi, Tonel trecu sunîndu-şi pintenii, încruntat, urmat de comisar. O singură pro­blemă îl preocupa: care-o fi diferenţa dintre pielea de box şi cea de chevreaux?

― Nuanţe! murmură el printre dinţi.

*
O dată cu soneria care anunţa trenul pornit din staţia Nicolina, sosi în goană un muscal cu doi cai; descriind o curbă elegantă pe cauciucuri mute, în trapul cu scîntei, opri în faţa uşii de intrare. Puiu sări. Salutat de tregheri, trecu spre peron. Pardesiu pe talie, pălărie cenuşie înclinată pe-o tîmplă, mo­noclu, pantaloni cenuşii, a căror cădere respecta trep­tata strîmtare a semnelor de exclamare, ciorapi cu baghetă, pantofi de lac.

― Dan!

Şinele vibrau. Din tremurul luminilor din fund, două lumini roşii se dilatară agresiv. La curbă, fe­restrele trenului fură vizibile ca un metraj luminos. Terasamentul dudui. Tregherii se precipitară. Masiv tăioasă cu vîntul ei metalic şi aburii ei fierbinţi, maşina intră; pe rînd, vitrinele vagoanelor, cu ma­nechine umane, trecură.

Tumult. Ordine. Strigăte. Mişcări. Îmbulziri. "Pst"-uri. Vociferări.

― Trei tregheri la conu Iorgu Deleanu!

Şase se precipitară. Puiu şi Dănuţ, după ei, în goană. Cu pălăria pe ceafă, frecîndu-şi mînile ca pentru săpunire, domnul Deleanu cobora din vagon, alegînd tregherii după un criteriu special.

― 63: abataj. Bun! 91: bac. Deoparte... Bine v-am găsit, băieţi!

Suiră scările.

― Dănuţ! Dănuţ!... Dănuţ!

Buzele care-l chemau, îi murmurau numele pe faţă, ca o ploaie cu soare, cu murmure luminoase şi parfum răscolit. Şi era ca un fulger dureros al feri­cirii copleşite.

Înghesuiţi de tregheri şi pasageri, intrară în com­partiment.

― Olguţa!

Se sărutară lung: un fel de box de sărutări pe frunte, nas şi obraji.

― Şi tu, Puiule!

Îl sărută şi pe el. Şi Monica. Erau ca peniţele atrase de un magnet neastîmpărat. Acelaşi zîmbet pe toate feţele. Mirarea de-a se vedea iarăşi împreună îi făcea să-şi strîngă mînile, să se atingă pe umăr ― fiecare parcă neîncrezător că celălalt şi ceilalţi sînt concreţi.

Bagajele plecaseră. Un ultim tregher se ivi la uşă.

― Mai sînt bagaje de luat?

― Da-da! Ia-ne pe noi, îl îndemnă Olguţa.

Se coborîră. Şi Dănuţ, şi Puiu zîmbiră la fel, văzîndu-le pe fete nalte, suple şi elegante, în dezarmonia provincială şi caricaturală a pasagerilor. Amîndouă în tailleur-uri: al Olguţei cenuşiu, al Monicăi albastru-închis. Un mic amănunt o feminiza puternic pe Olguţa: un trandafir roş, prins pe reverul jachetei. Părea un gest aparent al inimii, bobocul de trandafir carmin, cu petalele abia răsfrînte. Pe lîngă bagajele fetelor ― cele de mînă ― domnul Deleanu venise cu atîtea geamandane, coşuri, pachete, încît tregherii, în faţa mormanului, recurseră la căruciorul de bagaje.

Neculai, după fatalele discursuri de recepţie, por­nise cu recipisa bagajelor mari.

Domnul Deleanu gesticula ca un şef de orhestră, cu baston în loc de baghetă. Vorbea munteneşte ― sever; moldoveneşte ― ironic binevoitor, şi evreieşte ― glumeţ şi satisfăcut. Tot personalul gării îl cunoştea, numai după glas. Bagajele fură clădite în cărucior, într-o unanimă colaborare. Porniră spre ieşire, în jurul căruciorului.

Recunoscîndu-l pe domnul Deleanu, birjarii gesti­culară cu biciul, şapca şi hăţurile. Ofertele plouau. Domnul Deleanu îi saluta, refuza şi interpela nomi­nal, controlînd şi descărcarea bagajelor. Era ca o intrare într-un Ierusalim al birjarilor.

Olguţa rîdea.

― Papa, intrarea ta în Iaşi, ca şi în birou, produce dezordine.

Bagajele fură instalate în trăsura lui Puiu. Domnul Deleanu, Olguţa şi Puiu se suiră în trăsura casei Deleanu.

Cu Monica de mînă, Dănuţ fugise spre automobilul său, aşezat la o parte, în umbră. Smuncită în pornirea bruscă, maşina porni ca un bondar. Erau strînşi ală­turi subt capotă, ca într-un cort mic. Ploaia cădea din nou, aruncînd şiraguri desprinse de pe grumajii primăverii. Era în noapte o respiraţie jilavă de seră.

Întrecură trapul şchiop al trăsurilor cu un cal, cu birjarii aşezaţi pe capră deasupra mormanelor de bagaje, ţinînd picioarele în unghi ţapăn, proiectat lateral, şi hăţurile la înălţimea frunţii. Întrecură trapul lat al muscalilor cu doi cai. Cotiră în viraj onctuos aleea încolăcită a Rîpei Galbene; suiră, avînd în dreapta pînă-n fund, marina privelişte a luminelor din vale, umede de ploaie. Maşina părea barcă-automobil, înălţată cu botul talazului deasupra mării fosforescente. Cotiră prin faţa Jokei-Clubului, spre Copou, abătîndu-se din drumul casei.