Volum coordonat de J

>

> uix i f >c kîa

1. Trad. rom. Felicia Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, voi. II,] jşş p. 400 (n.t.).

OMUL ŞI RĂZBOIUL

iţiile militare ale celor de rang superior sau inferior pe scara socială

De o parte şi de cealaltă a axei invocate mai înainte se situează participarea celorlalţi greci la viaţa militară a cetăţii. i în Grecia, posesia unui cal era un indiciu evident de bogăţie, iar apartenenţa la cavalerie - un semn de distincţie socială, inclusiv în Cfmpiile întinse, ca Tesalia, Beoţia şi Campania, ce se pretau cel mai mult la acest tip de crescătorie. La Atena se pare că mult timp această ■problemă a fost lăsată la latitudinea tinerilor aristocraţi, singurii care [iveau mijloace să întreţină o herghelie şi timp să practice echitaţia Htntru parade şi pentru victoriile în întreceri, cel puţin tot atît cît şi Hentru război. Se pare că datorită sfaturilor lui Pericle, pe la mijlocul Bicolului al V-lea, atenienii s-au dotat cu o cavalerie regulată, alcătuită Hl început din 500, apoi din 1.000 de cetăţeni (şi din 200 de arcaşi ■Ilare), dacă nu cumva acest lucru nu s-a întîmplat înainte, încă de l)e începutul secolului, cînd vasele ne înfăţişează primele scene cu Hxamenul pentru intrarea în rîndurile cavaleriei. Poate că Pericle are | doar meritul de a fi instituit sistemul de recrutare în vigoare în epoca clasică. Acesta consta în a acorda unui anumit număr de tineri pro­veniţi din primele două clase cenzitare (mai ales din cea de-a doua, L numită tocmai hippeis) o anumită sumă de bani suficientă sau măcar in parte suficientă pentru achiziţionarea unui cal, a cărui valoare era ■eriodic adusă la zi şi înscrisă pe tăbliţele de plumb aflate în număr mare în agora. în afară de aceasta, se acorda o indemnizaţie zilnică ■entru întreţinerea calului. înrolarea în cavalerie era rezervată deci Rinei elite cu venituri bine definite, al cărei prestigiu a fost imortalizat ■e friza interioară a Parthenonului spre anul 440, înainte ca acesta să fie supus restaurării democratice de la 401, în ciuda unor discursuri publice ale lui Xenofon, prin anul 360.

Din punct de vedere militar, cavaleria greacă a fost întotdeauna limitată de imposibilitatea de a pătrunde în formaţiunea hoplitică. înzestraţi cu lănci scurte, care puteau fi folosite ca suliţe, uneori înzestraţi cu pinteni de oţel şi cu platoşe uşoare, dar fără scări şi şei rigide, în plus cu handicapul vulnerabilităţii unor cai nepotcoviţi, cavalerii au îndeplinit în general doar misiuni de explorare şi de hărţuire, cu efective egale cel mult, în majoritatea cetăţilor, cu o zecime din efectivele falangei. Spartanii s-au arătat deosebit de neglijenţi în materie, aşteptînd anul 424 pentru a se înzestra cu o cavalerie redusă, de 400 de bărbaţi.

Atenienii mai bogaţi, cei mai mulţi, dacă nu toţi, aparţinînd primei categorii cenzitare, a pentacosiomedimnilor, aveau sarcina specifică de a contribui la înzestrarea militară a navelor. La început furnizau, se

Wr .■■"* a .^;-t ;■■• ?

pare, ei înşişi vapoare în mediul destul de puţin cunoscut al naucrariilor ] după instituirea trierarhiei, s-au îngrijit de aprovizionarea şi funcţio­narea triremelor construite de stat. Acest ritual, îndeplinit periodic în funcţie de necesităţi, era foarte scump, putînd implica o cheltuială de aproximativ 6.000 de drahme. Prin urmare, trebuia îndeplinit astfiB încît să distribuie sarcina în modul cel mai judicios, la început împărţind-i între doi trierarhi (la sfîrşitul războiului peloponesiac), apoi, pe la anul 357, încredinţînd-o grupurilor numite simorii. Celelalte dări cu destiB naţie militară ajungeau să-i lovească pe numeroşi zeucizi; era vorbi în pricipiu de contribuţii excepţionale (eisphorai), dar care au deven» mai mult sau mai puţin regulate începînd cu războiul peloponesiac şa a căror percepere a fost facilitată pe la 378-377 de crearea simoriiloiB modele ale simoriilor trierarhice, unde cei mai bogaţi deveneau garanţi Pe aceleaşi categorii sociale se conta, mai ales începînd din a doua jumătate a secolului al IV-lea, şi în privinţa donaţiilor benevole (epidoseisM pentru care ele erau recompensate prin decrete onorifice. Acestea era» principalele resurse interne de finanţare militară în cetăţile în cari veniturile regulate lăsau puţine excedente.

De la numeroşii cetăţeni atenieni aparţinînd ultimei clase cenzitare (mai mult de jumătatea corpului civic) se aşteptau, în schimb, numai! prestaţii personale limitate, pentru mult timp, la armele cel mai puţin] importante. Era cazul trupelor uşoare ale suliţaşilor, arcaşilor şi prăş-l tiaşilor, a căror intervenţie pe flancurile falangei hoplitice a fost, pînâM în secolul al V-lea, puţin eficientă şi a căror acţiune la distanţă păreai atît de puţin recomandabilă moral, încît fusese interzisă în epoca arhaicăM printr-un acord încheiat între calcidieni şi eretrieni, care-şi disputaserlM mica cîmpie lelantină. Arcaşii în special nu se bucurau de o bunăH reputaţie, de la Homer la Euripide; un personaj al acestuia din urmfl îl stigmatiza pe Heracle astfel :

Nu a purtat niciodată un scut pe braţul stîng, nu a înfruntat o lance; I mînuind arcul, arma cea mai josnică, era mereu gata de fugă. Pentru uni războinic, dovada vitejiei nu este să tragă cu arcul, ci să stea nemişcat şiU să vadă, fără să-şi plece nici să-şi întoarcă privirea, alergînd în faţa luil un întreg corp de lănci ridicate, mereu neclintit în grupul lui (HeraclesU ,J|| 159-64).

începînd cu războiul peloponesiac şi mai ales o dată cu creşterea I numărului de scutieri înarmaţi cu suliţe şi cu un scut mic (pe/ta),l devine însă din ce în ce mai evident că trupele uşoare pot să-i învingă I '' |meori pe hopliţi şi că folosirea lor se impunea în numeroase împre- I jurări (protejarea graniţelor teritoriale, război de asediu). Prejudecăţile» la adresa arcaşilor s-au mai risipit în lumina faptelor, fără să dispară! totuşi definitiv.

Aceloraşi categorii sociale le aparţineau vîslaşii care, încremeniţi pe I băncile lor de vîslire, asigurau înaintarea triremelor în apropierea şi |

RĂZBOIUL

m timpul bătăliei. O mare parte, din ei aparţineau acestor categorii,

din moment ce teţii atenieni nu reuşeau să completeze efectivele pentru

200 sau 300 de nave fără ajutorul străinilor. De îndemînarea lor

depindea reuşita operaţiunii de lovire frontală a navei, bază a tacticii

navale, întrucît formaţiunea de zece hopliţi îmbarcată pe fiecare triremă

I ie afla acolo doar pentru a impresiona. Se poate spune că vîslaşii au

| avut un rol important în dezvoltarea imperialismului maritim atenian

Hnaugurat de prestigioasa victorie de la Salamina, din 480. Şi totuşi,

Wîslaşii nu se bucurau deloc de o bună reputaţie în opinia aristocratică,

Uşa cum o vedem exprimată în ajunul războiului peloponesiac, în

^Constituţia atenienilor a aşa-numitului bătrîn oligarh sau, mai tîrziu,

in opera lui Platon. Alte cetăţi, ca Sparta, se vor mulţumi să îmbarce

pe navele lor soldaţi fără cetăţenie, supuşi proveniţi de la ţară sau

■trăini, fiind rare acele cetăţi care, asemenea Rodosului în perioada

elenistică, au apreciat serviciul în marină.

La marginile cetăţii
W'â£M-M-ⁱ.'..Ma(Mf4

* Ji ■;* r ti * a » ...*t -

Regula proporţionalităţii dintre rolul militar şi statutul social al j omului grec rămîne valabilă dacă extindem cercetarea pînă la periferia corpului civic«|(jţge*i

Cei care aveau mai multe afinităţi cu cetăţenii erau fiii lor minori,

[întrucît aceştia erau viitori cetăţeni, educaţi şi trataţi ca atare. Aflaţi

I la jumătatea drumului între copilărie şi viaţa adultă, în Grecia, dar şi

[în alte părţi, asimilaţi fie cu natura, fie cu cultura, într-o fază de

[tranziţie puternic marcată de vechi rituri de trecere, copiii se consacrau

I unor practici care uneori îi opuneau, alteori îi pregăteau pentru lupta

în falangele hopliţilor. Primul dintre aceste aspecte a atras în mod

deosebit atenţia istoricilor moderni, cu prilejul numeroaselor paralele

etnologice cu alte societăţi arhaice, cum ar fi cele africane din secolul

al XlX-lea.

El apare în special în educaţia spartană (agoge), care timp de mai bine de zece ani înmulţea pentru tineri, grupaţi în „cete", probele de rezistenţă şi antrenamentele de luptă, solicitîndu-le mai ales isteţimea. La capătul acestei perioade de probă, cei mai buni dintre „ireni" erau supuşi aşa-numitei krypteia. Cei „ascunşi" erau trimişi în plină iarnă în cele mai îndepărtate regiuni ale teritoriului, fără provizii şi înarmaţi cu un simplu cuţit, cu obligaţia să nu se lase văzuţi şi să se hrănească din mici furturi, iar în timpul nopţii să vîneze iloţi, cărora eforii le declaraseră război. în timpul acestei perioade de izolare, preliminară acceptării lor definitive în comunitatea adulţilor, ei se comportau deci, pentru a ne exprima astfel, ca nişte anti-hopliţi.

La Atena, tinerii se aflau în grija statului pînă la o vîrstă mult mai avansată decît în Sparta, mai precis pînă la ieşirea din adolescenţă.

'

şi aşa-numitei efebia, a cărei existenţă datează probabil

începutul epocii clasice, fără îndoială sub f

rm

Erau apoi supuşi aşa-numitei efebia, a cărei existenţă datează prob cel puţin de la începutul epocii clasice, fără îndoială sub forma unui singur an de formare rezervat primelor trei clase cenzitare. Noi în o cunoaştem bine la o dată mult mai tîrzie, după reorganizarea consojidarea ei de către Epicrate, spre anii 335-334, în momentul cîn Licurg încearcă să restaureze o putere militară grav compromisă cii puţin timp înainte de înfrîngerea de la Cheronea în faţa macedonenilor. Un capitol din Constituţia atenienilor a lui Aristotel (42) şi unele inscripţii ne dezvăluie principalele aspecte ale funcţionării sale. Ea îi privea, în epoca respectivă, pe toţi fiii cetăţenilor, indiferent de situaţia lor cenzitară, pe durata celui de-al nouăsprezecelea şi a celui de-al douăzecilea an de viaţă. In primul an, după ce vizitau locuri sacre,] efebii erau încorporaţi la Pireu şi primeau o instrucţie militară completă în ce priveşte mînuirea armelor infanteriei grele (hoplitice), tirul amil aruncarea suliţei, manevrarea *••»*■»

meior infanteriei grele (hoplitice), tirul cu

arcul, aruncarea suliţei, manevrarea catapultelor. Anul următor, erau trecuţi în revistă şi primeau din partea statului scutul şi lancea hopli-tului, după care efectuau marşuri prin Attica şi stagii în posturile I

fortificate de la graniţă. Deşi înscrişi deja în registrele demelor, ei erau I

astfel, chiar dacă într-un mod mai puţin accentuat faţă de iniţiaţii |

lacedemonieni, marginalizaţi din punct de vpH^r-o A

altfel ci j;- —

mu uaca intr-un mod mai puţin accentuat faţ

Wcedemonieni, marginalizaţi din punct de vedere spaţial, cum erau de altfel şi din punct de vedere politic, prin absenţa lor din adunarea poporului şi prin interdicţia de a apărea în instanţă, cu excepţia cauzelor care priveau dreptul familial. In timp de război, continuau să fie doar parţial luptători, fiindcă rolul lor, ca şi al celor cu vîrste cuprinse între 50 şi 58 de ani, se limita teoretic la apărarea Atticii. Aceeaşi poziţie antitetică a tinerilor în raport cu adulţii se găseşte şi în alte înscrisuri, sub forme mai mult sau mai puţin definite şi la diferite niveluri. Ea reapare de pildă în distincţia, întîlnită în special la Platon, dintre vînătoarea nocturnă cu capcane, laţuri şi plase, reco­mandată tinerilor şi vînătoarea cu curse şi suliţe rezervată adulţilor. De asemenea, apare adesea în universul mitic, plin de eterni adolescenţi, imaturi şi sălbăticiţi din cauză că nu au reuşit să se integreze în lumea adulţilor, ca Hyppolit. Un alt reprezentant al acestui tineret care împinge pînă la limita maximă specificitatea proprie înainte de a se ntegra în comunitate este eroul atenian Melantos, „Negrul", care îl nvinge prin isteţime (apate) pe campionul teban Xantos, „Blondul", ntr-un duel pentru stăpînirea unei mici zone de frontieră; de aici şi-ar i luat numele Apaturiile, o sărbătoare în cursul căreia adolescenţii de 6 ani, deoarece atinseseră maturitatea fiziologică, erau prezentaţi -atriilor taţilor lor (aceasta este adevărata etimologie a termenului paturia) şi-şi sacrificau podoaba capilară.

O trăsătură comună a restului populaţiei era faptul că nu avea nici î drept politic şi nu făcea parte din cetate în sensul strict al termenului. )tuşi, aceşti non-cetăţeni constituiau un element indispensabil pentru

OiBfefi

lupravieţuirea cetăţii şi-i împărtăşeau, indirect, în timp de război, luccesele şi mai ales înfringerile. Ei nu puteau trăi cu totul rupţi de fcctivităţile militare. De fapt, dacă nu şi de drept, pasiv sau activ, în mod mai mult sau mai puţin regulat şi întotdeauna în poziţie lubordonată, oamenii fără cetăţenie erau implicaţi în aceste activităţi in maniere concrete care depindeau, pentru fiecare categorie, de distanţa htriabilă sau mai curînd de poziţia specifică faţă de corpul civic.

Astfel, la Atena, locuitorii stabili care erau într-un fel integraţi prin Untermediul conferirii statutului privilegiat de meteci contribuiau în ^■incipiu, în unităţi separate, numai la apărarea teritoriului (ca hopliţi Bau ca membri ai infanteriei uşoare, în funcţie de veniturile lor, dar Hi şi în cavalerie) şi serveau mai ales în cadrul flotei, în calitate de Bjslaşi sau de marinari specializaţi (dar nu de cîrmaci). Chiar şi ei ■rau supuşi la eisphorai, din care furnizau o şesime, dar trierarhia, în ■iăsura în care implica, de mult timp, comanda unei trireme, nu îi ftrivea. în armata lacedemoniană intrau, la rîndu-le, ca hopliţi, con­tingente de perieci, precum şi cercetaşi numiţi schiriţi, încartiruiţi ■jtr-o regiune de munte cucerită demult de Sparta de la Tegeea.

Rolul militar al sclavilor consta de regulă doar în a asigura în ladrul armatei, ca şi în viaţa civilă, serviciul personal al stăpînilor lor. Numai în perioadele critice sau de-a dreptul disperate, unii dintre ei Iuţeau fi trimişi să lupte. Dispoziţiile adoptate în acest sens variau, ^be de o parte, după statutul celor implicaţi şi mai ales după cum erau ^fcumpăraţi, dintre atenieni sau dintre populaţiile indigene aduse în Bjtare de sclavie, ca iloţii spartani. Pe de altă parte, ele depindeau de nnorabilitatea sarcinilor ce le erau încredinţate sclavilor: vîslaşi sau ■infanterişti uşori, mai degrabă decît membri ai falangei hoplitice. în funcţie de aceasta, erau eliberaţi înainte sau după operaţiunile respective. Ivste semnificativ faptul că iloţii, consideraţi deosebit de rebeli, au fost Fcategoric mai des mobilizaţi decît sclavii atenieni; este adevărat că rvocaţia lor, de popor odinioară liber, explică atît spiritul de revoltă, cît şi calificarea lor militară relativ bună.

Chiar femeile de origine citadină - deşi curajul este, prin definiţie, esenţialmente masculin - au avut mai mult sau mai puţin de-a face cu războiul, fie ca victime exemplare, personificînd posibilităţile de supravieţuire a comunităţii în condiţii extreme şi capabile să înlăture cel mai bine pericolul prăbuşirii prin lamentaţii, rugăciuni şi încurajări adresate soldaţilor, fie, în mod cu totul excepţional, ca luptătoare improvizate în lupta directă pentru apărarea căminelor. în aceste cazuri ele se înarmează în mod corespunzător condiţiei lor (uneori cu unelte de bucătărie!) sau se folosesc de toate artificiile, prea puţin hoplitice, inspirate de firea feminină. Numai în universul mitic al amazoanelor sau în lumea utopică a Republicii platoniciene ele se transformă în femei-soldat, dar acolo această transformare este ori

condiţionată de o parţială desexualizare (extirparea sînului stîng pent a putea purta arcul), ori limitată la fecioare (parthenoi), care găsiseră încă în căsătorie împlinirea firească a rostului lor.

Diletantismul militar

Un asemenea sistem de distribuire statutară a funcţiilor militar întîlnit pretutindeni, sub diferite forme, pare să facă abstracţie dl orice calificare dobândită printr-o instruire specifică şi să fie pusl exclusiv sub semnul diletantismului.

Acesta este un loc comun în retorica oficială a oraţiilor funebre, cară tinde în special să asimileze funcţia războinică celei politice. Cel mal bun exemplu ne este oferit chiar la începutul războiului peloponesiaq de Pericle, care declară cu mîndrie: „Fiindcă noi nu ne bizuim atît pj fasturi amăgitoare, cît pe entuziasmul cu care săvîrşim faptele! (Tucidide, 2, 39) \

Dintre toate condiţiile sociale ce predispun la activităţi militare,! cea mai privilegiată este cea de agricultor. Agricultura avea reputaţia de a fi cea mai bună iniţiere în război, din mai multe motive, expusa deja de Xenofon în lucrarea sa intitulată Economicul (5). In primull rînd pentru că posesia pămîntului „îndeamnă la apărarea cu arma în| mînă a teritoriului, dat fiind că recoltele pe care acesta le produce sînt la îndemîna oricui şi la dispoziţia celui mai tare"; apoi, pentru căj „agricultura te învaţă să comanzi altora", inculcînd simţul ordinii,] oportunităţii, justiţiei şi pietăţii; în sfîrşit, pentru că aceasta „da trupului vigoare". în această privinţă, agricultura îşi îmbină efectele cu cele ale vînătorii, considerată în Cyropedia (1, 2) „mijlocul cel mai eficace de pregătire pentru război": 1

într-adevăr efebii se obişnuiesc să se scoale de dimineaţă, să rabde de frig, să îndure căldura, să reziste la drum şi la alergătură; de asemenea ei se mai deprind să arunce cu suliţa sau cu lancea în animalele sălbatice, de oriunde s-ar ivi ele: atunci cînd vreo fiară le iese în cale şi se apără cu îndîrjire, ei caută s-o răpună sau să se apere, dacă aceasta ar ataca. De altfel este greu să faci o deosebire între ceea ce se petrece la vînătoare sau la război².

Dimpotrivă, activităţile meşteşugăreşti „distrug trupul muncitorilor care le exercită şi pe cel al stăpînilor lor, obligîndu-i să ducă o viaţă casnică, aşezaţi în întunericul prăvăliilor şi uneori să-şi petreacă toată ziua lîngă foc. Din cauză că trupurile sînt obosite, sufletele devin şi mai nevolnice", încît asemenea oameni „sînt consideraţi mediocri apărători

1. Războiul peloponesiac, ed.cit., p. 257 (n.t.).

2. Xenofon, Viaţa lui Cyrus cel Bătrln, întemeietorul statului persan, trad. rom. Măria Marinescu-Himu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 61 (n.t.).

|i patriei lor" (Economicul, 4). Aceste consideraţii ideologice se reflectă [Uneori în instituţii, dacă e adevărat, de pildă, că pentru a fi ales i r ;iteg la Atena trebuia să posezi pămînturi în interiorul frontierelor. O altă condiţie pentru o asemenea alegere ar fi fost (fiindcă nu •fntem siguri în ce măsură şi pînă în ce perioadă a fost ea respectată) •ceea conform căreia candidatul trebuia să fie tată de familie. Preocu­parea de a apăra libertatea copiilor săi îi dă, într-adevăr, unui soldat B motivaţie în plus pentru a lupta; şi, după spusele lui Platon, „orice ■wtate se luptă mai abitir cînd odraslele-i sînt de faţă" {Republica, 5, ^■7 a)¹. Realizîndu-şi din plin rolul social, un cetăţean ajungea la un vad suprem de responsabilitate şi disponibilitate, care-1 făcea să se fccrifice pentru supravieţuirea comunităţii, cum a fost cazul acelor ■pipi de familie pe care spartanii i-au înrolat în 480 în contingentul de ■00 de bărbaţi trimis la Termopile.

| Diletantismului soldaţilor îi corespundea cel al conducătorilor şi al

Ifăpeteniilor. Membrii adunării ateniene care hotărau desfăşurarea

Hperaţiunilor militare pînă la cel mai mic detaliu nu aveau o com-

^fetenţă militară specială. Majoritatea strategilor, cel puţin în secolul

Bl V-lea, nu aveau nici ei mai multă, întrucît îşi datorau alegerea mai

liles reputaţiei dobîndite în timpul dezbaterilor din adunare sau chiar

Rutr-un alt sector al vieţii publice, cum este cazul lui Sofocle. Prin

Bjrmare, pînă la sfîrşitul epocii clasice, cea mai mare parte a şefilor

i Blilitari au fost bogătaşi cunoscuţi, care aveau, prin tradiţia familială,

mmţul înnăscut al comenzii şi puteau, cînd era nevoie, să contribuie

la aprovizionarea trupelor lor; de exemplu, se poate constata că 61%

ii i ti strategii atenieni cunoscuţi figurau în catalogul încrustat în piatră

•I marilor proprietari.

S Istoricii moderni au insistat asupra rolului pe care îl aveau în ■ntrenamentul militar diferitele practici sociale şi religioase, specifice Acelor cetăţeni ce nu erau supuşi nevoilor şi se puteau bucura de timp liber (schole). Pe primul loc se situau probele de atletism care se pregăteau în palestre şi în gimnazii, prin tradiţie destul de înrudite iu viaţa militară şi care figurau în programa de concursuri organizate in cadrul spaţiilor sacre civice sau panelenice: curse, printre care una In armură grea, sărituri, aruncări, lupte şi întreceri atletice. Un campion tn aceste domenii nu putea fi decît un soldat excelent, după cum rezultă dintr-o anecdotă relatată de Diodor din Sicilia, referitoare la Milon din Crotona: „Acest bărbat, de şase ori învingător în olimpiade, pe cît de bun războinic, pe atît de bun atlet, se spune că s-a prezentat pe cîmpul de luptă împodobit cu laurii olimpici şi purtînd însemnele lui Heracle, pielea de leu şi măciuca. Maestru al victoriei, el şi-a cîştigat admiraţia concetăţenilor săi" (12, 9, 6). Şi la Sparta, cei care cîştigaseră o coroană la jocurile olimpice luptau alături de rege. La acestea se adăugau

. în Platon, Opere, trad. rom. Andrei Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, voi. V, p. 257 (n.t.).

1

dansuri procesionale cu arme hoplitice şi alte feluri de dansuri militare,)] dintre care cel mai cunoscut era pirica. După Platon, acesta

reprezintă gesturile şi mlădierea corpului, cînd cineva se fereşte de lovituri

inamicului de aproape ori de departe, fie ferind în lături, fie dîndu-4|

înapoi, fie sărind, fie aplecîndu-se, precum şi celelalte mişcări contrar

care sînt obişnuite la atac, ţinuta unui om care azvîrle o săgeată, ca'

aruncă o suliţă, care dă orice alt fel de lovituri (Legile, 7, 815 a)¹.^^^—

Totuşi, nu trebuie să împingem această viziune pînă la absurd. EH

a avut întotdeauna un revers: interesul constant al tuturor pentrl

operaţiunile militare, din raţiunile pe care le-am menţionat anterio«

şi competenţa generală cîştigată prin experienţă (dovada fiind, în caz J

Atenei în special, faptul că funcţiile militare înalte tindeau de fapt ^c™

se concentreze ereditar într-un număr limitat de mari familii).

Să nu uităm faptul că este în discuţie doar felul de a lupta al hopliţilor: numai despre ei vorbeşte persanul Pheraulas în Cyrope lui Xenofon (II, 3, 9), spunînd că

noi am învăţat acum să ne luptăm, aşa după cum văd că învaţă orice orJ şi la fel ca şi animalele care se deprind să se apere fiecare în cîte un îm fără să fi învăţat de Ia cineva, ci numai din instinct. De pildă, bou împunge cu coarnele, calul se apără cu copita, cîinele cu botul, iar mia treţul cu colţii. Toate aceste animale, adaugă el, ştiu să se ferească d primejdiile care le ameninţă în primul rînd, fără ca vreodată să fi pe cineva care să le îndrumeze².

avu

în schimb, nimeni n-ar fi negat, decît pentru a-1 deplînge, faptul ti lucrurile stăteau cu totul altfel în privinţa armelor de aruncare şi ma ales a marinei, care, după Tucidide (1, 142), constituie „o problemă d( meserie".

Pe de altă parte, multe indicii ne fac să credem că în viaţa practid

antrenamentul militar nu era atît de neglijat cum susţin ideologii

aristocraţiei. In Atena secolului al V-lea, hopliţii trebuiau să primeasc;

o instrucţie serioasă în adolescenţă şi erau apoi convocaţi periodic li

examene în care se verifica starea echipamentului şi, fără îndoială, si

efectuau exerciţii de manevră în formaţii mici. Unii recomandau să sî

apeleze la instructori profesionişti, care mergeau din cetate în cetati

ca să dea contra cost, în palestre particulare, lecţii de mînuire j

armelor hoplitice; această artă, hoplomachia, ar fi fost inventată îi

Arcadia, pe la jumătatea secolului al Vl-lea. Alţi instructori, de stra>

tegie şi de tactică (a se înţelege: pentru felul în care se exercită funcţia

de strateg şi se dispun trupele pentru bătălie), făceau parte din anturajul

lui Socrate, după Memorabilia lui Xenofon. în orice caz, nu încapf

1. Ed.cit., p. 227 (n.t.).

2. Viaţa lui Cyrus cel Bdtrtn,

ed.cit., pp. 122-123 (n.t.).

j ,fndoială că spartanii, în ciuda neîncrederii în aceşti sofişti specializaţi

' fn arta militară, s-au antrenat mai mult decît atenienii în meseria

\ Urmelor, deşi Pericle îşi bate joc în oraţia lui funebră de asemenea

oameni care „caută încă de tineri, prin exerciţii obositoare, deprinderea

de a fi curajoşi" (Tucidide, 2, 39, l)¹. Din păcate, nu ştim aproape nimic

despre metodele utilizate de aceşti „tehnicieni ai războiului", cum îi

^numeşte Xenofon; ştim doar că acordau o mare importanţă evoluţiilor

■tactice, între care figura un contramarş specific, ce va rămîne cunoscut

■ub numele de „laconica".

* Trebuie mai ales să subliniem că, de-a lungul epocii clasice, s-a Bcordat o importanţă tot mai mare aspectelor tehnice ale artei militare, ^ceasta evoluţie este deja perceptibilă atunci cînd îl comparăm pe fcerodot, la care techne nu ocupă prea mult loc undeva între viclenie ţu forţă, cu Tucidide, la care ea este, alături de inteligenţă, indispen-Babilă într-un post de comandă. în secolul al IV-lea manifestările sale ■înt prea numeroase pentru a fi amintite toate: apariţia unor tratate tehnice referitoare mai ales la războiul de asediu (ca Poliorketikos a lui Eneas Tacticianul); insistenţa lui Platon asupra necesităţii antre­namentului militar, după o tendinţă atestată în multe cetăţi (în special la Teba pe timpul lui Epaminonda şi al lui Pelopida); prioritatea acordată experienţei în alegerea strategilor, aşa cum se vede în Politica iui Aristotel şi într-un opuscul anonim din epoca elenistică tîrzie {De kligendis magistratibus) care citează drept exemplu „unele mici cetăţi Bine orînduite", unde „există trei aleşi dintre cei care deja s-au exersat m strategie şi doi dintre tineri"; specializarea strategilor atenieni în liferite sfere de activitate şi deosebirea crescîndă dintre aceştia şi jratori, dintre războinici şi membrii adunării, care acţionează adesea fn consens etc.