Volumul 3 Esenţa vieţii: destinul, karma, spiritul

Episodul 3 - NIGEL

Eroina povestirii este bolivianca NIGEL, care a trăit între anii 1710-1771. Ea s-a născut într-o familie de indieni quechua, locuitori ai unui sat aflat în Anzii bolivieni, la mare înălţime, pe malul lacului Poopo. Părinţii ei, Nanu (tatăl) şi Oti (mama), au avut paisprezece copii, dintre care au supravieţuit doar trei. Şapte au murit de bolile copilăriei, iar ceilalţi patru şi-au pierdut viaţa în timpul marilor cutremure din anul 1716. NIGEL avea pe atunci 6 anişori. Alungată de distrugerea caselor provocată de cutremure, familia, compusă din părinţi şi doi copii, s-a refugiat spre nord, oprindu-se în localitatea minieră denumită de stăpânii spanioli Real Villa de San Felipe de Austria. Oraşul fusese fondat în 1606, iar după anul 1800 a primit denumirea de Oruro (Uru-Uru în limba quechua).

Ţara în care s-a născut NIGEL era locuită în epoca precolumbiană de triburi amerindiene quechua şi aymara. În secolul 15 a devenit o parte a Imperiului Incaş. După prăbuşirea acestuia, a fost cucerită de spaniolul Diego de Almagro, între anii 1535-1538. În 1543, teritoriul ţării, denumit Audencia Charcas, a ajuns parte a Viceregatului Peru. În 1825, după proclamarea independenţei, regiunea a fost numită Bolivia, în onoarea lui Simon Bolivar, eroul naţional.

Populaţia indiană quechua, din care făcea parte şi NIGEL, formase civilizaţia incaşă înainte de cucerirea spaniolă, împreună cu triburile aymara şi chibcha. După cucerirea spaniolă, populaţia quechua s-a străduit să îşi păstreze obiceiurile de viaţă străvechi. Totuşi, cei ajunşi în localităţile înfiinţate de spanioli, au fost nevoiţi să se adapteze condiţiilor de trai impuse de cuceritori.

Timp de câteva luni, Nanu şi familia lui au migrat de-a lungul văii pe care porniseră, încercând să se alăture altor comunităţi de indieni. Într-un final, s-au oprit în orăşelul minier unde Nanu şi-a găsit de lucru în mina de unde se extrăgea argint. Omul avea de hrănit cinci guri: a lui, a soţiei, a celor doi copii (NIGEL şi fratele mai mare cu 2 ani, Lundo) şi a cumnatei Kimbi (sora lui Oti). Aceasta, femeie fără copii, rămasă văduvă la 28 de ani, se alăturase cumnatului Nanu, fiind primită cu bunătate de nevasta şi copiii lui. După sosirea în Uru-uru, Oti l-a născut pe Manur, ultimul lor copil.

După un an de lucru la mină, sărmanul Nanu s-a îmbolnăvit de plămâni. A continuat să lucreze încă 4 ani, fiind menţinut în viaţă de cumnata Kimbi, mare meşteră la vindecarea bolilor cu plante tămăduitoare. În 1721, când NIGEL împlinise 11 ani, galeria susţinută de trunchiuri de copaci s-a prăbuşit peste trupurile a 16 mineri, printre care se afla şi Nanu. Scos aproape mort de sub molozul din mină, omul a mai trăit câteva zile. Devotata Kimbi i-a calmat durerile atroce cu fierturi din plante halucinogene, recoltate din pădurile învecinate.

Rămasă fără niciun sprijin bărbătesc, familia regretatului Nanu s-a văzut nevoită să supravieţuiască prin propriile eforturi. Oti, Kimbi şi NIGEL s-au apucat de vindecări, formându-şi o bună reputaţie printre bolnavii care aveau nevoie de ajutorul lor. Ajutată de Lundo şi Manur (băieţii fiind mai mici decât ea), NIGEL recolta zilnic frunze, fructe, tulpini şi rădăcini de plante vindecătoare. Tot ea le punea la uscat, le spăla şi prepara unsorile şi fierturile destinate bolnavilor. Recompensele în alimente, rareori în bucăţele de argint şi cu totul sporadic în bani au ajutat familia să supravieţuiască după moartea lui Nanu.

Când NIGEL avea 17 ani, le-a venit în ajutor negustorul Odar, un tânăr de 23 de ani, care se ocupa cu transportul unor produse (carne şi legume) achiziţionate din sate spre populaţia din Uru-Uru. Căsătorită cu Odar, NIGEL nu şi-a uitat obligaţiile către familia săracă din care plecase. Rămânând tovarăşă de muncă alături de mama şi mătuşa ei, NIGEL s-a ocupat de vindecări, dar şi de propria familie.

I-a dăruit lui Odar două fetiţe (Nukde şi Rodik) şi doi băieţi (Luludek şi Manduru). Odar făcea aprovizionarea familiei cu hrană şi îmbrăcăminte, iar copiii au fost crescuţi de mama lui, Oanu, căreia îi murise bărbatul, din cauza unui animal sălbatic. Pe NIGEL au lăsat-o cu toţii să se ocupe mai departe de tămăduiri. Acestea îi aduceau femeii nu numai binecuvântări, ci şi alimente, dar mai ales bani de la bolnavii spanioli ce făcuseră avere.

La 61 de ani, NIGEL încă mai trata oamenii bolnavi, simţindu-se încă în putere. Era o femeie voinică, obişnuită cu munca grea din gospodărie, dar şi cu delicatele metode terapeutice. Fiind mereu chemată pe la casele bolnavilor, se îmbrăca întotdeauna cu haine curate şi frumos lucrate. Având nevoie de plante ce creşteau la mare înălţime, a pornit la drum, ca de obicei, fiind însoţită de soţul ei. Era în anul 1771, ultimul din viaţa sa. Fetele, măritate cu negustori, îşi vedeau de casele lor. Cei doi băieţi lucrau la mină. Vremea fiind umedă şi rece, cărarea pe care porniseră, pe marginea prăpastiei, devenise periculoasă. Cei doi se temeau de capriciile vremii, fiind obişnuiţi încă din copilărie cu astfel de drumeţii. La un moment dat, NIGEL a alunecat, pierzându-şi echilibrul. Odar, un bătrân de 67 de ani, a ţinut-o deasupra prăpastiei până când i-a dat drumul, mâinile nemaiajutându-l să o ţină. Căzând de la mare înălţime, biata femeie a fost sfârtecată de stâncile ieşite în cale. Avea doar 61 de ani.

Curajul şi tenacitatea acestei femei provin, cu siguranţă, de la militarul sârb Zenko, pe care îl voi cerceta data viitoare.

Nina Petre
4 iulie 2014