Școala Națională de Studii Politice și Administrative Școala Doctorală – domeniul Științe Politice

Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Școala Doctorală – domeniul Științe Politice
Hărțuirea în spațiul public în România: abordări teoretice și politice.

De la invizibilitatea fenomenului, la politici publice

Coordonatoare Științifică: Prof. Univ. Dr. Mihaela Miroiu

Doctorandă: Simona-Maria Chirciu

SNSPA, București,

2017

Scopul acestei lucrării este acela de a cartografia și analiza hărțuirea asupra femeilor în spațiul public ca formă de violență și totodată, ca manifestare a relațiilor de putere între femei și bărbați.

În cercetare am urmărit să răspund la întrebări precum: ce înseamnă hărțuirea stradală? Prin ce experienţe nedorite trec femeile în spațiul public? Cum se simt femeile atunci când sunt hărțuite? Care este impactul hărțuirii stradale asupra femeilor? Cum reacționează bărbații atunci când sunt martori la o situaţie de hărțuire asupra femeilor în spațiul public? Este hărțuirea în spațiul public o problemă care poate fi rezolvată?

Am ales să documentez subiectul hărțuirii stradale asupra femeilor deoarece în România, această problemă este absentă în cercetarea și dezbaterea academică și inexistentă în politicile publice sau legislație. Hărțuirea asupra femeilor în spațiul public este considerată neimportantă și nu este corelată cu violența asupra femeilor.

Scopul lucrării de față este ca acela de a documenta fenomenul de hărţuire în spaţiul public şi de a explora părerile şi atitudinile bărbaţilor şi femeilor din România cu privire la această temă. De asemenea, sper ca această cercetare să faciliteze conştientizarea gravităţii şi frecvenţei fenomenului pentru ca acesta să ajungă să fie recunoscut ca o formă de violență asupra femeilor, ca un fenomen care încalcă drepturile omului și limitează sau împiedică exercitarea drepturilor și libertăților femeilor.

Consider că definirea, discutarea și cercetarea fenomenului de hărțuire stradală asupra femeilor au importanţă şi valoare socială și politică. Denumind și definind problema pornind de la experiențele și nevoile femeilor se poate forma o bază teoretică care să facă posibilă adresarea politică a acestui fenomen. Acesta este, până la urmă, traseul realizat de teoreticiene și cercetătoare care au documentat hărțuirea în spațiul public de-a lungul timpului. Fără o cercetare complexă asupra acestei probleme este dificil, dacă nu imposibil, să se realizeze legi sau politici publice de conștientizare și prevenire a hărțuirii stradale asupra femeilor. Dacă nu este cercetată și abordată la nivel social și politic, hărțuirea stradală are potențialul real de a conduce către excluziunea femeilor din spațiul public și viața cetățenească, așa cum arată sutele de cazuri de femei care s-au sinucis la nivel global, care au renunțat să mai iasă din casă, care și-au schimbat job-ul sau orașul în care locuiau sau care au fost ucise pentru simplul fapt că au spus ,,nu” hărțuitorilor lor.

Menționez faptul că, în cadrul lucrării, hărțuirea stradală va fi înțeleasă ca un tip de violență asupra femeilor și o manifestare a relațiilor inegale de putere între femei și bărbați, care încalcă drepturi civile ale omului (dreptul la demnitate, dreptul la libertate și securitate, dreptul de a dispune de sine însuși) și care este exercitată de către bărbați străini asupra victimelor, în spațiul public. De asemenea, spațiu public trebuie înțeles ca fiind, printre altele, unul politic.

Prin aceasta teză intenționez să atrag atenţia asupra experienţelor de hărţuire stradală pe care femeile sunt obligate să le trăiască zilnic. Vreau să accentuez, încă de la început, faptul că nu condamn și nu mă declar împotriva oricărui fel de interacțiune între femei și bărbați în spațiul public, ci doar împotriva atenției neconsimțite şi nedorite care le pune pe femei într-o situație de disconfort, teamă și reificare sexuală. Mai mult, sunt conștientă că nu toate femeile sunt hărțuite, așa cum nu toți bărbații sunt hărțuitori.

În lucrarea de față fac referire la hărțuirea asupra femeilor din spațiile publice, spații adresate şi deschise tuturor, precum trotuarele, străzile, parcurile, mijloacele de transport în comun, stațiile de RATB, de tren și de metrou, taxiurile, cinematografe, cluburile, pieţele, mall-urile etc.

Structura lucrării
În primul capitol, intitulat ,,Ideologii ”înfrățite”: patriarhatul, masculinitatea hegemonică și violența asupra femeilor” am analizat principalele teorii feministe și clasice care abordează conceptul de putere pentru a înțelege cum funcționează relațiile de putere inegale dintre femei și bărbați, cum a fost puterea conceptualizată.

În prima parte a capitolului am analizat teoriile clasice care abordează conceptul de putere, prezentând dezbaterile despre fețele puterii, dezbateri behavioriste și structuraliste ale lui Max Weber (1978), Robert Dahl (1957), Peter Bachrach și Morton Baratz (1962), Lukes (1975), Michel Foucault (1995, 2005) și Pierre Bourdieu (1992, 2002). Am continuat cu abordări ale puterii ale unor teoreticieni precum Moe (2005), Moncrieffe (2006), Royce (2009). Apoi, am prezentat criticile teoreticienelor feministe Toril Moi (1991), Hartsock (1990), Deveaux (1999), Ashall (2004).

Privind analiza bibliografică a violenței asupra femeilor și asupra cadrului de analiză reprezentat de anumite elemente care se circumscriu feminismului radical, am folosit lucrări ale teoreticienelor feministe printre care Andrea Dworkin, Catherine MacKinnon, Kate Millet. În ceea ce privește lucrările teoretice despre patriarhat, am folosit pe cele care abordează patriarhatul și caracteristicile sale, cum ar fi lucrări ale unor teoreticiene şi teoreticieni autohtone/autohtoni precum Mihaela Miroiu (2004) și Vladimir Pasti (2003), dar și alte abordări feministe ale unor autori și autoare precum Johnson (2005), Johannsdottir (2009), Patricia Cabrera (2010), Sharmon Monagan (2010), Abeda Sultana (2011), Masono și Kilonzo (2011), Facio (2013).

Am continuat cu prezentarea conceptului de ,,masculinitate hegemonică” și a dezbaterilor din jurul acestuia, analizând argumentele lui Trujillo (1991), Donaldson (1993), Kaufman (1999), Connel și Messerchmidt (2005)

În penultima parte am discutat despre violența sexuală și hărțuirea sexuală ca forme ale terorii și ale terorismului sexual asupra femeilor (Herman; Sheffield, 1984). Am prezentat succint principalele critici aduse feminismului radical (Raymond, 1994; Miroiu, 2004, Bryson, 2003). În ultima parte am prezentat succint stadiul actual al teoretizării și politizării violenței împotriva femeilor, precum și abordarea teoretică privind cercetarea de față.

În cel de-al doilea capitol am prezentat abordări teoretice ale hărțuirii stradale, precum și cercetările existente în diferite țări, subliniid impactul politic al acestora. Am prezentat teoria reificării sexuale (Fredrickson și Roberts, 1997), ca parte componentă a fenomenului de hărțuire stradală.

Aduc în discuție teorii ale reificării deoarece obiectificarea este temă importantă în teoria feministă. Totodată, aceasta este o componentă principală a hărțuirii în spațiul public și a violenței asupra femeilor. Atunci când sunt hărțuite, corpul femeilor este privit, urmărit, evaluat, obiectificat, atins. Abia acum douăzeci de ani literatura în domeniul sănătății mintale a început să cerceteze efectele reificării sexuale asupra femeilor și legătura acesteia cu tulburările psiho-sociale pe care femeile le pot dezvolta din această cauză.

Barbara Fredrickson și Tomi-Ann Roberts (1997), consideră că teoria reificării reprezintă o lentilă prin care putem înțelege consecințele faptului că suntem femei într-o cultură care etichetează corpul femeiesc ca fiind un obiect sexual (Fredrickson și Roberts, 1997, p. 173). În opinia celor două cercetătoare, socializarea de gen joacă un rol mai important în crearea, menținerea și perpetuarea inegalităților de gen dar și a modului în care fetele și femeile se văd pe ele însele sexual (Fredrickson și Roberts, 1997, p. 173).

Mai mult, Fredrickson și Roberts (1997) argumentează că trupul femeilor există ,,în cadrul unor contexte sociale și culturale și prin urmare, sunt construite prin practici și discursuri socioculturale” iar de aceea trebuie plasat într-un ,,context sociocutural care să aibă ca scop aflarea experiențelor trăite și riscurile asupra sănătății mentale a fetelor și femeilor care trec prin obiectificare sexuală (p. 173-174). Toate experiențele sunt unele întrupate, le trăim prin prisma corpului în care existăm, iar atunci când corpul este privit și tratat ca un obiect sexual de către bărbați necunoscuți, sau tratat strict în scopuri reproductive, care sunt efectele asupra noastră, ca femei?

Reificarea sexuală este o formă a discriminării de gen, femeile obiectificate sunt tratate ca fiind doar un corp (sau părți ale acestuia) valoroase doar pentru că pot fi ”consumate” (Fredrickson și Roberts, 1997, p. 173). Dar cum se manifestă reificarea sexuală? Aceasta pornește de la acțiunea de privi într-un mod sexual pe cineva și are loc atunci când corpul unei femei, părți ale corpului acesteia sau funcțiile sale sexuale sunt separate de ea, ca persoană și considerate drept reprezentări ale acesteia și totodată, instrumente care există exclusiv pentru folosirea de către altor persoane (Fredrickson și Roberts, 1997, p. 175, Fairchild și Rudman, 2008, p. 343).

Discuția celor două teoreticiene cuprinde și spațiile în care are loc reificarea sexuală asupra femeilor: interacțiunile interpersonale între femei și bărbați; industria publicitară care portretizează aceste interacțiuni; industriile pornografică, cinematografică și muzicală. Reificarea întărește și legitimează importanța heterosexualității. Femeile sunt privite cu tentă sexuală mult mai mult decât îi privesc ele pe bărbați. Iar în acest mod se ajunge la auto-obiectificare, ele se văd pe sine ca obiecte și încep să-și monitorizeze foarte des corpul (Fredrickson și Roberts, 1997, p. 180).

Așa cum arată cercetările, reificarea sexuală asupra femeilor are loc cel mai des din partea bărbaților necunoscuți (Fairchild și Rudman, 2008, p. 347, MacMillan, Nierobisz și Welsh, 2000, p. 310) și se întâmplă cel mai des în spațiul public (MacMillan, și restul, 2000, p. 312). Este important de reținut că reificarea sexuală, ca element al hărțuirii stradale, duce la stări negative precum anxietatea și frica de victimizare (Fairchild și Rudman, 2008, p. 350; MacMillan, Nierobisz și Welsh, 2000, p. 315). Pentru a demonstra că hărțuirea în spațiul public este un fenomen grav, care necesită o rezolvare imediată, trebuie să luăm în calcul modul în care funcționează reificarea sexuală conținută în hărțuire și efectele acesteia asupra femeilor, în mod individual dar și asupra lor, ca grup social.

Discutând apoi despre primele documentări ale hărțuirii stradale, am demonstrat că acest fenomen nu este unul recent. Am continuat cu definirile și caracteristicile hărțuirii asupra femeilor în spațiul public, precum și cu impactul pe care îl au experienţele de hărţuire stradală asupra drepturilor și libertăților femeilor (di Leonardo, 1981; Bowman, 1993; Gardner, 1995; MacMillan, Nierobisz și Welsh, 2000; Crouch 2001; Quinn, 2002; Fairchild și Rudman, 2008; Kearl, 2010, Logan, 2013).

Hărțuirea stradală asupra femeilor este un subiect insuficient abordat și cercetat până și în democrațiile bine consolidate, unde pare că nu merită să fie cercetat pentru că trece ca problemă personală și izolată (di Leonardo, 1981; Bowman, 1993; Gardner, 1995; Kearl, 2010; Logan, 2013). Prin intermediul analizei bibliografice am observat că există puține lucrări teoretice care abordează hărțuirea stradală din perspectiva relațiilor de putere între femei și bărbați (de exemplu, di Leonardo, 1981; Gardner, 1995; Koskela, 1999; Quinn, 2002; Kearl, 2010; Logan, 2013) și la fel de puține cercetări academice la nivel mondial care să se concentreze pe hărțuirea stradală asupra femeilor. Am prezentat așadar, abordări teoretice ale hărțuirii stradale, precum și cercetările existente în diferite țări, arătând și impactul politic al acestora, deoarece am certitudinea că și autoritățile din România, urmând exemplele de bune practici, va aborda problema hărțuirii asupra femeilor în spațiul public.

În ultima parte am prezentat cele mai importante cercetări realizate în domeniul hărțuirii în spațiul public, la nivel global, în țări precum Canada, Japonia, India, Pakistan, Argentina, Egipt, Marea Britanie, Olanda, Italia, Franța și România. Am precizat totodată și soluțiile politice rezultate în urma acestora.
În cel de-al treilea capitol am prezentat metodologia pe care am folosit-o în cadrul cercetării pentru a răspunde la întrebările centrale ale lucrării: “Prin ce experienţe nedorite trec femeile în spațiul public?”, ”Care este impactul hărțuirii stradale asupra femeilor și ce drepturi și libertăți li se încalcă victimelor?”.

Ipotezele pe care am urmărit să le confirm sunt:

1. 
   hărţuirea stradală este o manifestare a relaţiilor de putere între femei şi bărbaţi;
   
2. 
   hărţuirea stradală este o formă de violenţă asupra femeilor;
   

3) hărţuirea în spaţiul public limitează dreptul femeilor de a accesa în mod liber și sigur spațiul public, aduce atingere demnității umane și statutului de cetățene și mai mult, periclitează atingerea egalității de gen și egalității de șanse în cadrul societății românești;

4) manifestarea feminității și masculinității joacă un rol important în relațiile de putere între femei şi bărbaţi în spaţiul public.

Prin lucrarea de față, doresc să contribui la cunoașterea politologică a acestei tematici, în contextul în care nu există alte cercetări academice despre hărțuirea asupra femeilor în spațiul public realizate la nivel național. În acest scop am desfășurat o cercetare cantitativă, folosind metoda anchetei sociologice. Am realizat un chestionar pentru femei și unul pentru bărbați care au putut fi accesate şi completate anonim în mediul online. Au participat 1694 de respondente și 117 respondenţi din întreaga țară. Metodologia feministă de cercetare m-a ajutat să înțeleg principalele caracteristici ale hărțuirii stradale, precum și ce impact are acest fenomen asupra femeilor, pornind de la analizarea experiențelor lor. În cadrul cercetării am respectat principiile etice și am avut o perspectivă intersecțională, deoarece am vrut să redau şi să implic în analiză voci cât mai diverse ale femeilor.
În capitolul patru am prezentat rezultatele cercetării mele și a analizelor. Acestea arată că hărțuirea în spațiul public este o manifestare a relațiilor de putere între femei și bărbați. Am selectat şi prezentat în cadrul acestui capitol, exact aşa cum au fost scrise de către femeile şi de către bărbaţii care au răspuns la cele două chestionare online, câteva dintre părerile şi experienţele participanţilor şi participantelor. În selecţia răspunsurilor prezentate am urmărit ca acestea să fie diverse din punct de vedere al categoriei de vârstă căreia aparţin respondenţii/ respondentele, din punct de vedere al identităţilor acestora.

În primul rând, în ceea ce privește vârsta respondentelor, cele mai multe sunt femei tinere: 41,3% dintre acestea au între 18-23 de ani, urmate în proporție de 28,2% de femeile care au între 24 și 30 de ani. Mai departe, femeile cu vârsta cuprinsă între 31-36 de ani reprezintă 14% din totalul respondentelor. Privind celelalte categorii de vârstă, 9,2% dintre respondente au între 37 și 45 de ani, 5,7% au între 46 și 60 de ani și 1,5% au peste 61 de ani.

Procentul de 41,3% arată că eșantionul are supra-reprezentare a femeilor tinere (18-23 de ani), bias-ul fiind datorat modalității de diseminare a chestionarului (diseminare şi completare îmediul online presupune acces la internet, accesarea unor dispozitive de tip telefon inteligent, tableta, laptop, calculator, cont pe reţele de socializare, disponibilitate din punct de vedere al timpului).

Mai departe, am vrut să aflu nivelul de studii al respondentelor. Cele mai multe au absolvit facultatea (47,6%). 26,4% dintre acestea au terminat un master, 19%, liceul și doar o respondentă a precizat că nu a terminat 8 clase.

86,7% dintre respondente spun că au auzit de termenul ,,hărțuire stradală”, în timp ce 11,3% spun că nu au auzit acest termen.

Mai mult, cu cât nivelul de educație este mai scăzut, cu atât mai multe femei nu cunosc acest concept (25% dintre respondentele cu nivel scăzut de educație au auzit de acest concept).

Una dintre întrebările chestionarului: ,,Ce credeți că înseamnă ,,hărțuirea stradală?” a implicat un răspuns deschis deoarece am vrut să aflu cum definesc femeile respondente acest fenomen, în condițiile în care discursul public despre acesta este unul insuficient dezvoltat. În plus, deși a fost mai dificil să nu folosesc o întrebare închisă, am ales această variantă deoarece nu am vrut să setez eu nivelul discuției și să influenţez răspunsurile lor, mai ales pentru că este prima dată când femeilor li se oferă un spațiu în care să o definească și să vorbească despre această formă de violență.

Cel mai des întâlnite răspunsuri au cuprins cuvinte și expresii precum ,,atenție nedorită”, ,,agresiune”, ,,atenție sexuală nedorită din partea bărbaților necunoscuți”, ,,abuz”, ,,violență”, care încalcă spațiul personal al femeilor, aduce atingere integrității acestora, provoacă frică, disconfort și nesiguranță. Ca elemente descriptive ale fenomenului, femeile au identificat orice comportament și acțiuni de la priviri cu tentă sexuală, la gesturi obscene, comentarii sexiste/ sexuale, urmărire, atingere, masturbare în public, amenințări și agresiune.

Din răspunsurile acestora reiese că hărțuirea sexuală este cea mai întâlnită formă a hărțuirii în spațiul public. Atenția sexuală nedorită face referire la ,,remarci sexuale nesolicitate, întrebări și/ ori atingeri sexuale, comentarii și glume sexiste și peiorative despre femei” (Welsh, 1999, p. 172).

Într-adevăr, prin definiția sa, hărțuirea stradală reprezintă atenție nedorită și cuprinde diverse acțiuni, comentarii și gesturi realizate de către bărbați necunoscuți într-un spațiu public și care le face pe femei să se simtă jignite, nervoase, amenințate și temătoare (Kearl, 2010, p. 90). Respondentele au idenficat corect ce înseamnă fenomenul și ce forme cuprinde, prin raportare la experiențele lor zilnice.

Cele mai multe dintre femeile respondente, 95% mai exact, spun că hărțuirea are loc pe stradă, 61,4% spun că au avut experienţa hărţuirii în transportul în comun (autobuz, tramvai, metrou, maxi-taxi, tren etc.), iar 54,4% în parc. 33,2% dintre femei au fost hărțuite pe lângă unitățile de învățământ (școală, universitate, cămin, campus). Stațiile de transport în comun sunt, la rândul lor, locuri nesigure pentru 37,4% dintre respondente. Femeile sunt hărțuite și în club (31,1%), dar și în taxi (8,1%).

Femeile au menționat la varianta deschisă și alte locuri în care au fost hărţuite: în apropierea blocului/ în lift (1,6%), iar 2,2% au spus că au fost hărțuite în locuri precum piață, magazine, mall, restaurant, plajă, lift, pe lângă șantier, zonele pietonale și circulate de oameni, în trafic.

Mi s-a părut important de aflat vârsta pe care femeile o aveau la momentul primei experiențe de hărțuire stradală, mai ales că acest aspect poate ajuta la realizarea şi implementarea unor politici publice de combatere a fenomenului.

62,8% dintre femeile care au participat la cercetare aveau între 13-18 ani când au avut prima experiență de hărțuire stradală, iar 17,8% aveau sub 12 ani, 16% dintre respondente aveau între 19-29 de ani. Pubertatea și adolescența sunt perioadele în care cele mai multe fete încep să devină victime ale acestei forme de violență.

Privind momentul din zi când femeile respondente au fost hărțuite, 92% au răspuns că au fost hărțuite ziua, 74% au spus că seara, iar 36,5% au fost hărțuite noaptea. În mod sigur, o treime dintre femeile care au răspuns la chestionarul online au fost hărţuite în toate momentele zilei: dimineaţa, seara şi noaptea.

Contrare ideilor preconcepute (pe care le întâlnim și la reprezentanţi ai autorităţilor)¹ conform căreia femeile trec prin violență în spațiul public pentru că ,,umblă singure noaptea”, 1559 de femei care au răspuns la acest chestionar au spus că au fost hărțuite ziua, pe când doar 619 au spus că li s-a întâmplat asta în timpul nopții. Așa cum arată numeroase studii și cercetări internaționale (Kearl, 2010; Logan, 2013; Bakaya și Dhillon, 2014) hărțuirea stradală asupra femeilor se întâmplă cel mai des ziua și în locuri aglomerate, unde sunt, în consecință și posibili martori. Cercetarea realizată de către Benard și Schlaffer (1984) cu 60 de bărbați care hărțuiesc arată că hărțuitorii acționează ziua și mai puțin după-amiază și seara (p. 397).

67,1% dintre respondente au spus că au existat martori atunci când ele au fost hărțuite dar aceștia nu au reacționat, 12,7% dintre femei spun că martorii s-au îndepărtat, doar 17,7% au răspuns că nu era nimeni în jur. Doar 0,5% dintre respondente au spus că martorii au sunat la Poliție.

La întrebarea ,,cum v-au făcut să vă simțiți experiențele prin care ați trecut?”, 79,8% dintre femei au răspuns că s-au simțit scârbite/ dezgustate, 65,6% % au fost nervoase/ furioase, iar 57%, speriate. 48,2% dintre femei s-au simțit jignite, în timp ce 42,1% dintre respondente spun că s-au simțit umilite. 30,5% dintre femei au spus că au fost șocate de experiențele trăite iar 10,3% s-au simțit vinovate.

La polul opus, 13,2% dintre acestea au spus că experiențele nu le-au afectat, în timp ce 3,5% au spus că s-au simțit flatate sau admirate.

Dezgustul este emoția negativă pe care o au cele mai multe dintre femei. Furia este o altă stare pe care multe femei o au, iar pe locul trei se află frica de hărțuitor și de puterea acestuia de a deveni (și mai) violent.

Fiind o întrebare la care am oferit şi posibilitatea de răspuns deschis, în jur de 50 de femei au adăugat alte stări pe care le au. Unele femei s-au simțit anxioase, confuze, traumatizate, murdărite, neputincioase, iar altele, în nesiguranță, în pericol, neajutorate, nesigure pe propria persoană și fără apărare.

Atenția nedorită reprezintă hărțuire și le face pe femei să aibă stări negative pe termen scurt dar și pe termen lung, afectându-le încrederea în sine, starea de spirit, sănătatea, dar cel mai grav, viața de zi cu zi, alegerile pe care le fac și drepturile libertățile pe care şi le pot exercita (în teorie).

Există numeroase și diverse strategii pe care femeile le folosesc pentru a se feri de hărțuire în spațiul public. Cercetările realizate până în prezent (Kearl, 2010; Logan, 2013; Bakaya și Dhillon, 2014, Fernandez, 2016) arată că femeile folosesc strategii pasive de cele mai multe ori. Ele tind să ignore agresorul sau să-l evite. Femeile își restricționează în mod voluntar alegerile și libertatea de mișcare în spațiul public.

Cele mai multe femei (70,5% dintre respondente) au răspuns că au traversat strada sau au ales rute ocolitoare, pe când 67,7% au evitat zonele periculoase sau neaglomerate.

Alte strategii de evitare: 49,5% dintre respondente s-au prefăcut că vorbesc la telefon, aproape 30% au ascultat muzică la căști iar 12,6% au purtat ochelari de soare pentru a evita contactul vizual hărțuitorii.

Unele femei au apelat la persoane apropiate: 28% au început să iasă însoțite de cineva, în timp ce 19,1% și-au schimbat vestimentația și nu s-au mai machiat pentru a se feri de potențialii hărțuitori.

Femeile tinere (între 18 și 30 de ani), dar și cele mature (între 31-45 ani) aleg cel mai des să traverseze strada sau să aleagă alt traseu, iar a doua cea mai des folosită opţiune a lor este să evite zone periculoase sau nefrecventate.

Femeile care trec prin hărțuire își iau diverse măsuri de precauție și au diferite strategii ,,de supraviețuire”. Faptul că cele mai multe femei aleg să traverse strada sau să aleagă alte trasee decât cele obișnuite ne indică eforturile pe care sunt gata să și le asume în speranța că vor evita hărțuitorii. Aceste decizii au un preț: femeile pierd timp și cheltuie bani pentru sentimentul posibil de siguranță și pentru a diminua riscul de viol pe care îl resimt.

Am cerut respondentelor să identifice actorii care au un rol în lupta împotriva hărțuirii stradale. Cel mai desemnat actor este poliția (84,1% dintre respondente), urmat de mass-media (83,3%) și școala (80,9%). 59,9% dintre respondente au fost de părere că politicenele și politicienii ar trebui să abordeze acest subiect, pe când 73,6% au ales ,,Codul Penal” ca răspuns la problema hărțuirii stradale. La polul opus, 7,3% dintre femei cred că familia este cea care ar trebui să abordeze acest fenomen, iar 2,1% spun că societatea civilă ar trebui să se ocupe de acesta.
În cercetările despre hărțuire în spațiul public, bărbații par că nu există nici ca victime, nici ca martori şî nici ca hărțuitori, iar întreaga discuție (minoră, ce-i drept) se rezumă la femei ca victime și la ,,ce pățesc femeile”. Deoarece cercetările privind percepțiile bărbaților despre spațiul public și hărțuire stradală sunt insuficiente la nivel global și inexistente în România, am considerat important să-i includ pe bărbați în cercetare ca subiecți direcți (hărțuirea stradală ar trebui să fie un subiect care să li se adreseze și lor), deși este o cercetare secundară, cea centrală fiind cercetarea privind experiențele femeilor.
Cei mai mulți dintre respondenți (44,4%) au vârsta cuprinsă între 25 și 34 de ani, urmați de cei cu vârsta între 18 și 24 de ani (26, 2%). 12,7% dintre participanții la cercetare au între 35 și 44 de ani, 5,6% au între 45 și 54 de ani, iar 2,4% au între 55 și 64 de ani.

În ceea ce privește nivelul de educație, 34,1% dintre respondenți au absolvit facultatea, 25,4% masterul, iar 21,4%, au ca ultim nivel de studii absolvite liceul. Cei cu studii post-universitare au însumat totalul de 9,5% din totalul participanților. A existat un respondent care a absolvit doar școala primară. Așadar, este destul de clar că majoritatea respondenților care au luat parte la acest chestionar sunt bărbați cu studii superioare.

Cu privire la ocupația respondenților, cei mai mulți dintre respondenți (57,9%) sunt angajați, 16,7% sunt studenți, 4% sunt șomeri iar 1,6% sunt pensionari. Printre respondenți s-au aflat și un polițist, un inginer IT, patroni, jurnaliști și profesori.

Referitor la mediul de rezidență al participanților, majoritatea locuieşte în mediul urban: 82,6%. Si aici, ca şi în cazul chestionarului adresat femeilor, mediul rural este sub-reprezentat.

Ca o sinteză, grupul reprezentat în cercetare este cel al bărbaților tineri, cu studii superioare, care locuiesc în mediul urban și au un loc de muncă.

Mai departe, am urmărit să aflu percepția bărbaților despre cât de sigur este sau nu este spațiul sigur și pentru cine anume. 36,5% dintre respondenți consideră că spațiul public este mai sigur pentru bărbați decât pentru femei în timp ce, la distanță mică, 31% spun că este în mare măsură sigur pentru bărbați şi pentru femei. La polul opus, 13,5% dintre bărbați consideră că este unul mai sigur în mică măsură, în timp ce 11,1% au optat pentru varianta ,,deloc”. Desigur, trebuie să ținem cont de faptul că respondenții răspund prin prisma propriilor experiențe iar dacă aceștia nu merg mult pe jos sau cu transportul în comun, pot tinde să considere că spațiul public este unul mai sigur, în general. Cu toate acestea, cumulând valorile cu ponderea cea mai mare, rezultă că 67,5% dintre respondenți consideră că spațiul public este mai sigur pentru bărbați.

Plecând de la întrebarea generală de mai sus, am folosit tehnica ,,pâlniei” și am vrut să aflu dacă bărbații se simt sau nu în siguranță în spațiul public. Cei mai mulți, 77% dintre respondenți, au răspuns că în general se simt în siguranță, în timp ce 14,3% au spus că în general, nu se simt în siguranță în spațiile publice.

Pe de altă parte, de ce bărbații se simt în siguranță? La întrebarea deschisă ,,Dacă da, datorită cărui fapt? Dacă nu, din ce cauză?”, 23,1% dintre respondenți au spus că se simt în siguranță deoarece au încredere în ei înșiși (au forță fizică, arată ,,periculos”, au practicat arte marțiale etc); 14,5% au răspuns că nu au de ce să se simtă în pericol pentru că trăiesc în comunități sigure, unde poliția are grija de securitatea individului. Iar aici apare întrebarea ,,de ce femeile nu își permit să trăiască în cartiere mai sigure? Sau dacă trăiesc acolo, de ce nu se simt în siguranță?”.

9,4% dintre respondenți consideră că sunt în siguranță pentru simplul fapt că ei sunt bărbați, pe când 6% nu au avut experiențe de violență în spațiul public.

Cei mai mulți dintre respondenți (29,1%) sunt de părere că femeile sunt hărțuite în spațiul public din cauza educației pe care bărbații o primesc încă de când sunt mici. 15,2% dintre participanți dau vina pe faptul ca femeile sunt sexul slab și, prin urmare, sunt vulnerabile, devin ținte ale hărțuirii în spațiul public. Mai departe, 11,1% consideră ca femeile trec prin hărțuire din cauza bărbaților care sunt nesiguri pe ei (sunt frustrați, au complexe de inferioritate) iar un procent egal dintre respondenți (11,1%) crede că acest fenomen se datorează culturii sexiste, patriarhale și discriminatorii la adresa femeilor. Nu în ultimul rând, 8,5% dintre participanții la studiu cred că hărțuirea stradală se întâmplă din cauza nevoii bărbaților de a-și manifesta masculinitatea și de a-și impune puterea asupra femeilor, 3,5% dau vina pe neimplicarea autorităților și lipsa sancțiunilor pentru hărțuirea stradală. 4,3% dintre respondenți consideră că acest fenomen are loc din cauză ca femeile se îmbracă provocator.

Majoritatea respondenților (38,5%) au spus că nu au fost hărțuiti de femei sau bărbați în spațiul public, în timp ce 32,5% au avut experiențe de acest gen, însă au fost unele care nu i-au făcut să se simtă în pericol. Consider că un motiv posibil pentru care bărbaţii nu s-au simţit în pericol atunci când au fost hărţuiţi în spaţiul public este acela că pentru ei, pericolul ca hărţuirea să degenereze într-o formă de violenţă mai gravă (principala teamă a femeilor atunci când sunt victime ale hărţuirii îspaţiul public). 4,3% au spus că li s-a intamplat să fie hărțuiti o singura dată în spațiul public iar 3,4% au spus că li s-a întâmplat rar.
În capitolul cinci am prezentat concluziile lucrării. Tot în cadrul acestui capitol am discutat despre limitele cercetării și am formulat câteva recomandări pentru autoritățile competente în combaterea acestui fenomen în vederea elaborării de politici publice privind cercetarea reprezentativă a hărţuirii în spaţiul public, prevenirea și combaterea acesteia.

Hărțuirea în spațiul public reprezintă unul dintre modurile în care se transpun relațiile inegale de putere dintre bărbați și femei. Mai mult, hărțuirea asupra femeilor în spațiul public alimentează cultura violului și discriminarea de tip sexist deoarece este o formă de violență, care încalcă drepturile omului și îngreunează implementarea egalității de gen și egalității de șanse. Consider că rezultatele cercetării de față pot contribui la politizarea hărțuirii asupra femeilor în spațiul public.

Hărțuirea stradală asupra femeilor în România este un fenomen care merită mai multă importanță, deoarece, așa cum reiese și din relatările participanților, nu este o problemă simplă: nu este vorba despre flirt consensual, ci despre frică; nu este despre compliment, ci despre amenințări; nu este despre libertatea de a interacționa, ci despre încălcarea drepturilor și libertăților femeilor.

Unde se întâmplă cel mai des hărțuirea stradală? Răspunsurile respondenților au făcut cel mai des referire la spațiul public care este cel mai accesibil și deschis tuturor și anume ,,pe stradă” (47,6%). 20,6% dintre bărbați consideră că hărțuirea stradală asupra femeilor are loc cel mai des în mijloacele de transport în comun sau în stații (tramvai, metrou, troleibuz, autobuz, tren). Mai departe, 5,6% dintre respondenți cred ca acest fenomen are loc în parc iar 4,8% cred ca hărțuirea stradală se întâmplă pe lângă școli și universități. Alți bărbați au răspuns că hărțuirea stradală are loc peste tot dar și în locuri publice precum cluburile și barurile.

Spațiile deschise tuturor sunt spații nesigure, în care hărțuirea asupra femeilor se întâmplă frecvent. Strada și stațiile de tramvai, autobuz nu sunt spații reglementate (deși femeile hărțuite sau martorii ar trebui să reclame cazurile de hărțuire la Poliție), însă mijloacele de transport în comun, deși sunt publice, sunt obligate să asigure siguranța călătorilor și călătoarelor, deși, din discuțiile pe care le-am avut cu reprezentanți ai RATB, am înțeles că RATB-ul nu poate iniția nicio reglementare și desigur, nici poliția, în absența unei reglementări venite din partea ministerelor care au atribuții în acest sens (Ministerul Justiției, Ministerul Public);

Cei mai mulți dintre respondenți (29,1%) sunt de părere că femeile sunt hărțuite în spațiul public din cauza educației pe care bărbații o primesc încă de când sunt mici. 15,2% dintre participanți dau vina pe faptul ca femeile sunt sexul slab și, prin urmare, sunt vulnerabile, devin ținte ale hărțuirii în spațiul public. Mai departe, 11,1% consideră ca femeile trec prin hărțuire din cauza bărbaților care sunt nesiguri pe ei (sunt frustrați, au complexe de inferioritate) iar un procent egal dintre respondenți (11,1%) crede că acest fenomen se datorează culturii sexiste, patriarhale și discriminatorii la adresa femeilor. Nu în ultimul rând, 8,5% dintre participanții la studiu cred că hărțuirea stradală se întâmplă din cauza nevoii bărbaților de a-și manifesta masculinitatea și de a-și impune puterea asupra femeilor, 3,5% dau vina pe neimplicarea autorităților și lipsa sancțiunilor pentru hărțuirea stradală. 4,3% dintre respondenți consideră că acest fenomen are loc din cauză ca femeile se îmbracă provocator.

După analizarea definițiilor hărțuirii și a hărțuirii sexuale din Codul Penal, am observat că acestea nu reflectă experiențele femeilor de hărțuire în spațiul public. Consider că acestea trebuie îmbunătățite și adaptate la realitatea din spațiul public românesc, altfel, o formă de violență rămâne invizibilă, iar victimele sale, neprotejate. Ca model, pot fi preluate formulări din legislația din Mare Britanie, Egipt, Statele Unite ale Americii.
În cadrul structurilor poliției, pot fi realizate ateliere de sensibilizare și formare a polițiștilor, pentru a ști ce și cum să vorbească cu victimele hărțuirii stradale, deoarece, așa cum arată cercetările la nivel global și cercetarea de față, polițiștii sunt actori importanți care pot sprijini victimele sau din contră, le pot demoraliza și le pot face să nu aibă încredere în autorități. Se poate elabora un formular despre comportamentul polițiștilor față de victimele hărțuirii în spațiul public, pe care acestea să îl poată completa anonim și online.
Se pot organiza ateliere de către activiste în domeniul hărțuirii și violenței asupra femeilor pentru personalul din firme, școli, universități și organizații non-profit despre fenomenul hărțuirii în spațiul public și despre cum pot interveni martorii.
Institutul de Sănătate Publică, Comisia de egalitate de șanse între femei și bărbați din Parlamentul României, Ministerul Afacerilor de Interne (MAI), Institutul Național de Statistică, Institutul de Cercetare a Calității Vieții sunt actori activi, care pot integra în activitatea lor strângerea de informații despre hărțuirea în spațiul public și pot astfel contribui crearea unor politici de conștientizare, prevenire și combatere a hărțuirii asupra femeilor în spațiul public.
Colectarea datelor segregate pe gen este un criteriu important în crearea unor politici publice viabile și îmbunătățirea celor deja existente în domeniul violenței asupra femeilor.

O altă recomandare, așa cum reiese din soluțiile formulate de către femeile respondente este crearea și implementarea unor politici educaționale sensibile la egalitatea de gen și la importanța respectării consimțământului în relații.

Nu în ultimul rând, multe dintre respondente doresc o implicare a mass-mediei și a politicienilor în adresarea fenomenului de hărțuire în spațiul public. O bună practică din Marea Britanie este realizarea unor clipuri video despre importanța intervenirii martorilor atunci când văd hărțuire în spațiul public, precum și importanța apelului la 112 în caz că femeile sunt victime sau martore la hărțuirea și difuzarea lor pe micile ecrane. Politicienii se pot implica activ, în luările de poziție în Parlament, spre exemplu, dar pe paginile lor de pe rețelele de socializare, precum și prin participarea la acțiuni desfășurate de grupurile feministe de activism.
Guvernul român poate finanța o aplicație națională pentru mobil pentru a spriji victimele hărțuirii în spațiul public să vorbească despre experiențele lor și pentru a cartografia fenomenul.

Pentru transportul public din România, un prim pas ar fi o discuție cu conducerea Metrorex și RATB pentru București pentru stabilirea unei agende de lucru iar apoi preluarea acesteia pentru transportul public din alte orașe.

O altă idee de început care ar contribui la sensibilizarea călătorilor ar fi lipirea unor afișe în autobuze, troleibuze, tramvaie, trenuri, metrou despre ce este hărțuirea în spațiul public și cum pot reacționa victimele și martorii, precum și transmiterea unor mesaje înregistrate la metrou și în troilebuze, exact așa cum sunt cele care îi îndeamnă pe călători să își valideze cardul de călătorie pentru că altfel vor lua amendă sau să fie atenți la bunurile personale pe durata călătoriei. Desigur, această măsură trebuie întărită de ateliere de formare pentru paznicii din metrou, pentru a ști să recunoască formele de hărțuire și să intervină.

Campanii de conștientizare și sensibilizare realizate de primării în diferite orașe și sate în România.

Ar trebui realizate cercetări academice mai exhaustive, în care să fie inclusă o abordare intersecțională, pentru a vedea cum sunt afectate diferit femeile, în funcție de identitățile lor diverse. Recomand alocări bugetare pentru cercetări ulterioare în domeniu, pentru a obține date statistice relevante care să documenteze experiențele a cât mai multor femei, precum și soluțiile pe care ele le văd cu privire la combaterea hărțuirii stradale. Spre exemplu, ar fi utilă realizarea unui raport național privind situația hărțuirii în spațiul public în România care să constituie o bază solidă pentru crearea de politici publice.
Cadrul metodologic

Privind metodologia cercetării, am ales epistemologia feministă perspectivală (standpoint theory), dezvoltată de către teoreticienele Sandra Harding (1987, 2004), Hekman (2004), Hartsock (2004), bell hooks (2004). Voi prezenta totodată și metodele de cercetare pe care le folosesc, design-ul de cercetare și pretestarea cercetării, etica și reflexivitatea în cercetare și poziționarea cercetătoarei.

Prin cercetare, urmăresc să dau voce experiențelor femeilor și să prezint care sunt consecințele asupra lor ca persoane și ca cetățene, asupra vieții lor și asupra participării libere și egale la sfera publică. Consider că numirea experiențelor de hărțuire stradală de către femeile care o trăiesc are o importanță și o valoarea socială și politică.

În cercetare mă concentrez nu doar pe ilustrarea experiențelor de hărțuire stradală ale femeilor din România și pe soluțiile pe care ele le consideră viabile pentru eliminarea acestui fenomen, ci și pe percepțiile bărbaților, pentru a analiza rolul pe care ei îl au, îndeosebi ca martori și ca actori activi în spațiul public.

Știu că obiectivul pe care mi l-am asumat în această teză nu este unul simplu, dar este unul care contribuie la dezvoltarea cunoașterii pe de o parte, pentru femei ca cetățene, pe de altă parte și pentru instituțiile politice ale statului, care au putere de a formula și a implementa politici. Această cercetare este una pluri- și interdisciplinară (științe juridice, psihologie, sociologie) care în România despre o temă academică încă neexplorată suficient.

Cercetarea se desfășoară prin analiză bibliografică și cercetare cantitativă în mediul online (chestionar pentru femei și chestionar pentru bărbați).

În primul rând, privind analiza bibliografică, pentru cadrul teoretic am folosit lucrări ale teoreticienelor feministe, dintre care amintesc pe Carol Brooks Gardner (1994), Micaela di Leonardo (1981), Cynthia Bowman (1993), Catherine MacKinnon, Kate Millet (1970), Jennifer Mather Saul (2003), Bianca Fileborn (2012), Laurie Rudman și K. Fairchild (2008), Hille Koskela (1999), Sandy Welsh (2000), Laura Logan (2013), Holly Kearl (2010, 2013), pe problematica violenței asupra femeilor, hărțuire sexuală și hărțuire stradală. În ceea ce privește lucrările autohtone, am folosit pe cele care abordează patriarhatul și caracteristicile sale, a lui Vladimir Pasti (2003) dar și lucrări ale Mihaelei Miroiu (1995, 2001, 2004).
Pentru partea de metodologie am folosit lucrări ale feministelor Janet Holland, Caroline Ramazanoglu (2002) și Sandra Harding (2004).

În primul rând, metodologia științifică este necesară deoarece oferă un cadru puternic pentru o cercetare corectă, care să nu fie ,,contaminată” de prejudecățile cercetătoarei, aceasta oferind totodată și o ,,hartă” a modului în care trebuie să se desfășoare cercetare și care metode sunt mai potrivite.

Deoarece hărțuirea asupra femeilor în spațiu public este un subiect insuficient cercetat, sunt de acord și susțin opinia cercetătoarei feministe Ioana Vrăbiescu, conform căreia ,,multe dintre conceptele folosite în studiile despre femei sunt puțin înțelese la nivelul limbajului comun și în comunicarea cotidiană în România” (Vrăbiescu, 2015, p. 16). Deși interesul față de fenomenul violenței asupra femeilor a crescut în cadrul publicațiilor academice și a început să fie intens cercetat, ,,cele mai multe publicații nu ajung să fie traduse în limba română, iar termenii vehiculați sunt în cel mai fericit caz împrumutați fără consistența dată de reflecția critică și fără mediatizarea necesară” (Vrăbiescu, 2015, p. 16). De aceea, în cadrul lucrării, operez cu conceptul de ,,hărțuire stradală”, fiind un termen înțeles și folosit de multe femei din România.

Vrăbiescu (2015) consideră că metodologia de cercetare feministă despre violența asupra femeilor, care ,,presupune asumarea unei înțelegeri politice a violenței împotriva femeilor și urmărirea cu metode adecvate de cercetare calitativă a fenomenului, este neasumată în spațiul românesc, chiar și atunci când sunt făcute studii asupra violeței de gen” (Vrăbiescu, 2015, p. 17). De aceea, prin lucrarea de față, urmăresc să aduc o contribuție la cercetările deja existente despre violența asupra femeilor, înțeleasă ca problemă politică.

Este important să precizez faptul că cercetarea pe care o realizez în cadrul tezei are trei obiective: explorarea, descrierea și explicarea fenomenului de hărțuire stradală asupra femeilor.

În primul rând, explorarea este o etapă necesară atunci când ,,subiectul studiului este relativ nou (…) și este realizat din trei motive: 1) pentru a satisface curiozitatea cercetătorului și dorința lui pentru o mai bună înțelegere a subiectului, 2) pentru a testa fezabilitatea realizării unui studiu mai extins, 3) pentru a dezvolta metodele ce vor fi folosite în orice studiu ulterior” (Babbie, 2010, p. 137).

În ceea ce privește descrierea, ,,studiile descriptive răspund la întrebări de tipul ,,ce”, ,,unde”, ,,când” și ,,cum” (Babbie, 2010, p. 140). Consider că este importantă descrierea unui fenomen atunci când acesta este invizibil pentru o mare parte a societății și pentru autorități și nu este îndeajuns cunoscut în mediul academic.

În cadrul de față, explicarea, cel de-al treilea obiectiv răspunde la întrebările de ce hărțuirea stradală este o problemă care încalcă drepturile omului și cum afectează viața de zi cu zi a multor femei?

Din analiza pe care am realizat-o, am observat că multe cercetări pe hărțuire stradală asupra femeilor prezintă lipsuri metodologice deoarece folosesc definiții incomplete și diferite ale hărțuirii stradale. Pentru direcții viitoare de cercetare la nivel global, este nevoie ca studiile pe hărțuire stradală să pornească de la o definiție comună, definiție conturată pe baza muncii teoreticienelor pioniere în domeniul studierii hărțuirii stradale.

În design-ul metodelor de cercetare am acordat o atenție sporită modului în care am ales să operaționalizez conceptele.

Nu există o singură metodologie de cercetare preferată în abordările feministe, ci mai multe. Specificul metodologiilor feministe rezidă din faptul că ,,sunt modelate de către teorii, politici și etici feministe și au la baza experiențele femeilor” (Holland, Ramazanoglu, 2002, p. 171). Abordările feministe au rolul de a folosi experiențele femeilor în încercarea de e explica diversele inegalități sociale și politice, având capacitatea de a îi face capabili pe femei și bărbați ,,să își elibereze mintea de gândirea patriarhală, de instituțiile și practicile ei, să poată configura o lume liberă de dominare de gen” (Dragomir și Miroiu (ed.), 2002, p. 279).

Privind abordarea metodologică folosită, am în vedere folosirea teoriei perspectivale (standpoint theory), așa cum a fost ea dezvoltată în lucrările teoreticienei Sandra Harding (1987, 2004), Donna Harraway (2004), Nancy Hartsock (2004). Consider că epistemologia perpectivală este potrivită pentru demersul de cercetare privind hărțuirea asupra femeilor în spațiul public ca o manifestare a relațiilor inegale de putere între femei și bărbați deoarece pune în prim plan experiențele femeilor ca sursă de cunoaștere autentică, oferindu-le o voce și un loc în discursul științific mainstream.

Sandra Harding(1991) consideră că ,,femeile au nevoie de științe și tehnologii care sunt modelate și pentru femei și mai ales, pentru femei din fiecare clasă, rasă și cultură” (p. 5). Așadar, teoriile feministe trebuie să fie capabile să ,,influențeze alte mișcări pentru eliberare așa cum sunt influențate ele de acestea” (Harding, 1991, p. ix). Știința este influențată, adesea determinată de politică, dar poate și să influențeze politica. Ea oferă informații concrete despre lume, iar grupurile de oameni au în general agende sociale care intră în conflict pentru a câștiga controlul asupra resurselor sociale, pe care știința îl poate oferi (Harding, 1991, p. 10).

Prin urmare, teoreticienele și teoreticienii feminiști trebuie să producă ,,moduri noi de gândire și tehnici care să ajute femeile să obțină mai mult control asupra condițiilor lor de viață” (Harding, 1991, p. 5) mai ales în contextul în care femeile trăiesc într-o realitate în care științele și tehnologiile existente, produse de instituții care guvernează viața cetățenelor și cetățenilor, par să manifeste puțin interes în ceea ce privește crearea unor relații sociale egale, care să servească nevoilor tuturor, nu doar celor din grupurile dominatoare (Harding, 1991, p. 5-6).

Epistemologia feministă caută să înțeleagă experiențele femeilor ca invidizi și ființe sociale totodată, munca lor, cunoașterea și cultura la care își manifestă aportul, istoria și interesele politice care au fost și continuă să fie ignorate sistematic sau înțelese greșit în discursurile care domină în toate sferele societății (Narayan, 2004, p. 213). În ceea ce privește cunoașterea, aceasta este câștigată și valorificată nu la nivel individual, ci colectiv, iar cunoașterea produsă de către grupurile istoric discriminate este una valoroasă deoarece oferă o perspectivă critică asupra situației lor (Narayan, 2004, p. 218).

Este important să recunoaștem că teoria perspectivală contribuie la schimbarea cunoașterii științifice mainstream (Narayan, 2004, p. 213), care domină discursul științific actual. Includerea punctului de vedere al lor, ca grup oprimat al cărui experiențe sunt valoroase și valorificate intern schimbă retorica științifică (the master narrative).

Din punct de vedere politic, teoreticienele perspectivei femeilor și altor grupuri discriminate (standpoint theory) se întreabă dacă punctele lor de vedere și cunoașterea trebuie împărtășite cu persoanele care nu au experiența discriminării, în speranța că acestea vor accepta adevărul lor sau doar cu persoanele care cunosc și trăiesc diverse fațete ale discriminării? (Narayan, 2004, p. 219). Desigur că, unele persoane, deși nu au experiența și statutul de ,,oprimate” sau ,,fără voce” pot dezvolta un fel de înțelegere, de simpatie sau empatie față de realitatea persoanelor dominate însă cel mai probabil, doar persoanele discriminate vor ști cum se simte propria lor discriminare, cum se poate conceptualiza și cum se poate dezvolta o luptă politică (Narayan, 2004, p. 220).

Mai departe, este important de punctat faptul că teoria perspectivală este o epistemologie politică și socială, ideea ei centrală fiind aceea că ,,cei care sunt subiectul structurilor de dominație care îi marginalizează și îi discriminează în atât de multe feluri, pot fi privilegiați din punct de vedere epistemic” pentru că prin experiențele lor au acces la cunoaștere mai mult decât cei care îi domină și care sunt privilegiați social și politic (Wylie, 2004, p. 339).

Mai mult, această teorie argumentează că ,,genul este una dintre dimensiunile diferențierii sociale care produce această diferență epistemică iar scopul teoriei este să înțeleagă cum se dezvoltă subiectivitatea sistematică a cunoașterii autoritare (antrocentrismul, sexismul) și cum se pot construi perspective care sunt marginale acestei cunoașteri” (Wylie, 2004, p. 339) între grupurile dominate și cele care opresează. Genul reprezintă în mod fundamental o relație, nu un lucru, iar femininul și masculinul sunt mereu definite în opoziție unul față de celălalt (Harding, 1991, p. 12). În cercetarea de față am urmărit să aflu cum definesc femeile și bărbații din România feminitatea și masculinitatea deoarece consider că există o legătură între percepția lor despre cele două și fenomenul hărțuirii stradale. Relațiile de putere dintre femei și bărbați sunt unele istorice și nu sunt influențate de relațiile dintre femeile și bărbații dintr-un grup specific (Harding, 1991, p. 13). În cadrul cercetării mele, genul este elementul central, hărțuirea stradală prin care trec femeile fiind una pe baza genului lor.

Epistemologia perspectivală validează experiențele de dominație ale femeilor, capacitează și oferă putere grupurile discriminate prin valorificarea experiențelor și vocilor lor (Harding, 2004, p. 2), fiind o teorie care își are baza în viețile acestora. Această caracteristică a devenit intrinsecă pentru întreaga teorie feministă (Hekman, 2004, p. 235).

Dintotdeauna, mișcările pentru drepturile femeilor aveau și au nevoie de cunoaștere care să fie și pentru femei. Femeile, ca și alte persoane din alte grupuri discriminate au reprezentat obiecte ale cunoașterii științifice, fie că intra în discuție cercetarea sau realizarea unei politici publice de către instituții ale statului. Nu existau concepte teoretice sau întregi corpusuri teoretice în care femeile să fie subiecții, cele care produc cunoașterea care să răspundă întrebărilor lor (Harding, 2004, p. 4). Se punea întrebarea: ,,pot oare femeile să producă cunoaștere?” (Harding, 2004, p. 4), așa cum exista și întrebarea istorică ,,sunt femeile oameni?”. Întotdeauna, ,,societățile” (a se citi: bărbații) s-au îndoit (sau s-au speriat) de puterea femeilor, așadar, femeile nu au fost niciodată ,,autoritatea” și n-au deținut puterea de a se cerceta pe ele și a produce cunoaștere despre femei, pentru femei.

Această teorie are avantajul de a fi ,,o epistemologie organică, o metodologie, o filozofie a științei și o teorie socială care se manifestă atunci când persoanele discriminate câștigă voce publică” (Harding, 2004, p. 2). Încă de la formarea primelor teorii despre societate și relațiile dintre oameni, conceptele teoretice, nu doar că nu vorbeau deloc despre experiențele și interesele femeilor, ci mai mult, ,,lucrau” împotriva femeilor, și, susțineau agendele sexiste și orientate spre problemele și interesele bărbaților ale instituțiilor publice (Harding, 2004, p. 5). Științele făcuseră ,,jurământul” de a fi și a rămâne obiective iar prin urmare, grupurile dominate și marginalizate nu erau reprezentate, nu exista o cercetare în scop politic venită în sprijinul acestora.

mare (bătaie, ucidere etc.) (MacKinnon, 2004, p. 172). Violul este violență, așa cum și hărțuirea stradală este violență, cele două forme de abuz încalcă dreptul la demnitate, securitate personală și control asupra propriul corp. Însă această asumpție duce la întrebarea: este acesta argumentul acceptat de către stat? Sau măcar, cunoscut? Femeile cunosc și folosesc acest argument, cei care proiectează politici publice și legi care abordează problema violenței asupra femeilor, îl cunosc?
Experiențele femeilor de hărțuire în spațiul public, de exemplu, nu au nicio legitimitate politică (sau macar un ecou politic) legile și politicile publice absente sau inadecvate produc acest efect. Cine definește legal și politic experiențele femeilor de violență? Care perspectivă (standpoint) este luată în considerare și care este redusă la tăcere din moment ce, în ceea ce privește realitatea violenței asupra femeilor și hărțuirii stradale din moment ce ,,a cui subiectivitate devine obiectivitatea în legătură cu ce s-a întâmplat, este o problemă ce ține de importanța socială, care a fost și este o subiect al politicilor sexuale” (MacKinnon, 2004, p. 175).

Orice cunoaștere științifică, orice cercetare despre problemele femeilor trebuie să pornească de la experiențele acestora, de la perspectiva pe care ele o au asupra realității în care trăiesc, asupra relațiilor de putere în care vocea le este redusă la tăcere și asupra legilor și politicilor care le servesc sau le deservesc interesele lor, ca cetățene. În teoria perspectivei, cunoașterea și puterea sunt luate împreună (Collins, 2004, p. 253), pentru că ajută la explicarea relațiilor de putere dintre grupuri.

În ceea ce privește subiecții² cercetării, feminismul contestă posibilitatea unei cunoașteri obiective, acontextuale, de către cercetători cu pretenții de destrupare și neutralitate. obiectivitatea științifică și să lucreze cu termenul de ,,obiecte” deoarece, însăși prin natura sa, un obiect este pasiv, inert (Harraway, 2004, p. 93), este static, fără voce, îi lipsește consimțământul pentru că este un ,,lucru”, un ,,ceva”, nu ,,cineva” și de aceea el ajunge să fie instrumentalizat. Teoria perspectivei femeilor (standpoint theory) consideră că persoanele a căror experiențe le cercetăm să fie considerate nu resurse și obiecte, ci actori³. Faptul că etica și politica cercetării oferă o bază a ceea ce trebuie, imperios spus, să însemne cercetarea științifică și anume să fie una neapărat obiectivă în sensul stabilit de acestea (Harraway, 2004, p. 95), duce la reificarea persoanelor participante la cercetare, ele fiind obiecte cercetate, clasate în categorii și analizate.

1^ Rezultatele cercetării arată că unele femei au întânit polițiști care le-au învinovățit pentru situația de hărțuire prin care au trecut, deoarece se aflau noaptea pe stradă.

2^ Din nefericire, în mediul academic și în știință există doar conceptul de ,,subiecți” ai cercetării, realitate explicabilă, bărbații fiind cei care au pus bazele cercetării antropologice, sociologice etc.

3^ în spațiul academic românesc, nu există o traducere feminină a conceptului ,,actors” din engleză) sau reprezentante (agents)) (Harraway, 2004, p. 95).