X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

Banii ce m-au costat pe mine această reuşită nu-i pun la socoteli; aceasta mă priveşte pe mine. Această scrisoare eu am voit să vă trimit prin ajutorul comisarului Ruban, care însă s-a mai oprit şi de aceea v-o trimit cu polcovnicul Petrovsky, care vă va raporta verbal sau în scris lămurirea acestei afaceri.

Al Excelenţiei Voastre plecat slugă

(Semnat) A. M. Warszawsky.

(Înregistrat la no. 35 541 în dosarul intendenţei generale de companie din 1877 no, 129 din ordinul intendantului armatei, generalul Rossisky).

Toate actele cu cari se constată cele sus-zise le posed în toată regula spre a putea da cont oricui şi oricînd necesitatea va pretinde, adăogînd, domnule redactor, că vă voi mai comunica şi alte acte spre publicitate, mult mai grave.

Al d-voastră cu stimă,

Moldoveanu

Avem atîtea de imputat guvernului roşu, atîtea falsificări, atîtea calomnii aruncate asupră-ne, atîtea acte nesocotite, atîta lipsă de simţ de dreptate încît adeseori ne lipseau cuvintele şi proprii, şi figurate, pentru a însemna putrejunea bizantină ce-au răspîndit-o oamenii aceştia asupra ţării, ne lipseau locuţiunile pentru a reduce la adevărata lor espresie zădărnica logomahie cu care ameţesc publicul român şi falsifică bunul lui simţ, atît de vestit odată, pentru a arăta, în fine, şi a face lumea să se convingă că neadevărul, fraza umflată, lipsa de sentimente şi de idei e singurul mijloc de care roşii dispun pentru a amăgi o naţie întreagă.

 

* adecă Cogălniceano

Dar, cum vedem, toate acestea nu sînt încă nimic. Fraza, măgulirea patimelor de rînd, duplicitatea şi neadevărul sînt defecte atît de neînsemnate pe lîngă altele ale lor încît par a fi virtuţi.

Aci nu mai e vorba de fraze, de libertate, egalitate şi fraternitate sau de republică europeană ploieşteană, e vorba de crimă goală, de hoţie pe şleau; nu mai avem a face cu balamucul, ci cu puşcăria.

Scrisoarea d-lui Moldoveanu, care arată că guvernul rusesc renunţase de-a ne cere cară de rechiziţie şi că ceea ce n-au putut autoritatea marelui duce Nicolaie, a principelui Obelensky, a generalului Eossisky, a izbutit a scoate banul sunător, plătit ca mită de Warszawsky, scrisoarea aceasta, îndată ce se va adeveri pe deplin, va rămîne un stigmat în istoria României, va fi un semn că în suta a nouăsprezecea după Hristos au domnit în România lepădăturile societăţii, simpli puşcăriaşi, nedeosebiţi prin nimic de eroii de la Cayenn

Faţă cu faptul înfiorător că mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, că pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vînd sîngele şi averea unei generaţii, faţa cu acest fapt înfiorător nu mai există retorică, nici stil, nici joc de spirit, spiritul stă uimit şi nu află cuvinte, pana devine o armă slabă, aci începe funcţia temnicerului şi, în ţări mai primitive, unde însă monstruozitatea se şi pedepseşte monstruos, începe funcţia călăului. Siberia e un salon comod cînd e vorba de a se pedepsi această nemaipomenită crimă, o crimă atît de mare, comisă asupra unei întregi populaţii, încît însuşi acela care-a cumpărat serviciile prevenitului esclamă : sărmanii cărăuşi, sînt trataţi fără de milă !

Mînaţi de cnutul cazacului, pe un frig de crăpa lemnele şi pietrele, cetăţenii liberi ai României mergeau siliţi cu carele lor la Gabrova, la Tîrnova, la Selvi, la Biela, şi s-au întors unii cu palmele, alţii cu vitele bolnave, pentru a întinde epizootia asupra ţării întregi; astăzi ţăranii au ajuns aşa încît trei-patru case trebuie să puie mînă de la mînă ca să înjghebe un plug, 5—6 ani cată să treacă pînă ce vom avea alte instrumente vii de muncă, iar pînă atunci munca întreagă a naţiei va fi paralizată — şi toate acestea pentru ce ? Pentru ca un om sau doi să se îmbogăţească din vînzarea aceasta de viaţă şi de muncă omenească, pentru ca criminali de rînd să trăiască în lux şi în desfătări, pe cînd soldaţii noştri mureau de goliciune şi foame pe cîmpiile ninse ale Bulgariei, pe cînd ţăranii noştri lăsau care şi boi întroienite în drum şi-şi luau lumea-n cap.

Va să zică la acest punct a ajuns deja demagogia noastră ? La maturitatea deplină pentru a împle ocnele? Ei, pentru Dumnezeu, dar duceţi-o încalte în capăt, domnilor roşii! Faceţi din acest om ministru-prezident sau Domn, căci merită pe deplin să vă conducă. Arion, pe care l-aţi graţiat, nu e decît un ucenic nemernic pe lîngă atleţii crimei şi ai înjosirei pe cari sînteţi în stare a-i produce.

[18 aprilie 1879]

 

[„PE ZI CE MERGE ACUZAŢIA..."]

 

Pe zi ce merge acuzaţia aruncată în publicitate de scrisoarea d-lui Moldoveanu devine tot mai verisimilă dacă se uită cineva la apucăturile prevenitului şi ale amicilor, poate a complicilor lui, precum şi la subterfugiile presei radicale.

Din scrisoarea d-lui Moldoveanu — publicată de noi — rezultă următoarele:

1. Generalul intendant Russisky declară de-a dreptul că nici mijlocirile sale, nici acelea ale principelui Obelensky, nici în fine stăruinţele comandantului suprem, marele duce Nicolae, n-a fost în stare a scoate cară de rechiziţie de la guvernul român.

2. Generalul intendant declară că n-a intervenit nicicînd pe lîngă guvern pentru ca Warszawsky să capete cară, căci ar fi fost sălbatec din partea sa de-a le mai cere, cînd lui, reprezentantului oficial al guvernului imperial, i se refuzase.

3. Că nevoind nici a mai cere cară, nici a se mai ocupa cu guvernul român, a cedat contractul transpoartelor d-lui Warszawsky, care prin personalele sale mijloace promitea a face tot.

Amintim în treacăt că generalul Russisky e un om pe deplin onest, încît cuvintele sale nu sînt supuse nici unei îndoieli; iar după noi aceste declaraţiuni ale generalului sînt indiciile cele mai grave care arată ca personalele mijloace ale d-lui Warszawky şi numai acestea au fost
cauza directă a prestării de cară de rechiziţie şi indirectă a epizootiei care a bîntuit şi bîntuie încă toată ţara, a sărăcirii ţăranului nostru, a mizeriei generale.

Dar atît prevenitul Simeon Mihălescu cît şi foile radicale înconjură cu desăvîrşire scrisoarea generalului Russisky şi se ocupă numai de scrisoarea bancherului Warszawsky. Trei persoane, deosebite cu totul, afirmă unul şi acelaşi lucru, iar d-nialor nu au a face decît cu declaraţia unuia singur.

Acele trei persoane sînt:

Un general, care se bucură de încrederea nelimitată a guvernului său.

Un milionar rus, pe care radicalii îl numesc samsar; si în fine:

Un antreprenor român al transpoartelor.

E dar un cumul de dovezi din părţi deosebite, argumentele se adună concentric într-un singur focar .

*

Ce ar fi făcut acuma în locul d-lui Sîmeon Mihălescu un simplu om năpăstuit faţă cu aceste zdrobitoare declaraţii ale generalului pe de-o parte, ale bancherului pe de alta?

S-ar fi retras de-a doua zi din post, pentru ca organele justiţiei să poată face cercetări asupra cărora să nu planeze nici umbră de bănuială şi, sigur de nevinovăţia sa, ar fi aşteptat cu răbdare ca să se facă lumină. Cu aceasta presa ar fi fost liniştită, opinia publică împăcată în mod provizoriu; lumea ar fi aşteptat în linişte la ce capăt o să iasă lucrul.

Dar, în locul acestei purtări corecte de om onest, d-nia lui ne dă în două zile trei grave indicii de suspiciune.

Întîi, rămîne ostentativ în post şi anume la ministeriul acela unde trebuie să fie toate dovezile în contra sa, daca ele există, dînd loc la bănuiala că, în cazul unei eventuale cercetări, are de gînd a induce justiţia în eroare prin asistenţa şi manoperele sale.

Ăl doilea, d-nialui dictează ministrului de justiţie şi celui de esterne măsurile ce trebuiesc luate în privirea d-sale însuşi. Această cutezare e un indiciu şi mai grav.

Al treilea : în adresa către Ministerul de Esterne îi dictează lui Warszawsky din cuvînt în cuvînt ceea ce are să raspunză în privirea aceasta, să spuie adecă că face aluzi[e] si se plînge pentru pierderile a mai mu1ţi bani

care a avut alte promisiuni de la Intendenţa rusă şi căruia guvernul român nu a cedat a da cară pentru înlesnirea trans-poartelor ... decât în momentele critice cînd armata era ameninţată de lipsă etc.

Acest al treilea indiciu, cel mai grav din toate, arată că d. Simeon Mihălescu şi-a pierdut cumpătul si nu mai ştie ce spune. Acelea alte promisiuni sînt escluse prin declaraţia intendentului armatei, care arată că n-a promis nimic lui Warszawsky şi nu 1-a sprijinit deloc în afacerile sale.

Apoi scrisoarea lui Warszawsky nu face defel aluzie la pierderile ca comerciante amăgit prin promisiunile intendenţei, de vreme ce urcarea preţurilor de cărăuşie priveau pe guvernul imperial şi aveau. a-i fi restituite, ci de-o mulţime de bani pierduţi pe socoteala sa pentru a împăca conştiinţa liberală a d-lui S. Mihălescu, bani pe care nu-i putea trece în conturile guvernului rusesc, de vreme ce acesta n-are paragraf în buget pentru mite. Va să zică pagube prin diferenţă de preţuri sînt escluse cu totul şi nu poate fi vorba de ele.

*

Ceea ce pretindem noi după cele premise e ca d. Simeon Mihălescu să fie imediat suspendat din funcţie şi arestat preventiv. E vorba de afaceri scabroase de milioane, de exploatarea şi maltratarea neomenoasă a unei populaţii întregi, de o acuzare ce nu are seamăn, iar purtarea acestui domn agravează acuzarea pe zi ce merge.

Rămîind d-sa în funcţie, ba prezidînd oarecum cercetările făcute în chiar cauza sa, aceste cercetări cad sub legitima suspiciune de a fi fost influenţate şi falsificate. Toate apucăturile necorecte de pîn-acuma, toate instrucţiile date procurorului de cum să se poarte şi de ce are să facă afirmă şi mai mult părerea că roşii, înţeleşi între sine fie prin spirit de gaşcă fie prin complicitate, vor să facă lucrul muşama.

*

Presa radicală aduce întîmpinări pentru care n-avem nume.

Românul" susţine că d. Moldoveanu s-ar fi încercat să vînză aceste scrisori d-lor radicali. Noi ştim din contra că d-lor s-au făcut luntre si punte ca să le cumpere şi n-au putut. În fine „Cobza lui Faraon" zice că Warszawsky s-ar fi plîngînd de cheltuielile ce le-a făcut cu baluri şi soarele date spre distrarea preocupaţiunilor d-lui Sim. Mihălescu. N-am mai cita acest argument daca n-ar fi atît de hazliu. Iată dar un milionar plîngîndu-se de
cîteva sute de ruble cheltuite pe vinuri şi pe lumînări. Tare-i nostimă şi cu duh şi straşnice vorbe dau din „Cobză".

Repetăm încă o dată, că suspendarea imediată din funcţiune a d-lui Sim. Mihălescu e unicul mijloc pentru a abate bănuiala publică de pe clina pe care a apucat, căci ea merge cu mult mai departe decum le place a presupune d-lor radicali, ea se întinde asupra cabinetului îndeobşte, asupra d-lui Brătianu îndeosebi. Dacă d. Brătianu nu voieşte ca publicul să crează că a fost părtaş, dacă ceilalţi miniştri nu vor să fie a priori suspectaţi de complicitate în această afacere, trebuie neapărat să înlăture din calea justiţiei şi a cercetării piedeca vie, creată prin rămînerea la post a unui om asupra căruia atîrnă o acuzare atît de gravă.

[20 aprilie 1879]

 

[„D. AL. A. MACEDONSKY..."]

 

D. Al. A. Macedonsky, fost director al prefecturei Silistra Nouă, în care calitate a comis escrocherii şi falsuri în acte publice (precum ne spunea o corespondenţă ce am publicat), în loc de-a fi trimis înaintea justiţiei pentru acele acte scandaloase spre a-şi lua pedeapsa meritată, printr-un decret ce publică „Monitorul" de azi vedem cu mirare că e numit administrator al plăşii Sulina din jud[eţul] Tulcea.

[21 aprilie 1879]

 

[„S-AU ÎMPLINIT OPT ZILE..."]

 

S-au împlinit opt zile de cînd în coloanele ziarului nostru s-au făcut oarecare distăinuiri asupra afacerii scandaloase privitoare la rechiziţiile de care pentru armata rusească şi pînă în ziua de astăzi nu s-a făcut nimic pentru ca ţara să primească satisfacţia cuvenită cît mai curînd.

Aşteptăm ca puterea publică să-şi facă datoria.

Sperăm totodată că-şi vor face datoria toţi oamenii oneşti în mînele cărora se află dovezi privitoare la această afacere, căci vorba e de a repara buna reputaţie a ţării.

Îndeosebi sperăm că d. C. Caramanlău va binevoi să lămurească opinia publică asupra motivelor pentru care şi-a dat demisiunea din postul de prefect al districtului Vlaşca, deoarece se asigura chiar pe atunci că această afacere scandaloasă ar fi fost cauza demisionării d-sale şi că d-sa posede acte privitoare la rechiziţiile de care şi la activitatea d. Andrescu, comisarul antreprenorului Warşavschi. Onestitatea d-lui C. Caramanlău e mai presus de orice bănuială şi nu ne îndoim că şi cu această ocazie vom avea mulţumirea de a constata că sînt şi între „liberali" oameni de caracter. A tăcea acum, după distăinuirile făcute, ar fi un fel de complicitate şi sperăm că d. Caramanlău va respinge orice bănuială privitoare la persoana d-sale.

[22 aprilie 1879 ]

 

[„SPERĂM A PUTEA ADUCE ÎN CURÎND..."]

 

Sperăm a putea aduce în curînd un răspuns amănunţit la lunga întîmpinare Mihălescu publicată în suplimentul „Românului". Deocamdată ne mărginim la reproducerea scrisorii d-lui N. T. Moldoveanu trimisă „Binelui public". Din capul locului cititorii suplimentului Mihălescu

a cătat să rămîie surprinşi de stilul împodobit cu flori retorice împrumutate de la prostituţie, de coordonarea arbitrară a datelor şi de tăcerea ca piticul asupra scrisorii generalului Russisky.

A alege din mulţime de documente pe acelea cari convin momentan, a nu pune la unele ziua în care ele au fost eliberate, a şterge ca cu buretele toate deosebirile de timp si de altă na-tură, a anticipa şi prejudeca cercetările legale începute, a insulta, pe contrarii cărora n-ai nimic a le imputa iată asemenea un mod de discuţie, pe care însă nu-1 vom urma noi. Dată după dată, act după act, observînd pretutindenea din fir în păr legătura între cauza sunătoare şi efectul monstruos, astfel sperăm a urma noi discuţiunea.

Iată deocamdată scrisoarea d-lui Moldoveanu.

[25 aprilie 1879]

 

[„ZILELE DIN URMĂ S-A RĂSPÎNDIT..."]

 

Zilele din urmă s-a răspîndit prin Bucureşti şi provincie şi s-a lipit de strade o proclamaţie apocrifă, iscălită cu numele plin a generalului Florescu. Se înţelege că, după obiceiul onestităţii radicale, nu s-a pus nici tipografia în care acest pamflet trivial a fost tipărit, necum numele autorului liberal. Roşii, simţindu-şi căderea aproape, vor să răspîndească înaintea dezastrului acel miros de puşcărie atît de propriu existenţei lor. De la iscălirea unui nume străin sub o proclamaţie pînă la falsificarea de înscrisuri şi la plastografie pură nu e nici un pas deosebire, încît nobilul cavaler de industrie care a compus şi răspîndit acea proclamaţie e pe deplin matur pentru izolarea celulară, în care să urmeze a-şi pune pe hîrtie, în toată taina şi fără a jena pe nimeni, meseria de-a contraface iscălituri străine.

Se vede că s-apropie ziua în care cuvintele roşu şi escroc să fie identice. Atragem atenţia Parchetului asupra acestui act, care nu mai are a face deloc cu libertatea presei, ci cu libertatea caracteristică, pedepsită de Codul penal, de-a contraface iscăliturile altora.

[25 aprilie 1879]

 

[„TOŢI ŞTIU..."]

 

Toţi ştiu estrema moderaţiune cu care s-a esprimat pîn-acuma în manifestele lor comitetele electorale conservatoare.

În aceste manifeste era vorba de gravele cestiuni ce sînt a se rezolva de cătră Camerele de revizuire, de cumpătul şi moderaţiunea ce trebuie să predomine ca să se dea o soluţiune care să-mpace exigenţele Tractatului de la Berlin cu interesele economice şi sociale ale României, în fine în unele manifeste se vorbeşte despre greutăţile şi neajunsurile ce întîmpină agricultura noastră — ramul principal de producţiune — din partea concurenţei americane şi ruseşti şi despre mijloacele la care am trebui să ne gîndim pentru a combate aceste rele. În toate se vedea o idee clară, se vedea priceperea intereselor ţării, rostită în tonul moderat al omului convins. Manifestul comitetului electoral din Bucureşti recunoştea necesitatea de-a se vedea în Adunări toate nuanţele de partid, prin urmare şi roşii.

Noi în fine am sfătuit de atîtea ori în ,,Timpul" pe alegători de-a alege pe cine vor, negustori, meseriaşi, ţărani fie — numai oameni oneşti şi neatîrnaţi să fie, oameni cari să nu fie avizaţi la resursele bugetului pentru a trăi. Aceasta este părerea noastră statornică. Noi sîntem siguri că oamenii cu capitaluri sau cu învăţătură temeinică pe care curentul i-ar fi aruncat în partidul roşu şi cari sînt liberali din convingere pură şi dezinteresată se pot consfătui şi înţelege prea bine în toate cestiunile cu partidele opuse. Cu cine nu ne putem înţelege dintre roşii e lesne de spus : nu ne putem înţelege cu aceia cari sînt roşii nu pentru că sînt convinşi, ci pentru că n-au nimic şi nu ştiu nimic, pentru cari stăpînirea roşie e singura cale de-a-şi întreţine existenţa,

 

cu elementele economiceşte şi social nesănătoase, cu cumularzii, semidocţii, advocaţii fără pricini, vînătorii de posturi şi de moşii ale statului, cu toţi cei ce nu pot trăi decît din buget, fie direct, fie indirect.

Desi această idee o avem în mod statornic, totuşi n-a fost esprimată în manifestele electorale, înţelegîndu-se de sine că prin ele nu ne adresam decît la elementele pozitive ale naţiunii, la cei ce au sau ştiu ceva, în sfîrşit la naţiune în adevăratul înţeles al cuvîntului.

Comitetul partidului internaţional-liberal publică şi el un manifest, contrariu prin toată atitudinea şi maniera de-a vedea la manifestele noastre.

Iată pasaje în care comitetul acesta vorbeşte la adresa adversarilor lui politici:

Pe cine veţi alege?

Aveţi în faţa voastră de o parte partida naţională liberali. Aceasta e o partidă constituită şi organizată, cu drapelul şi programa sa.

De altă parte aveţi cîteva personalităţi, chiar însemnate, dar divizate între dînsele şi prin urmare fără sprijin spre a forma o partidă în naţiune. Un singur interes [î]i trage, interesul puterii; o singură dorinţă-i munceşte, aceea de a apuca această putere. Îşi cunosc bine neputinţa; ştiu bine că ţara îi respinge; dar pasiunea lor pentru putere-i orbeşte într-atît încît, disperînd de a veni la guvern prin voinţa naţiunii, au mers pînă a face o moţiune în Senat prin care cereau chiar guvernului partidei naţionale-liberale să-i primească în sînul său. Aceşti oameni însă au trebuinţă de un nume şi s-au intitulat conservatori; simt bine necesitatea unei programe fundate pe principie şi cînd cîţiva dintr-înşii voiră să le formuleze o dată în viaţa lor politică, în petiţiunea de la Iaşi, au consemnat într-însa negaţiunea chiar a principielor care servesc de bază constituţiunii noastre sociale şi politice. Iacă cine sînt cei ce pretind a se numi conservatori şi cari nu sînt decît reacţionari.

Dar faptele vorbesc îndestul. Reacţiunea s-a năpustit la aproape şapte ani asupra ţării. Vă aduceţi aminte cum a lucrat. A înlăturat Constituţiunea, pactul nostru fundamental, şi a falsificat reprezentaţiunea naţională, numindu-şi mai în toate judeţele deputaţi cu forţa. Excesele ei în alegeri au mers pînă la vărsări de sînge. Nici una din libertăţile publice n-a fost respectată de dînsa: libertatea individuală, libertatea presei şi a cuvîntului, inviolabilitatea domiciliului, toate au fost lovite prin perchiziţiuni şi prin întemniţarea ziariştilor opoziţiunii. Înjosise magistratura prin influinţa ce guvernul căta să exercite asupra deciziunilor ei. Umilise oştirea întrebuinţînd pe soldat la sugrumarea drepturilor cetăţeanului. Finanţele ţărei erau sleite; legile statului destinate a crea şi a constata veniturile şi cheltuielele erau făcute spre a înşela opiniunea publică şi chiar compturile definitive erau falsificate. Creditul statulul era ruinat. Concesiunile oneroase şi impozitele necumpănite secaseră aproape sorginţile economice ale ţărei.

Spiritul de neadevăr şi, să zicem odată vorba proprie, obrăznicia unei coterii de nimic nu poate merge mai departe decît în aceste acuzaţiuni.

Concesiunea Stroussberg votată de ei, dezordinea şi dezechilibrarea finanţelor introdusă de ei, alegerile cu reteveiul şi cu influinţa morală introduse de ei, falsificarea reprezentaţiunii naţionale erijată în sistem tot de ei, percheziţiunile neumane din partea unor oameni cari nu erau judecători practicate de ei, c-un cuvînt toate păcatele comise de această bandă de exploataţie le aruncă azi asupra conservatorilor.

Cît despre organizarea partidului internaţional-liberal, n-o negăm.

Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc — nu comunitatea de idei — organizare egală cu cea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie. Din cauza asta vi se pare într-adevăr, onorabililor, că oamenii pe cari-i leagă comunitatea de cultură, de avere si de principii sînt dezbinaţi între ei, căci între conservatori nu sînt stăpîni şi slugi cum sînt la voi, nu e Catilina şi bande catilinare, ci sînt oameni egali prin avere şi cultură, oameni cari, daca voiesc puterea, n-o voiesc pentru ei, ca mijloc de trai, ci pentru ca să scape ţara de voi, de sterilitatea voastră de gîndire şi sentiment, de lăcomia şi corupţiunea voastră.

Ceea ce voi numiţi organizarea voastră nu însemnează decît disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Voi sînteţi înainte de toate o societate secretă şi după aceea un partid politic.

Vai de aceia din societatea voastră secretă care ar îndrăzni să aibă o altă părere decît şefii. Din cauza aceasta nici nu sînteţi legaţi prin principii. Acum republicani-federalişti de Ploieşti, acum monarhişti-lingăi, sărutînd praful de pe urmele monarhului, acum rusofili şi-ndată după aceea rusofobi, acum de gît cu Cremieux şi cu Montefiore apoi evreofagi, admiţînd pe rînd toate principiile, după cum credeţi c-aţi putea amăgi opinia poporului pe care-1 esploataţi, în fond însă neavînd nici un principiu statornic decît numai acela de-a răsturna cu orice preţ orice organizare solidă a societăţii române şi de-a mănţine puşcăria voastră în sferele puterii statului.

[27 aprilie 1879]
[„D. S. MIHĂLESCU ŞI-A DAT DEMISIUNEA..."]

 

D. S. Mihălescu şi-a dat demisiunea după cum se zice, deşi nu ştim dacă toată retragerea aceasta nu este numai pe hîrtie. Intimitatea d-sale cu corifeii politici ai roşilor mergea atît de departe încît în vremea din urmă trecuse zvon prin lume că d-sa va adopta pe un fiu al d-lui I. Brătianu, cînd iată că veni deodată istoria Warszawsky, ca un nor greu asupra întîmplărilor idilice.

Pentru a nu lăsa să se trezească lucrul, d. N. Moldoveanu ne trimite un răspuns la întîmpinarea lungă a d-lui Simeon Mihălescu. Acea întîmpinare, publicată într-un suplement al „Românului", încunjură cu pază raportul no. 1479 din 20 mai 1878 a intendentului armatei ruseşti, general Rassisky, şi, spre a se şterge ca cu buretele declaraţia acestui general că nu a cerut care de rechiziţie nici pentru guvernul imperial, nici pentru Warszawsky, d. Simeon Mihălescu caută a atribui stăruinţelor d-sale urcarea tarifului de transporturi şi aceasta prin următoarele cuvinte:

Îmi permit a vă ruga să publicaţi cele ce am onoare a vă alătura, ca publicul să poată compara valoarea acuzaţiunilor ce mi s-au adus personal cu atîta sfruntare şi să poată să-şi facă convingerea dacă intendenţa, prin reprezintanţii ei, putea să mă mai şi mituiască cu bani, pentru că am contribuit din răsputeri ca să plătească preţurile din ultimul tarif şi cu modul de control cum s-a plătit, şi să poată, în fine, să se domirească că drept a avut Varşavschi să se plîngă, chiar dacă ar fi adevărat că s-a plîns, că mult 1-a costat, ca bani, ca trudă, ca osteneală, ca să mă facă să stau încă în minister, din care am fost rugat pe d. Brătianu să mă lase a mă retrage dacă nu s-ar fi admis ultimul tarif, ca să lase altuia locul de a tolera antreprenori ca Moldoveanu şi Botezatu, să exploateze pe bieţii ţărani cu preţ mai de nimic în comparaţiune cu cele ce au fost nevoiţi a plăti.