Nu putem disocia sexualitatea de relaţia bărbat-femeie, de imaginea cuplului ca loc al împlinirii sexuale a celor doi parteneri.
Pe lângă elementele biologice care determină particularităţi masculine şi feminine ale sexualităţii, relaţia bărbat-femeie poartă şi amprenta socioculturală a epocii şi civilizaţiei respective.
Civilizaţia occidentală a fost marcată multă vreme şi continuă să fie în bună măsură şi acum, de un model masculin al sexualităţii, centrat în jurul căutării performanţei ca garant al unei sexualităţi «normale».
MODELE CULTURALE ALE SEXUALITĂŢII CUPLULUI
Modelul masculin al sexualităţii este construit în jurul unei dimensiuni normative a sexualităţii masculine care încurajează o viziune «nonrelaţională» asupra sexualităţii (Levant şi Brooks, 1997).
În 1995 Brooks descria acest mod distorsionat de a privi femeia şi sexualitatea, socialmente validat, numindu-l «Centerfold Syndrome».
Acest model asupra sexualităţii are o determinare socială, fiind construit pe modul în care băiatul a fost condiţionat de mic să se relaţioneze cu sexul feminin, ulterior fiind întărit de tipare culturale asupra femeii şi sexualităţii (Brooks, 1995).
«CENTERFOLD SYNDROME» (Brooks, 1995)
Cinci dimensiuni principale:
1) “Obiectualizarea”
Procesul de obiectulizare a femeii şi corpului feminin de către bărbat ar fi responsabil de tendinţa bărbaţilor de a vedea femeia ca obiect al dorinţelor lui sexuale, femeia ar avea tendinţa de a se privi pe sine ca obiect sexual.
2) Validarea masculinităţii
Masculinitatea ar avea nevoie pentru a fi validată ca atare de femeie, de răspunsul corpului feminin ca reflectare directă a masculinităţii partenerului.
Femeia la rândul ei îşi joacă rolul care i-a fost atribuit, “de a face lucruri care să îl facă pe bărbat să se simtă masculin” (Pleck, 1981).
Bărbatului i se atribuie rolul de expert al sexului, care conduce excitarea către orgasmul obligatoriu al ambilor parteneri, punându-se în acest fel sexualitatea sub semnul performanţei.
«CENTERFOLD SYNDROME» (Brooks, 1995)
3) “Femeia ca trofeu”
Într-o lume dominant masculină ierarhizată, competiţia este de o maximă importanţă iar masculinitatea se măsoară prin comparaţie cu alţi bărbaţi. Femeia, corpul feminin, devin un semn al succesului şi calităţilor masculine ale bărbatului care a cucerit-o, un “trofeu de luptă”.
4) Teama de intimitate
Există o condiţionare a bărbatului, încă din copilărie, pentru o supresie a nevoii de senzualitate fizică, a vulnerabilităţii şi intimităţii. Din această cauză ca adult el va evita intimitatea emoţională excesivă în sexualitate şi va avea tendinţa de a nu se autoriza să îşi recunoască nevoia de apropiere emoţională sau senzuală, reducându-le la o nevoie pur sexuală. În acest fel va avea tendinţa să disconecteze starea emoţională de starea de excitare sexuală, putându-se angaja într-o activitate sexuală şi fără prezenţa unei legături afective, adică într-o sexualitate “non-relaţională” (Levant şi Brooks, 1997).
«CENTERFOLD SYNDROME» (Brooks, 1995)
5) Latura voieuristă ca trăsătură a sexualităţii masculine
Dimensiune argumentată de producţia masivă de materiale erotice şi pornografice, ale căror consumatori majoritari sunt bărbaţii.
Există o evoluţie a acestui model în ultima vreme, pe măsură ce rolul dominant al bărbatului în societate se relativizează. Femeia devine independentă financiar, creşte numărul mamelor celibatare, creşte numărul de bărbaţi şomeri care rămân acasă să se ocupe de copii.
Rolurile sociale masculin şi feminin se relativizează şi odată cu ele şi implicaţiile lor în sexualitate.
«CENTERFOLD SYNDROME» (Brooks, 1995)
În noul model în sexologie se pune accentul pe influenţa rolului sexual masculin şi feminin în relaţia de cuplu, pe aspectele relaţionale şi psihologice ale sexualităţii, plecând de la următoarele elemente fundamentale (Stock şi Moser, 2001):
recunoaşterea inegalităţii de gen masculin şi feminin din punct de vedere social şi cultural
recunoaşterea influenţei acestor diferenţe în relaţionare şi a necesităţii intervenţiei la acest nivel
acordarea unui interes egal aspectelor subiective şi afective ale sexualităţii în raport cu performanţa fizică
recunoaşterea implicării rolurilor tradiţionale masculin şi feminin în etiologia unor disfuncţii sexuale şi necesitatea intervenţiei terapeutice la acest nivel
recunoaşterea experienţei diferite a bărbatului şi a femeii în ce priveşte socializarea sexuală, luarea de decizie în sexualitate, constrângerea sexuală şi influenţa factorilor relaţionali în disfuncţia sexuală.
«CENTERFOLD SYNDROME» (Brooks, 1995)
Modelul sexualităţii integrate, este de mare ajutor în terapia cuplurilor în dificultate.
NOUL MODEL AL SEXUALITĂŢII
Se conturează astfel un alt model al sexualităţii, în care accentul se deplasează de la performanţa sexuală la profunzimea relaţiei între parteneri, o sexualitate care integrează senzualitatea, senzorialitatea, afectivitatea, intimitatea emoţională, comunicarea.
NOUL MODEL AL SEXUALITĂŢII
Excitarea sexuală este văzută nu ca un impuls cu caracter de urgenţă care cere o manifestare rapidă şi imediată, ci ca o variaţie ritmică şi naturală, o stare fiziologică şi psihologică ce poate fi integrată în realitatea relaţională şi emoţională a fiecăruia.
Un obiectiv important al terapiei disfuncţiilor sexuale în cuplu îl reprezintă tocmai o reînvăţare a sexualităţii dintr-o perspectivă relaţională, prin ameliorarea comunicării în cuplu, intensificarea senzualităţii şi intimităţii emoţionale (Brooks, 2001).
EROTISM MASCULIN- EROTISM FEMININ
Fiecare partener aduce în relaţia de cuplu propria amprentă erotică, formată în funcţie de istoria personală a fiecăruia dar şi de specificul masculin sau feminin al erotismului, dezvoltat odată cu integrarea rolurilor sociale masculin şi feminin.
ORGASMUL SIMULTAN
Important pentru evoluţia unui cuplu este modul în care cei doi parteneri cunosc particularităţile orgasmice ale celuilalt şi sunt dispuşi să ţină seama de ele, astfel încât fiecare dintre cei doi să dea şi să primească satisfacţie în relaţia lor sexuală.
Unul din marile mituri este cel privitor la „orgasmul simultan”(Margueritte Y.), care nu este obligatoriu pentru o bună relaţie, nici o realitate, în majoritatea cuplurilor.
Multe cupluri obsedate de căutarea orgasmului simultan sfârşesc prin blocaje la unul dintre parteneri, prin crearea unui sentiment de vinovăţie sau de frustrare.
ORGASMUL SIMULTAN
Cel mai adesea victima este femeia, care simulează orgasmul simultan de teama de a nu-şi dezamăgi partenerul de cuplu, făcându-l să caute relaţia ideală în altă parte (Gerent C., 1988)
Diferenţele de gen, bărbat-femeie, îşi spun cuvântul şi în modul de abordare a relaţiei de cuplu.
Femeia abordează relaţia mai mult şi cu mai multă complexitate decât bărbatul, fiind preocupată mai ales de aspectele emoţionale ale acesteia.
Bărbatul are tendinţa de a fi preocupat de probleme concrete şi de a se implica în acţiune pentru a le rezolva, uneori în detrimentul comunicării şi schimbului afectiv cu partenera. Femeia îşi asumă mai multă responsabilitate pentru relaţie, având rolul social de «expert în relaţionare».
RELAŢIA DE CUPLU ŞI INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Conceptul de inteligenţă emoţională şi modul diferit de manifestare a ei la partenerul masculin şi la cel feminin aduc o nouă viziune asupra problemelor de cuplu şi a terapiei lor.
Inteligenţa emoţională conferă subiectului capacitatea de a dezvolta emoţia adecvată ca intensitate şi modalitate de exprimare, adaptată situaţiei/persoanei cu care interacţionează, momentului şi scopului propus (Goleman, 1995).
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Diferită de inteligenţa abstractă măsurabilă prin IQ fără să îi fie însă opozabilă, inteligenţa emoţională conferă individului siguranţă de sine, optimism şi echilibru social, capacitatea de a fi asertiv şi în acelaşi timp empatic şi atent la reacţia şi sentimentele celuilalt.
Inteligenţa emoţională ar fi calitativ diferită la bărbat faţă de femeie, iar deficitul de inteligenţă emoţională al unuia sau ambilor parteneri ar caracteriza cuplurile care ajung la separare (Goleman, 1995).
Diferenţele emoţionale dintre bărbaţi şi femei îşi au rădăcinile încă din copilărie, băieţii şi fetele crescând în două lumi emoţionale diferite.
În educaţia lor fetele sunt expuse unei cantităţi mai mari de informaţii despre emoţii decât băieţii, care în plus sunt încurajaţi în a nu îşi manifesta emoţia pentru a nu se arăta vulnerabili.
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Dezvoltarea limbajului, mai rapidă şi mai complexă la fete, le permite să îşi exprime mai uşor emoţiile în cuvinte în timp ce băieţii, mai lenţi în învăţarea vorbirii, vor avea tendinţa să şi le exprime în acţiune, eventual în conflicte fizice.
Odată ajunşi la maturitate, aceste diferenţe se accentuează odată cu asumarea clară a rolului social masculin sau feminin.
Femeile, de exemplu, au o mai mare capacitate de a citi expresia emoţională de pe figura interlocutorului decât bărbaţii. Astfel o femeie ar trebui să fie mult mai tristă decât un bărbat pentru ca acesta să sesizeze expresia de tristeţe de pe figura partenerei.
Dacă femeia aşteaptă de la partenerul ei aceeaşi competenţă emoţională pe care ea o oferă va fi dezamăgită, mai ales dacă va avea tendinţa să atribuie această «lipsă de înţelegere» unei lipse de afecţiune pentru ea şi nu unui specific masculin al emotivităţii.
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Decisive în evoluţia relaţiei dintre parteneri nu ar fi atât punctele de vedere divergente asupra unor probleme esenţiale, cât modul de abordare emoţională a acestora.
Depăşirea diferenţelor înnăscute între sexe şi abordarea emoţiilor dificile cu un grad de inteligenţă emoţională de către ambii parteneri contribuie la depăşirea neînţelegerilor din cuplu, scăzându-le vulnerabilitatea în faţa emoţiilor negative care pot eroda relaţia de cuplu.
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
Emoţiile corozive care pot distruge căsnicia (Gottman, 1994).
critica distructivă (care desfiinţează partenerul ca persoană, dincolo de comportamentul concret care a declanşat cearta),
desconsiderarea partenerului (dispreţul şi dezgustul),
refugiul în spatele unui zid de tăcere.
Există diferenţe între sexe, în cuplul disfuncţional femeile având în general tendinţa să agreseze partenerul prin critici şi reproşuri, în timp ce bărbatul devine defensiv, preferând tăcerea şi necomunicarea. Interesant este că ambele modalităţi sunt trăite ca extrem de agresive de către celălalt sex, pentru bărbat critica femeii fiind echivalentă cu o nerecunoaştere a valorii şi deci a masculinităţii sale, iar pentru femeie lipsa de disponibilitate pentru comunicare fiind echivalentă cu o lipsă de afecţiune din partea partenerului (Goleman, 1995).
ELEMENTE CARE POT PREVENI SAU DEPĂŞI BLOCAJUL EMOŢIONAL
Capacitatea de a se calma sau de a-l calma pe partener,
Empatia
Ascultarea atentă a celuilalt.
RELAŢIA DE CUPLU – ÎNTRE CONSTITUIRE ŞI DESTABILIZARE
Relaţia de cuplu este expresia unui echilibru dinamic permanent, aflat sub influenţa mai multor factori, interiori sau exteriori cuplului.
Factorii interni, legaţi strict de cei doi parteneri, sunt multipli, intricaţi şi disociaţi: sexualitatea, plăcerea, erotismul, dorinţa de a avea un copil, calitatea relaţiei şi comunicarea, şi nu în ultimul rând problema identităţii, care tinde să fie din ce în ce mai importantă în epoca noastră (Abraham, 2002).
O relaţie de cuplu este şi sub influenţa celor din jur, a presiunii externe, a activităţilor şi experienţelor externe ale fiecărui partener.
FACTORI DE PERTURBARE RELAŢIONALĂ ÎNTR-O RELAŢIE MARITALĂ
adulterul,
gelozia excesivă,
conflictele de loialitate între unul din parteneri şi familia de origine,
implicarea excesivă în muncă a unuia dintre parteneri,
o afecţiune medicală în simptomele şi tratamentul căreia unul dintre parteneri se implică de o manieră excesivă.
Într-o relaţie apropiată este necesară o definire a unor limite, acceptate de ambii parteneri, în ce priveşte gradul de interferenţă externă în cuplu ca şi gradul de implicare în exterior a fiecărui partener.
DISCORDANŢE ÎNTRE PARTENERI CE POT NAŞTE CONFLICTUALITATEA ÎN CUPLU
Relaţia de cuplu evoluează odată cu cei doi parteneri, «distanţa» relaţională modificându-se şi ea în timp.
La începuturile formării cuplului există o tendinţă fuzională, simbiotică, care trimite la mitul androginului (Tudose, 2001).
În timp cei doi parteneri se redefinesc în autonomia lor, realizându-se o nouă distanţă relaţională, mai mare sau mai mică în funcţie de particularităţile celor doi parteneri.
O distanţă trăită ca insuficientă sau sufocantă pentru unul dintre parteneri poate fi văzută ca prea mare pentru celălalt partener, dependent de primul.
FIDELITATEA ÎN CUPLU
Este una din verigile de bază ale cuplului, indiferent cât de „bătrân” ar fi acesta.
Fidelitatea este şi rămâne o valoare etică, ba chiar afectivă, de cea mai mare importanţă, dar şi o adevărată intrare pe uşa principală a patologiei direct în ceea ce psihiatrii descriu ca delir de gelozie sau gelozie patologică.
Partenerii sunt fideli în cuplu din motive etologice (acesta este comportamentul natural al speciei umane dotate cu inteligenţă), socio-economice, etice şi religioase.
Această multitudine de factori face ca individul infidel să fie nevoit să rupă o serie de tabuuri care-i diminuează plăcerea şi interesul pentru legătura infidelă, grevând-o de teamă şi sentimente de vinovăţie.
FIDELITATEA ÎN CUPLU
Contrar acestor tendinţe pro-fidelitate, societatea modernă – prin exacerbarea sexualităţii şi prin separarea ei de dragoste (un fel de sport, marfă, comportament instinctiv) – împinge pe nenumărate căi individul spre legături infidele, văzute ca o tentaţie puternică, oarecum diferită de relaţia sexuală de cuplu.
Există concepţia conform căreia, din când în când, individul îşi pot lua vacanţe morale (la mare sau la munte) în timpul cărora îţi poţi înşela liniştit partenerul de cuplu.
Această idee este puternic susţinută de reclamă – zeul societăţii moderne – pentru care fidelitatea este un cuvânt important numai când se referă la margarină, ciorapi, vopsea, supe instant, detergenţi.
FIDELITATEA ÎN CUPLU
Există şi o patologie a fidelităţii, ilustrată de persoanele care verifică până la absurd, în fiecare moment al existenţei, dacă partenerul le mai este fidel sau nu, pe principiul „iubirea se cere păzită cu zel şi de ea şi de el”.
Această iubire devine repede un coşmar pentru cel supus în permanenţă unor verificări aproape poliţieneşti în care spiritul detectivist al verificatorului depăşeşte rapid tot ceea ce romanul poliţist a imaginat vreodată.
FIDELITATEA ÎN CUPLU
Din nefericire, acest sindrom Othello – deşi poate fi găsit şi în varianta feminină – are de multe ori urmări tragice, exact ca în drama shakespeariană. Evident, bănuielile cele mai sumbre şi infidelitatea sunt o pură creaţie a unei minţi prea înfierbântate care, fără să aparţină unui personaj cu un complex etnic (precum Othello), este cel mai adesea rezultatul unor complexe sexuale.
De altfel, în patologie este foarte bine cunoscut că impotenţa din alcoolism este însoţită de teribile deliruri de gelozie. Fixaţiile şi complexele de tip oedipian joacă şi ele un rol important în gelozia patologică.
Fidelitatea trebuie să rămână o relaţie mutuală de cuplu
Fidelitatea formală sau prea mult discutată şi declarată nu va duce decât la dispariţia celorlalte sentimente, adică pur şi simplu la disoluţia cuplului.
ALEGEREA PARTENERULUI
Studiul american făcut pe partenerii conjugali(1990),arată că 93% sunt de aceeaşi rasă, 82% sunt similari ca nivel educaţional, 78% sunt la o diferenţă de vârstă de până la 5 ani, 72% sunt de aceeaşi religie.
FACTORI DE RUPTURĂ A CUPLULUI
Durata existenţei cuplului este dependentă de toleranţa individuală a celor doi parteneri faţă de factorii de ruptură a cuplului.
Incompatibilitatea erotică
Când orgasmul reciproc nu se obţine sau eroticitatea subiectivă nu mai este concordantă, riscul de ruptură a cuplului creşte. Toleranţa la incompatibilitatea erotică diferă însă în funcţie de sex (femeia tolerând-o în general mai bine decât bărbatul) ca şi de factori culturali, odată cu revoluţia sexuală a anilor ‘70, de exemplu, fiind din ce în ce mai acceptată cultural ruptura din motive de incompatibilitate erotică.
FACTORI DE RUPTURĂ A CUPLULUI
Incompatibilitatea socială
Odată legătura erotică diminuată ca intensitate, factori ca diferenţa de rang social, programe diferite datorate profesiei partenerilor sau depărtarea fizica pot contribui la ruptura cuplului.
Incompatibilitatea caracterială
Poate constitui un factor de ruptură în măsura în care favorizează conflictele şi certurile între parteneri. Toleranţa cuplurilor la conflicte este însă variabilă, în mod paradoxal unele cupluri conflictuale putând dura mai mult decât cupluri aparent liniştite dar la care tensiunile se acumulează în timp fără să fie exprimate.
FACTORI DE RUPTURĂ A CUPLULUI
Infidelitatea
Există o tendinţă instinctuală la fidelitate faţă de partener, favorizată de împlinirea orgasmică reciprocă, care creează un «marcaj» al partenerului.
Toleranţa individuală la adulterul celuilalt este variabilă în funcţie de individ. Pentru că marcajul partenerului durează mai mult decât dorinţa erotică, infidelitatea partenerului este percepută în general ca o rănire în amorul propriu.
În diferite circumstanţe culturale sau sociale, pare să existe o diferenţă naturală între tendinţa poligamă a bărbaţilor şi tendinţa monogamă a femeii. În raportul Simon, adulterul este majoritar masculin, cu un procent de 30%, faţă de doar 10% la femei.
legătura extraconjugală nu duce la renunţarea la viaţa de cuplu, partenerul adulter oscilând între siguranţa şi constanţa cuplului şi aventura personală valorizantă, între instinctul de seducţie iterativ şi conştiinţa personalizantă (Zwang, 2000).
FACTORI DE RUPTURĂ A CUPLULUI
Monotonia
Rutina, uniformitatea, monotonia care se pot instala într-o relaţie de cuplu odată cu trecerea timpului pot duce la o activitate erotică stereotipă, puţin gratifiantă şi valorizantă.
În aceste condiţii un adulter poate pune individul într-o oscilare dialectică între identitatea securizantă dar monotonă trăită cu partenerul conjugal şi noutatea valorizantă a relaţiei adultere, putând ajunge până la ruptura cuplului.
Evoluţia divergentă
Evoluţia în timp a fiecărui partener îi poate duce pe drumuri diferite, fie din punct de vedere al divergenţei de gusturi şi de valori, fie pur şi simplu din punct de vedere al aspectului fizic, marcat mai mult sau mai puţin de trecerea timpului şi generând în consecinţă o eroticitate obiectivă diferită la cei doi parteneri.
VÂRSTA
Vârsta foarte tânără a membrilor cuplului
Vârsta ridicată a cuplului
Diferenţele mari de vârstă între parteneri (de regulă în defavoarea bărbatului)
Perioade de vârstă critice la unul din parteneri
VECHIMEA CUPLULUI
Cuplul nerodat
Cuplul prea uzat
Cuplul super-integrat
ISTORIA CUPLULUI
Felul cum s-a constituit cuplul
Furtunile care s-au abătut de-a lungul timpului asupra lui
Existenţa unor perioade de separaţie
Existenţa unor relaţii paralele
Tensiunile sexuale neîmpărtăşite
Existenţa unor disfuncţii privind comunicarea
Existenţa unor disfuncţii în planul strict al sexualităţii
EXISTENŢA COPIILOR
Problemele cuplului infertil
Reacţiile la apariţia copiilor
Sindromul de cuib gol
Dificultăţi cu copiii nevrotici care dorm în camera părinţilor
Existenţa unui specialist specializat în sexologie
Relaţia sexologului cu ceilalţi specialişti
Capacitatea cuplului de a depăşi prejudecăţile curente
NIVELUL ECONOMIC
Capacitatea cuplului de a-şi asuma material costurile tratamentului
Absenţa/prezenţa unor probleme economice care afectează stabilitatea cuplului sau bugetul de timp al acestuia
Modelul cuplului de la un anumit nivel economic
CUTUMELE GRUPULUI SOCIAL
Valoarea sexualităţii în comunitate
Modelul de abordare al disfuncţiei sexuale de către comunitate
Mitologia sexuală a grupului
Valoarea geloziei în grup
Factori centrifugi şi centripeţi în stabilitatea cuplului
DIFERENŢELE DE STIL SEXUAL – ELEMENT DESTABILIZATOR AL CUPLULUI
Diferenţele de stil sexual între parteneri îşi pot pune amprenta pe relaţia de cuplu, împiedicând acea conectare emoţională în jurul căreia se constituie unitatea cuplului (Ellison, 2001).
Aceste diferenţe se pot referi la limbajul senzorial dominant al fiecărui partener (Cameron-Bandler, 1985). Fiecare individ are un stil senzorial propriu cu care abordează sexualitatea, stil caracterizat prin dominarea unei căi senzoriale asupra celorlalte.
DIFERENŢELE DE STIL SEXUAL – ELEMENT DESTABILIZATOR AL CUPLULUI
Pentru unii este important tactilul, pentru alţii vizualul, olfactivul sau auditivul. În cazul în care aceste stiluri senzoriale diferă radical la cei doi parteneri, iniţierea activităţii sexuale, comunicarea şi găsirea plăcerii în relaţia sexuală vor fi mai dificile.
Terapia se va concentra în aceste cazuri pe găsirea unor modalităţi de a include, simultan sau alternativ în timpul activităţii sexuale, stimuli care să se adreseze modalităţilor senzoriale dominante ale fiecărui partener.
DIFERENŢELE DE STIL SEXUAL – ELEMENT DESTABILIZATOR AL CUPLULUI
Focalizarea atenţiei în timpul activităţii sexuale este un alt element de stil sexual care poate fi diferit la cei doi parteneri (Mosher, 1980).
Pentru unul dintre parteneri căutarea noutăţii sau a unei noi căi de autoexprimare poate fi expectaţia principală legată de sex, chiar dincolo de confortul, siguranţa sau plăcerea fizică. Imageria mintală în aceste cazuri constă adesea în adevărate scenarii erotice complexe, uneori transpuse în realitate.
O altă modalitate poate fi concentrarea atenţiei pe căutarea senzaţiei şi eventual a orgasmului, caz în care imageria mintală e dominată de imagini senzoriale mai puţin structurate ca scenariu, urmărindu-se mai puţin tehnici sexuale variate cât senzualitatea ca liant al intimităţii între cei doi parteneri.
DIFERENŢELE DE STIL SEXUAL – ELEMENT DESTABILIZATOR AL CUPLULUI
O a treia variantă o reprezintă focalizarea atenţiei pe relaţia de dragoste cu partenerul. În acest caz sexul este trăit ca o apropiere extremă de partener, ca o fuziune, ca un moment de pierdere de sine.
Diferenţele de focalizare a atenţiei în timpul actului sexual pot genera dificultăţi în relaţie, şi aceasta mai ales în cazul lipsei comunicării între parteneri.
În cazul unei bune comunicări sau a intervenţiei terapeutului, cei doi parteneri pot integra în viaţa lor sexuală modurile lor diferite de focalizare a atenţiei, evitând apariţia unor divergenţe sexuale.
Modul de acceptare şi gestiune de către fiecare partener a diferenţelor dintre ei este un alt element care poate duce la consolidarea unităţii cuplului în ciuda acestor diferenţe sau, din contră, la escaladarea unor tensiuni care, acumulate, pot merge până la ruptura cuplului (Gottman, 1994).
DIFERENŢELE DE STIL SEXUAL – ELEMENT DESTABILIZATOR AL CUPLULUI
De asemenea distanţa relaţională existentă într-un cuplu poate fi percepută diferit de către cei doi parteneri. Astfel, o relaţie strânsă, cu tendinţe fuzionare, o apropiere importantă a celor doi poate pe de o parte crea premisele unei sincronizări fericite a sexualităţii.
Această distanţă relaţională mică poate fi trăită diferit de către cei doi parteneri. Pentru unul dintre parteneri o apropiere prea mare poate fi percepută ca o ameninţare la propria autonomie.
Încercările sale de a se distanţa pot reprezenta însă pentru celălalt partener, care se simte în siguranţă şi iubit numai la o mică distanţă relaţională, tot atâtea tentative de a rupe relaţia. Această desincronizare în percepţia distanţei relaţionale poate fi un factor de destabilizare a cuplului.
DISFUNCŢIILE DE CUPLU-UN PUNCT DE VEDERE COGNITIV-COMPORTAMENTAL
O fundamentare teoretică a abordării cognitiv-comportamentale a cuplului în dificultate există încă din anii 1970, odată cu primele intervenţii comportamentale în acest domeniu, bazate pe teoria schimbului social şi pe contractul între parteneri (Start, 1969; Patterson şi Hops, 1972, citaţi de Schmaling şi col., 1989).
Conform modelului comportamental, interacţiile între parteneri în cuplul disfuncţional sunt sub semnul controlului aversiv (Skinner, 1951), în care comportamentul este controlat de sancţiune, de consecinţa sa negativă.
DISFUNCŢIILE DE CUPLU-UN PUNCT DE VEDERE COGNITIV-COMPORTAMENTAL
Partenerii acţionează pentru a evita să fie sancţionaţi de către celălalt, de exemplu pentru a evita cearta, conflictul, etc. Comunicarea între cei doi este în acest caz grav afectată de mecanismul de evitare a interacţiunii.
Esenţa terapiei ar consta în a refocaliza interacţiunea pe un control pozitiv, centrat pe a produce plăcere celuilalt pentru a putea primi plăcere la rândul lui (Schmaling şi col., 1989).
DISFUNCŢIILE DE CUPLU-UN PUNCT DE VEDERE COGNITIV-COMPORTAMENTAL
Modelul învăţării sociale (Bandura, 1977) pune accentul pe înţelegerea proceselor cognitiv-perceptuale care stau la baza interacţiilor în cuplurile disfuncţionale.
Conform acestui model, atribuirile pe care fiecare partener le face pentru a explica propriile acţiuni şi pe cele ale partenerului au o influenţă majoră asupra relaţiei dintre ei şi constituie o ţintă majoră a terapiei.
Stilul cognitiv al fiecăruia îşi pune de asemenea amprenta pe interacţiunea dintre cei doi parteneri în cadrul cuplului.
DISFUNCŢIILE DE CUPLU-UN PUNCT DE VEDERE COGNITIV-COMPORTAMENTAL
Cuplurile disfuncţionale s-ar caracteriza prin puţine interacţii plăcute şi recompensante şi prin existenţa comportamentelor negative reciproce (Gottman, 1976).
Comportamentul negativ al unuia dintre parteneri va genera cu mare probabilitate un răspuns de tip comportament negativ al celuilalt partener, care la rândul lui va accentua comportamentul negativ al primului, ajungându-se la o escaladă de interacţii negative.
DISFUNCŢIILE DE CUPLU-UN PUNCT DE VEDERE COGNITIV-COMPORTAMENTAL
Când un astfel de model de interacţiune este instalat, simpla expectaţie a unui comportament negativ (de exemplu a fi criticat de către partener) poate genera un răspuns de tip comportament negativ (de exemplu a ridica tonul şi a răspunde cu o critică).
La rândul lui acest răspuns la o propoziţie iniţial neutră va genera la partener un răspuns negativ, iniţiindu-se astfel o spirală de escaladă a criticii reciproce la ambii parteneri.
Cuplurile disfuncţionale se caracterizează de asemenea printr-o reactivitate crescută la variaţiile de moment ale relaţiei.
Evenimente pozitive sau negative minore au o influenţă covârşitoare asupra modului în care partenerii evaluează relaţia la un moment dat.
Capacitatea de a rezolva conflictele este diminuată la cuplurile în dificultate, acumularea de conflicte rămase nerezolvate marcând istoria cuplului şi contribuind la expectaţii negative asupra rezolvării următoarelor conflicte (Jacobson, Folette şi McDonald, 1982, citaţi de Schmaling şi col., 1989).
Întărirea erodării cuplului («reinforcement erosion») se produce când partenerii nu mai găsesc satisfacţie în relaţia lor prezentă (Schmaling şi col, 1989).
Acest lucru se poate datora obişnuinţei, prin care comportamente altădată plăcute nu mai sunt considerate ca atare iar eforturile partenerilor nu mai sunt apreciate.
CUPLUL NEVROTIC
Unul dintre parteneri poate începe să aibă nevoi noi sau diferite pe care celălalt partener nu a învăţat încă să le satisfacă. Sau cei doi parteneri au uitat micile comportamente care creau plăcere celuilalt şi contribuiau la căldura afectivă a relaţiei.
Erodarea relaţiei împreună cu ceilalţi factori menţionaţi anteriori contribuie la realizarea unui mod de interacţiune distructiv, caracterizat prin criticism, ceartă, confruntare, neglijarea nevoilor partenerului şi credinţe şi expectaţii negative legate de partener.
CUPLUL NEVROTIC
Declanşarea automată de gânduri negative şi ostile faţă de partener reprezintă un mecanism cognitiv care stă la baza conflictelor în cuplu (Beck, 1988). După Beck, părintele psihoterapiei cognitive, în cuplu schimburile emoţionale dintre parteneri sunt determinate de stratul mai profund al gândurilor automate despre sine şi despre celălalt.
In cuplul disfuncţional gânduri automate despre sine, cum ar fi «dreptul la indignare» sau «statutul de victimă nevinovată», vor duce la citirea deformată a interacţiunilor cu celălalt, focalizând doar pe acele acţiuni ale partenerului care ar putea confirma cogniţiile automate.
CUPLUL NEVROTIC
Se ajunge astfel la un model pesimist de interpretare a relaţiei de cuplu, în care partenerului îi sunt atribuite defecte inerente şi imuabile iar acţiunile pozitive şi conciliante ale acestuia sunt trecute cu vederea sau văzute prin aceeaşi lentilă negativă.
Perspectiva pesimistă asupra partenerului şi a relaţiei de cuplu va declanşa emoţii negative de tip furie, dispreţ, ostilitate, care la rândul lor vor realimenta cogniţiile negative şi în acelaşi timp vor declanşa la partener în egală măsură emoţii negative. Revenirea din aceste stări conflictuale devine progresiv din ce în ce mai dificilă, ajungându-se astfel la escaladarea unei spirale distructive a relaţiei de cuplu.
CUPLUL NEVROTIC
Conflictele în cuplu se declanşează adesea pe o temă specială şi urmează un model particular de escaladare a conflictului pentru un cuplu dat. În aceste modele disfuncţionale de interacţiune fiecare partener răspunde la acţiunea partenerului printr-o altă acţiune care în mod specific va duce la escaladarea conflictului.
CUPLUL NEVROTIC
Se pot descrie câteva astfel de modele disfuncţionale:
solicitare / retragere
În acest tip de interacţiune, unul dintre parteneri (de obicei soţia) cere din ce în ce mai multă atenţie şi afecţiune de la soţ, care iniţial era într-o oarecare retragere. Cererea crescândă duce însă în mod paradoxal la o accentuare a retragerii partenerului.
orientare spre relaţie/ orientare spre profesie sau afiliere/ independenţă (Jacobson şi Margolin, 1979, citaţi de Schmaling şi col.)
În acest model unul dintre parteneri dă o mare importanţă relaţiei dintre ei în timp ce celălalt este focalizat pe profesie sau carieră în detrimentul relaţiei.
emoţional / raţional
În acest tip de interacţiune unul dintre parteneri (de obicei femeia) abordează relaţia dintr-o perspectivă excesiv de emoţională în timp ce celălalt (în general bărbatul) oferă o abordare în mod exagerat raţional, non-emoţional şi logic.
Aceste tipuri de interacţiune disfuncţională au un impact masiv asupra relaţiei de cuplu, fiind responsabile de un mare număr din problemele aparent minore ale cuplului şi de o mare parte din conflictualitatea cuplului.
PATOLOGIA CUPLULUI MARITAL
Se vorbeşte mult despre patologia cuplului marital – o circumstanţă în care comportamentul psihosexual este modificat faţă de situaţiile anterioare ducând într-un număr neaşteptat de mare de cazuri la separaţie sau divorţ. Este puţin cunoscut faptul că aproape jumătate din populaţia căsătorită ajunge în aceste situaţii de disoluţie a cuplului fapt care i-a făcut pe unii autori să vorbească despre o adevărată psihopatologie postmaritală.
CRIZELE DE SEPARARE
Sunt situaţiile cele mai stresante afectând dramatic membrii cuplului, atât pe cel care precipită criza cât şi pe cel care este victima derapajului dar şi alţi membri ai familiei în primul rând pe copii. Cu cât criza se desfăşoară mai rapid şi cu cât ea a apărut într-o situaţie de aparentă linişte, cu atât ea provoacă manifestări psihice de natură emoţional-afectivă mai aproape de modelul bolii psihice.
Femeile ies din aceste crize cu un puternic sentiment de abandon. În cadrul acestor reacţii de abandon pot apărea secvenţe de tipul depresie, stupoare, sinucidere sau hiperemotivitate cu apariţia unor afecţiuni de tip somatic, bufeuri delirante sau chiar raptusuri agresive.
CRIZELE DE SEPARARE
La majoritatea subiecţilor reacţiile însă se înscriu în zona reacţiilor nevrotice, mai ales când abandonul familiar se produce în mod insidios ca o lentă dar permanentă răcire afectivă care conduce în ciuda unei relaţii aparente la un abandon în fapt.
La bărbaţi ieşirea din criză se face după trăirea unui intens sentiment de culpabilitate chiar şi în cazul în care ei sunt de fapt obiectul abandonului cu un fel de sentiment de eliberare care conduce către izolare şi un mod de viaţă solitar.
CUPLURILE FRAGILE
Acestea sunt cupluri în care, în afara sexualităţii, există o serie de elemente care sunt implicate clar în această fragilizare.
Vârsta joacă un rol foarte important, partenerii tineri fiind adeseori imaturi, iar legătura care a premers apariţia cuplului marital fiind întâmplătoare sau fără o cunoaştere reală, reciprocă a celor doi actori în ipostaza de soţi.
Mulţi dintre partenerii din astfel de cupluri nu sunt capabili să se individualizeze şi să se asume în raport cu familia de origine. Mai mult, sunt reproduse modele absurde ale acestor familii şi nu rareori tânărul soţ face adevărate crize de falsă autoritate, împingându-şi soţia spre izolare şi declanşând o stare de tensiune şi de conflictualitate permanentă.
CUPLURILE FRAGILE
Tulburările sexuale propriu-zise conştientizate sau nu de cei doi parteneri sunt de asemenea surse de mare tensiune, deseori atmosfera devenind încordată dintr-o artificială dorinţă de a-i satisface doar celuilalt dorinţele indiferent de propria satisfacţie.
Personalitatea dizarmonică a unuia sau a ambilor parteneri joacă un rol central în fragilizarea cuplului. Astfel, personalităţile histrionice, psihastenice, foarte anxioase şi cele labile emoţional rezistă foarte greu în cuplu. De asemenea convieţuirea cu o persoană cu trăsături antisociale este cel mai adesea practic imposibilă.
CUPLURILE FRAGILE
O foarte interesantă circumstanţă este imaginea cuplului care se formează aşa cum se formează şi imaginea individuală.
Atunci când această “iluzie dublă” în care fiecare din cei doi cedează pentru a deveni unul singur nu funcţionează nici cuplul nu va mai funcţiona devenind tot mai fragil.
Cauzele cele mai frecvente care conduc la disoluţia cuplului sunt în ordine: neconcordanţele între modelele de referinţă ale celor doi parteneri, fie că ele se referă la modele de viaţă concrete, la imaginea corporală a persoanei, la imaginea socială a individului, sau la relaţionarea cu membrii din familia matcă.
CUPLURILE FRAGILE
Patologia cuplului notează cazuri în care şi după decenii de convieţuire cei doi parteneri se pot despărţi deoarece cuplul nu a putut fi asimilat fie de unii din părinţi sau de substituţi ai acestora (fraţi, surori mai mari, mătuşi, unchi).
Absenţa comunicării dintre cei doi parteneri sau scăderea progresivă a nivelului acesteia va da naştere unei tensiuni afective şi emoţionale care va creşte în bulgăre de zăpadă culminând cu apariţia sentimentului de repulsie reciprocă, cu apariţia sentimentului de respingere simultană la parteneri. Intoleranţa care apare între parteneri conduce la violenţă şi culpabilizare iar intimitatea devine insuportabilă. Divorţul este în aceste cazuri singura soluţie.
CUPLU ŞI PARENTALITATE
Relaţia de cuplu este prin definiţie o relaţie în doi, caracterizată mai mult sau mai puţin printr-un grad de exclusivitate care garantează o intimitate a cuplului.
Pentru a forma cuplul cei doi parteneri au parcurs adesea o etapă de autonomizare faţă de propria familie nucleară, iar tensiunile care au putut lua naştere cu această ocazie pot marca chiar şi pe termen lung evoluţia cuplului.
Viaţa în doi conduce, în cele mai multe cazuri, la o stare de stabilitate relaţională, la un nou echilibru al cuplului ca sistem format din cei doi parteneri.
CUPLU ŞI PARENTALITATE
Echilibrul dinamic al cuplului, supus influenţelor externe şi evoluţiei fiecăruia dintre parteneri.
Apariţia copilului în cuplu poate reprezenta o provocare pentru această stabilitate, noul sistem familial creat având nevoie de regăsirea unui nou nivel de echilibru.
De fapt problematica copilului nu poate fi separată de ideea de cuplu, chiar pentru cuplurile fără copii putându-se vorbi despre copilul dorit, copilul imaginat, copilul care ar fi putut să fie, copilul nedorit sau temut de unul sau ambii parteneri (Abraham, 2002).
COPILUL CA PATOLOGIE
Dorinţa de a avea un copil poate fi ea însăşi un factor de instabilitate în cuplu, dacă ea nu este împărtăşită de ambii parteneri.
În aceste cazuri unul dintre parteneri (de cele mai multe ori bărbatul) poate vedea apariţia copilului ca prematură, ca pe o piedică în realizarea profesională sau ca pe o îngrădire a propriei libertăţi.
Decizia de a avea un copil împreună presupune şi o angajare de durată în relaţia de cuplu, o responsabilitate suplimentară pe care nu întotdeauna ambii parteneri doresc să şi-o asume în aceeaşi măsură.
Pentru partenerul care doreşte copilul (femeia, de obicei) refuzul partenerului de a-i îndeplini dorinţa devine echivalentul unei neangajări în relaţie, în final al lipsei unei iubiri autentice.
COPILUL CA PATOLOGIE
Pentru partenerul care se simte constrâns să aibă un copil insistenţa partenerei pune de asemenea sub semnul întrebării afecţiunea acesteia pentru el, în final ambii parteneri ajungând să se îndoiască de autenticitatea relaţiei lor de cuplu.
În aceste cazuri devin esenţiale comunicarea între parteneri, exprimarea propriilor sentimente şi înţelegerea empatică a sentimentelor celuilalt, capacitatea de a negocia.
Oricât de mult şi-ar dori unul dintre parteneri să aibă un copil, decizia trebuie luată numai împreună cu celălalt. Apariţia unui copil nu trebuie să influenţeze afecţiunea sau cantitatea de interes pe care partenerii şi le acordă reciproc, pentru că altfel declinul relaţiei poate fi considerat ca şi început.
COPILUL CA PATOLOGIE
Apariţia copilului în cuplu poate reprezenta o provocare pentru relaţia de cuplu, într-un prim moment prezenţa celui de-al treilea riscând destabilizarea unei relaţii până atunci strict duale. Investiţia emoţională dar şi de energie fizică cerută de nou-născut poate scădea într-un prim timp interesul şi disponibilitatea celor doi parteneri (şi mai ales a mamei, solicitată preferenţial de copil) pentru relaţia de cuplu. Sexualitatea cuplului trebuie să se adapteze în continuare la orare şi situaţii precise şi previzibile, iar spontaneitatea sexului, posibilă până la apariţia copilului, rămâne adesea excepţia şi nu regula în viaţa cuplului.
După apariţia copilului se creează şi o redistribuire a rolurilor între parteneri, de mare ajutor în înţelegerea acestor interacţiuni fiind modelul analizei transacţionale (Berne, 1961).
COPILUL CA PATOLOGIE
Un tip de interacţie este cea încrucişată, în care distribuţia rolurilor în relaţie diferă la un partener faţă de celălalt, de exemplu unei relaţii tip copil – părinte cerută de unul dintre parteneri îi corespunde o relaţie adult – adult cerută de celălalt partener.
Este un tip de relaţie care favorizează conflictualitatea şi dezechilibrul interacţiunii, împiedicând comunicarea între parteneri.
Plecând de la acest model se poate înţelege de ce în acele cupluri în care anterior relaţia între parteneri era structurată pe o poziţie părinte-copil sau copil-copil, după naşterea copilului crearea unei noi relaţii de tip adult-adult poate reprezenta un factor de destabilizare.
COPILUL CA PATOLOGIE
În cazul în care relaţia între parteneri era o relaţie pe verticală, tip părinte – copil, odată cu apariţia copilului partenerul aflat pe poziţia copil se poate simţi frustrat afectiv, incapabil să împartă afecţiunea cu «încă un copil» şi în final incapabil să asume responsabilitatea unei relaţii adult-adult cu partenerul.
În cazul unei relaţii de cuplu pe orizontală de tip copil-copil, de exemplu, trecerea de către unul dintre parteneri după apariţia copilului la o relaţie adult – adult în timp ce celălalt partener rămâne la o relaţie copil-copil va închide comunicarea între parteneri, putând crea un dezechilibru al relaţiei.
COPILUL CA PATOLOGIE
De asemenea apariţia copilului îi poate pune pe cei doi parteneri pe poziţii diferite de identificare cu acesta. Fiecare dintre părinţi poate avea într-un grad mai mare sau mai mic tendinţa narcisică de a privi copilul ca pe un alter ego, proiectând asupra acestuia propriile aspiraţii şi dorinţe. Modelele sociale şi culturale diferite, valorile importante pentru fiecare dintre părinţi pot intra în acest fel în contradicţie, iar disputele privind educaţia şi formarea copilului se pot constitui în puncte de plecare pentru conflicte mai largi, care să afecteze stabilitatea relaţiei cuplului.
Foarte multe cupluri, cu sau fără probleme (sexuale şi nu numai), speră că o dată cu apariţia unui copil, neregulile se vor ameliora sau relaţia va continua să meargă foarte bine.
COPILUL CA PATOLOGIE
Se conturează două situaţii: cupluri care speră să-şi corecteze disfuncţionalităţile şi cupluri care văd copilul ca pe o realizare supremă, ca pe o confirmare a armoniei deja existente. În nici unul dintre cazuri nu există răspunsuri absolute. Copilul este sau nu soluţia dorită , iar ecuaţia este mult mai complicată.
În cazul cuplurilor care “merg bine”, copilul certifică cel mai adesea armonia relaţiei, însă trebuie evitate câteva capcane facile.
Cea mai stupidă este aceea de a dori un anumit sex pentru viitorul copil. Când nou-născutul nu are sexul dorit (de regulă, cuplurile vor un băiat), apare un sentiment de culpabilitate al părinţilor sau o reacţie de ostilitate faţă de copil, preţul fiind liniştea şi dragostea care i se vor acorda copilului.
COPILUL CA PATOLOGIE
Cuplul care vrea să se salveze printr-un copil, în general nu reuşeşte. Înmulţirea obligaţiilor „contractuale” ale celor doi nu are cum să îmbunătăţească o comunicare afectată deja. În plus, unii bărbaţi consideră ca firească infidelitatea în perioada sarcinii partenerei, aducând –argumentul protecţiei acesteia şi a copilului (de fapt, este numai un pretext).
Copilul apărut în cupluri cu probleme nu ameliorează decât aparent şi pentru scurt timp relaţia în derivă. Uneori „crizele” unui cuplu se pot număra după numărul de copii. Situaţia este menţionată în manualele de terapia cuplului ca exemplară în ceea ce priveşte atitudinea greşită în faţa unei crize.
COPILUL CA PATOLOGIE
Creşterea numărului de persoane din familie duce, în aceste cazuri, la agravarea crizelor până la insuportabilitate, iar modelul parental şi socio-familial pe care aceşti părinţi îl oferă va crea probleme unor nevinovaţi: copiii. Ei vor reproduce, nu rareori, acest model în propriile lor relaţii.
Calitatea şi stabilitatea relaţiei de cuplu anterior apariţiei copilului favorizează regăsirea unui echilibru al cuplului şi după apariţia acestuia. În cazul cuplurilor cu probleme, prezenţa copilului poate fi un factor suplimentar de destabilizare a unui echilibru deja fragil.
Pe de altă parte apariţia copilului poate reprezenta pentru unul sau ambii parteneri o motivaţie puternică pentru schimbare şi pentru ajungerea la un nou echilibru necesar unităţii cuplului.
Apariţia contracepţiei a permis întârzierea apariţiei copilului în cuplu până la momentul considerat optim, de obicei atunci când condiţiile sociale, familiale şi financiare erau îndeplinite. S-a creat astfel un sentiment de control al individului şi al cuplului asupra reproducerii, adesea însoţit de credinţa eronată într-o fecunditate cvasiautomată la oprirea contracepţiei. Sarcina este aşteptată ca imediată iar întârzierea ei creează o mare suferinţă psihologică.
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
Când copilul întârzie să apară cuplul se focalizează adesea asupra sarcinii dorite căreia i se conferă dimensiuni simbolice, de «soluţie» pentru toate problemele relaţionale şi existenţiale. Această fixare asupra sarcinii mult aşteptate poate căpăta dimensiuni dramatice, ideea de infertilitate fiind trăită ca o ameninţare la identitatea sexuală a individului, atingând sferele cele mai intime ale subiectului. Lipsa accesului la paternitate şi maternitate frustrează individul şi cuplul în sentimentul de a se simţi fecund şi întreg, de a se insera într-o reţea socială şi într-un ansamblu de semnificaţii simbolice, existenţiale şi identitare, în sentimentul de continuitate cu sine în plan individual şi transgeneraţional (Bianchi-Demicheli, 2003).
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
Uneori dificultăţile sexuale ale cuplului pot fi ele însele la originea unei infertilităţi.
Scăderea frecvenţei raporturilor sexuale în cuplu, ca urmare a unei disfuncţionalităţi a cuplului, poate fi o cauză importantă de infertilitate.
În unele cupluri, conflictele conjugale grave pot duce la apariţia unor disfuncţii sexuale a unuia sau ambilor parteneri (tulburări ale dorinţei sexuale, vaginism, tulburări de ejaculare) sau chiar la absenţa oricărei sexualităţi.
Alteori, prezenţa infertilităţii va genera în mod secundar dificultăţi de cuplu – relaţionale dar şi sexuale. Se pot instala la aceste cupluri sentimente de inferioritate şi culpabilitate, uneori se declanşează conflicte deschise însoţite de complicaţii psihologice şi sexuale.
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
Prezenţa infertilităţii va genera în mod secundar dificultăţi de cuplu – relaţionale dar şi sexuale. Se pot instala la aceste cupluri sentimente de inferioritate şi culpabilitate, uneori se declanşează conflicte deschise însoţite de complicaţii psihologice şi sexuale.
Majoritatea cuplurilor aflate în tratament pentru infertilitate trăiesc o sexualitate nesatisfăcătoare, motivele fiind organizarea programată a raporturilor sexuale, intruziunea personalului medical în intimitatea cuplului, faptul că însuşi actul sexual devine evocator al infertilităţii şi deci al eşecului (Greil şi colab, 1989).
Investigaţiile şi în principal diagnosticul de infertilitate pot avea consecinţe notabile asupra relaţionării şi sexualităţii cuplurilor, infertilitatea putând reprezenta o castrare simbolică atât pentru bărbat cât şi pentru femeie.
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
În timpul tratamentului pentru infertilitate, bărbatul prezintă adesea o scădere a dorinţei sexuale, tulburări erectile sau apariţia ejaculării precoce.
Anxietatea de performanţă reproductivă dublată de anxietatea de demasculinizare stau la baza unor eşecuri sexuale care interferă cu tratamentul, constituind o dificultate în sine. Există şi bărbaţi care în asemenea situaţii îşi cresc activitatea sexuală ca şi cum ar vrea să se asigure de propria virilitate.
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
În ce priveşte sexualitatea femeii în timpul tratamentului pentru infertilitate se notează o pierdere a erotismului, a aspectelor hedonice ale sexualităţii, o scădere până la pierdere a dorinţei sexuale, adesea sexualitatea limitându-se la perioadele fecunde.
Se poate instala un sentiment de culpabilitate legat de imposibilitatea de a avea copii, care le ridică întrebări fundamentale legate de raportul lor cu feminitatea, de identitatea feminină şi rolul de mamă. într-un studiu olandez s-a observat o scădere a spontaneităţii sexuale, a satisfacţiei sexuale, a dorinţei şi plăcerii sexuale într-un grup de femei sterile cuprinse într-un program de fertilizare în vitro faţă de un grup control (Oddens, 1999).
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
În abordarea terapeutică a cuplului infertil, latura psihoterapeutică trebuie să-şi găsească un loc privilegiat, în aşa fel încât realitatea biologică să se integreze în situaţia socială şi psihoafectivă a cuplului.
Este de asemenea important să se vorbească despre infertilitate a cuplului în ansamblul sau fără să se facă distincţia sterilitate feminină-sterilitate masculină, şi aceasta pentru a nu induce culpabilităţi sau conflictualitate în cuplu. Intervenţia terapeutică se va axa pe informare a cuplului, ascultare empatică, exprimare a emoţiilor.
În prezenţa unor disfuncţii sexuale ce acompaniază infertilitatea, fie primare, fie secundare, se poate încerca o abordare terapeutică specifică a acestora, în cadrul mai larg al problematicii infertilităţii, a dorinţei cuplului de a avea un copil.
