Cuvioasa Maria Egipteanca



Yüklə 95,56 Kb.
tarix18.04.2018
ölçüsü95,56 Kb.

Cuvioasa Maria Egipteanca1
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Vrednicilor de dragoste şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,


A cincea duminică a Postului Mare, – 1 aprilie, începutul primăverii şi pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca. Ne rugăm Bbunului Dumnezeu să ne lumineze să ne poruncească ce să alegem astăzi din atâta bogăţie de har ca să împărtăşim dragostei inimilor dumneavoastră. Şi două locuir locuri din dumnezeiasca Evanghelie s-au citit: acel momentPrimul, în care Mântuitorul, mergând în fruntea ucenicilor spre Ierusalim, le spunea: “Iată, ne suim la Ierusalim (se apropia Paştele Crucii şi Învierii Sale) şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor.  Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.  Iată, ne suim în Ierusalim. Se apropia Paştele Crucii şi Învierii Sale. Şi Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi, care-L vor prinde, lovi, scuipa, batjocori, răstigni, omorî, dar a treia zi va învia(Marcu 10, 33-45). Iar alt loc şi

Al doilea moment din dumnezieasca Evanghelieeste cel prin, care deschide uşa luminii nimilor inimii noastre către o femeie păcătoasă, dar, din. Dar mare este puterea lui Dumnezeu, care din păcătos face sfânt, ; şi aceasta numai Dumnezeu El o poate, pentru că numai Dumnezeu poate ierta, în înţelesul autentic al cuvântului, adică poate vindeca, poate face din omrt mort viu, poate zidi şi rezidi din nou. Şi atunci, sS-a citit, aşadar, în legătură cu pomenirea Mariei Egipteanca, Evanghelia în care Mântuitorul arată cum vindecă, transfigurează transfigurând omul din cădere în iluminare sfântă, în îndumnezire. Şi aşa a fost. Că u

“Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. 
37. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. 
38. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. 
39. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.”  El, care venise tocmai să se atingă de păcătoşi, pentru a ucide păcatul; să ucidă ceea ce ne ucide. Dar Iisus, care vede adâncurile, a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. Un cămătar avea doi datornici (la Dumnezeu se referă, fără să fie Dumnezeu cămătar; dar avut este).. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? 43. Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele.  Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.” (Luca 7, 36-50)

nul din farisei L-a rugat pe Iisus. Unul din farisei… să vină să poftească, L-a invitat să mănînce cu el. Şi intrând în casa fariseului a şezut la masă. Şi iată, era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflînd că şade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi stând de o parte, în spate, lângă picioarele lui Iisus, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele lui, cu părul capului ei le ştergea şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând fariseul care Îl chemase, a zis în sinea lui: Acesta, dacă ar fi prooroc, ar şti ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El, că este păcătoasă. Că se atinge de El… El, care venise tocmai să se atingă de păcătoşi, ca să ucidă păcatul; să ucidă ceea ce ne ucide. Dar Iisus, care vede adâncurile, a zis către el: Simone, am oarece a-ţi spune. Învăţătorule, spune, a zis Simon. Iată, un cămătar, deci un avut cu multe avuţii, deci la Dumnezeu se referă, fără să fie Dumnezeu cămătar; dar avut este. Şi zice parabola Mântuitorului: avea doi datornici; unul era dator cu 500 de dinari (sumă mare), celălalt doar cu cincizeci. Neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar el i-a zis: Drept ai judecat.

Poate unii ar cugeta aici: Da, să păcătuim mult, ca să aibă Dumnezeu ce ierta. Dar aici Mântuitorul punea faţă în faţă pe Simon fariseul cu sărmana păcătoasă. Simon fariseul, care socotea în sinea lui că e dator lui Dumnezeu doar cincizeci de dinari, iar marea datornică era sărmana păcătoasă. Înţelegem, deci, tâlcul parabolei, ca să nu fie, cumva, orbecăire, tulburare sau sminteală. Şi, după ce i-a zis lui Simon: Drept ai grăit. Tu, puţin ai păcătuit, şi ţi se iartă ca atare. Şi, întorcându-se către femeie, zicea lui Simon, arătând spre ea: Vezi, Simone, pe femeia aceasta: am intrat în casa ta şi apă pe piciore nu mi-ai dat. Ea, însă, cu lacrimi Mi-a udat picioarele, cu părul capului ei le-a şters. Sărutare nu Mi-ai dat; ea, însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul meu nu l-ai uns, ea însă cu mir mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin (care socoteşte el, că aşa gândeau fariseii) puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate-ţi sunt păcatele tale. Credinţa ta… Pentru că au început unii dinter cei ce şedeau la masă să zică în sine: Cine est acesta care iartă păcatele? Numai cel care poate vindeca, acela şi iartă. Dci numai Dumnezeu. De aceea Psalmistul a spus: Ţie unuia am greşit, ce-i rău înaintea Ta am făcut. Greşeala numai în faţa lui Dumnezeu se judecă. El este cel care vede şi în adânc, în ascuns, şi la arătare; Izvorul luminii şi al vindecării. Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit. Credinţa ta ca răspuns la taina credinţei lui Dumnezeu. Mergi în pace.
Iubiţilor, acesta e cuvântul dumnezeiesc al Evangheliei. Şi Să plecând plecăm pentru o clipă de la ultimul cuvânt: : “Credinţa ta te-a mântuit” . Am, ne îndeamnă cugetul şi aşa să simţim, că în lumina Duhului Sfânt, plecând de la credinţa… vedeţi, credinţa ta te-a mântuit. Noi am fi îndemnaţi uneori să gândim, să zicem credinţa ta, oarecum socotindfi oarecum îndemnaţi să socotim că credinţa pleacă de la noi; că îşi are reazemul în noi. Iubiţilor, o dată mai mult, şi nădăjduim să tâlcuim în această lumină de înţeles taina credinţei, anume: Credinţa, cum spune dumnezeiescul apostol Pavel, “în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi, ci e darul lui Dumnezeu(Efeseni 2, 8). Credinţa este dDarul lui Dumnezeu şi, m. Mai adânc, : obârşia ei e în Dumnezeu. Centrul ei e Dumnezeu.; m Mai mult, de la El învăţăîm să credem. Deci, aAltfel spus, credincios cel dintâi e Dumnezeu. Şi El, fiind credincios, în credincioşia lui poartă, deodată, toată taina. Taina în sine a Dumnezerii, dar şi taina iconomiei, a zidirii lumii, a zidirii noastre, a oamenilor. Şi în fiecare credinţă a noastră credinţa Lui luminează. Să cugetăm după dumnezeieştile Scripturi şi, în adânc, cât ne dă Dumnezeu Duhul să pătrundem.

Iată, ne apropiem de Săptămâna Patimilor; şi, duminică seara, la Florii, se va citi locul din Evanghelie cu smochinul neroditor. Vă aduceţi aminte cum Mântuitorul în săptămâna pătimirilor Lui, înainte de Cruce şi Înviere, ziua petrecea în templu iar seara se retrăgea în Betania sau pe Muntele Măslinilor. Şi în seara aceea de la începutul Săptămânii Patimilor, mergând spre Betania, a întâlnit un smochin şi a căutat rod. Şi Dar n-a găsit. Spune Cartea: “Nu era vremea smochinelor”. Atunci, tâlcul e şi mai adânc. Şi; mai cu anevoie, dar numai cu lumină divină numai descoperit. Şi a zis Iisus: “În veac să nu mai fie rod în tine”. Şi a plecat. A doua zi, când s-a întros, cu ucenicii, ei au văzut smochinul fără rod, uscat până la rădăcină. Şi atunci Petru a zis (reţineţi: Petru): Învăţătorule, iată, smochinul pe care l-aL-ai blestemat s-a uscat. Şi atunci, Iisus a zis: Aveţi credinţa lui Dumnezeu! Reţineţi. De ce stăruim şi subliniem: Aveţi credinţa lui Dumnezeu,Stăruim pentu că, sub influenţe de prin alte părţi, în textul nostru scrie “aveţi credinţă în Dumnezeu”. Original şi în adevăr e “aveţi credinţa lui Dumnezeu”. Găsiţi textul în Evanghelia după Sfântul Marcu, cap. 11, 22. Şi a adăugat Mântuitorul: “Căci adevăr vă spun vAdevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice” (Marcu 11, 22).ouă: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: ridică-te şi te aruncă în mare, şi nimic nu va fi cu neputinţă. Pentru care va spune dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: Credinţa care mută legea firii. Legewa firii mele tale este de a fi zidită. Dar te împărtăşeşte Dumnezeu de un har nezidit, al Lui, care mută legea firii tale, zidită, neputincioasă, în har, în lumină, putere divină. Aceasta-i taina: te îndumnezeieşte. De altfel, de reţinut, nici nu poate fi concepută făptura… e zidită, adusă de la nefiinţă la fiinţă, dar nu poate în nici un chip trăită, simţită, cunoscută fără prezenţa Ziditorului în ea. Măcar aşa cum vedem noi un maestru, un artist care, face o icoană. În icoana pe care o face se simte într-un fel inima lui, sufletul lui, gândirea lui. Deşi, cum spuneam şi rândul trecut, poartăCum opera (o lucrare, o carte) noastră poartă pecetea noastră (o lucrare, o carte), dar tot aşa făptura poartă în ea prezenţa Ziditorului. O clipă să nu cugetăm îndoindu-ne. Nu putem exista.. Suntem aduşi de la nefiinţă la fiinţă, dar nu nefiinţa ne fondează, ci Da“da”, “Să fie” al lui Dumnezeu, “Amin”. De aceea Mântuitorul spunea: Amin zic vouă. El este Amin, începutul zidirilor.

Şi atunci, când a zis Iisus: Aveţi credinţa lui Dumnezeu –, Dumnezeu este credinţa, El e izvorul credinţei. Şi, cu certitudine, un amănunt, că Iisus aşa a spus: Cuvântul acesta unic în Evanghelie, aveţi credinţa lui Dumnezeu,: Acest cuvânt este numai în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu. El, ştim din istorie, episcopul Papi Papias al Ierapolei, care ne-a lăsat mărturia din, păstrată în tradiţia sfântă, că Marcu a scris Evanghelia după predica Sfântului Petru. Îl asculta pe Sfântul Petru când rostea predica Evangheliei. El, Petru, care stătea lângă Iisus şi-L asculta, şi a stat cu Iisus Domnul nostru. Şi când vorbea Sfântul Petru, Marcu scria. Şi atunci înţelegem că acest cuvânt – , cuvântul “aveţi credinţa lui Dumnezeu” –, care-i numai în Evanghelia de la Marcu, scrisă după Petru, care a auzit cuvântul din gura Mântuitorului. Şi înţelegem toţi: aşa l-a pătruns acest cuvânt unic, aşa l-a pătruns, l-a străpuns, şi încât a rămas întipărit în inima lui. A; aşa cum rămâne în inima noastră un cuvânt de la un tată, o mamă, o personalitate care ne-a grăit, ne-a dat un semn. Şi noi toţi suntem marori. Dar Iisus, când a vorbit şi Petru a auzit: Aveţi credinţa lui Dumnezeu. ŞI ne-a lăsat aIar acest cuvânt, cum spune marii învăţaţi, este ipsisima ipse sima voxs, adică este însăşi vocea Mântuitorului când ascultăm acest cuvânt.

Dar, iată, legăm acest cuvânt de ceea ce în Evanghelie Mântuitorul a spus femeii sărmane,sărmanei păcătoase: “Ccredinţa ta te-a mântuit. Credinţa ta.. m. Mergi în pace.” Să nu rămână cineva ispitit, gândind: credinţa mea. Nu. E credinţa Mântuitorului care se revărsa în cei care-L ascultau, se împărtăşeau de credinţa de la Dumnezeu. Şi a Mântuitorului. Căci mai e un loc: Sfântul Apostol Pavel, scriind galatenilor (cap. 2, 20): “Iară noi avem credinţa aceea care este a Fiului lui Dumnezeu.” Deci credinţa Tatălui, credinţa Fiului lui Dumnezeu, iluminată şi întipărită, mărturisită în noi în Duhul Sfânt –, credinţa lui Dumnezeu. Atunci, ce înseamnă credinţa lui.

O clipă, rogu-vă, nNu aş fi făcut cu îndrăznire această ocupare de timp fără legătura cumva cu dumnezeiasca Evanghele. Nicidecum. Credinţa lui Dumnezeu… “Credincios este Dumnezeu”, mărturisise şi Moise, în Deuteronom, la cap. 32, 4. Credincios e Dumnezeu. Ce înseamnă, pentru sufletul fiecăruia dntre noi: Credincios e Dumnezeu acest cuvânt? Faţă de creaţie, mai ales, de toată Creaţia. În tot ce a rânduit Dumnezeu, în tot ceea ce a făcut Dumnezeu, în tot ce a făgăduit Dumnezeu, El rămâne credincios. Şi e nevoie să rămână credincios? De bună seamă, n-ar face-o. De ce? Pentru că noi nu rămânem credincioşi. Nu rămânem credincioşi legii luiLui, iubirii Lui, bunătăţii Lui. Noi facem rele. Răul cel mai mare: L-a trimis pe Fiul Lui în lume, că “aşa a iubit de lumea că pe Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Şi ce am făcut noi cu Fiul Lui? Nu L-am pus noi pe cruce? No i am vrut să-L ucidem. Şi atunci când a fost pus pe cruce şi a rostit, strigând pentru noi toţi: “Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit”, primind moartea noastră. Dar aA strigat cu cuvântul nostru, nu de la El, căci David spusese acest cuvânt. E singurul cuvânt din cele şapte ale Crucii pe care Mântuitorul nu de la El l-a rostit, ci de la noi, să moară cu noi, ca nici în moarte să nu fim fără El. L-au aşezat în mormânt oamenii. Şi, când L-au aşezat în mormânt, ce-au zis: Am terminat. Iată, Dumnezeu a avut un plan: Ne-a trimis pe Fiul Lui. Am răspuns noi cumam vrut. E credincios Dumnezeu hotărârii Lui din veci, planului lui de a zidi şi de a mântui lumea, de a o înnoi şi a o înălţa? ŞI-a păstrat credincioşia Dumnezeu? – Noi L-am ucis; El a înviat. Înţelegeţi? Dumnezeu rămâne credincios hotărârii Lui. Nimic din lume nu poate schimba voia şi puterea Lui.

Şi această minune săvârşită de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în Hristos Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, aceeaşi minune, fraţilor, că e credincios Dumnezeu, a făcut-o şi cu Maria Egipteanca. Slava lui Dumnezeu e şi în credinţa femeii păcătoase din Evanghelia de azi. Şi în Maria Egipteanca, care a ajuns la ultima expresie a căderii umane, acolo de unde nimic din lumea aceasta nu te mai poate salva. Ca dovadă, omul fără Dumnezeu, sărmanul, acolo vede toată plăcerea lui, în destrăbălarea, în mocirla aceasta. Sărmanul om! Dar Dumnezeu e credincios, El nu lasă, El are în vedere credinţa Lui. Şi dacă a văzut şi în femeia sărmană credinţa, a zis: Credinţa Ta – ilumnată dn credinţa Mea. De aceea şi în femeia aceea, şi în Maria Egipteanca, şi în orice stare de decădere, a oricui, Dumnezeu e biruitorul. El e taina crednţei Lui.



Îngăduiţi, în câteva minute, n-aş vrea să obosesc prea mult răbdarea voastră.

Maria Egipteanca – taină şi descoperire a biruinţeei credinţei lui Dumnezeu, iubiţilor. Iată istorisirea lăsată nouă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Mare patriarh, om sfânt şi el. Şi, în sfinţenia şi lumina care îl locuia mereu, primise de la un îmbunătăţit monah, cum se păstrase la acea mânăstire de la Iordan… de aceea Sofronie al Ierusalimului ne-a lăstat viaţa, desrep despre un părinte, Zosima, care, petrecând până la vreo 53 de ani în mânăstireaw lui, vrednic de harul lui Dumnezeu la rugăcune şi la viaţă, chiar şi descoperiri dumnezieşti aveaw. Şi, iubiţilor, cum ispititorul răscoleşte şi din lături, nu din adânc… Adâncul nu-i al lui, dar margnile sunt ale lui. Zice Scriptura: Marginile sunt ale dracilor. Şi marginile, cele laterale… o ispită: Poate fi vreun chip mai luminos de viaţă decât viaţa pe care o duci tu, Zosima? Oricui poate veni o astfel de ispită. Doamne! Şi i-a răspuns Dumnezeu: Vei cunoaşte o viaţă mai înaltă; o minune mai înaltă, o biruinţă a lui Dumnezeu mai înaltă. Pentru că biruinţa e numai a Lui. Şi, într-adevăr, primeşte semn şi chemare: Să meargă din mînăstirea mânăstirea lui, din Palestina, la Ioran, la malurile Iordanului. Şi acolo ţţi se va dărui ţie. Şi a mers bătrândul, a ciocănit la poartea mânăstirii (probabil la Sf. Sava, pe care o ştim şi noi), şi portarul l-a văzut cuvios, i-a deschis, l-a îndrumat la stareţ, care, de asemenea, l-a primit să-i audă cuvântul, şi cerându-i cuvânt de lumină şi mântuire, i-a spus: Frate, mântuire de la oameni nu cauţi (nu caută nimeni), cum a zis Psalmistul: “Scoate-mă de la necaz, dă-mi ajutorul Tău, deşartă este mântuirea care vine de la om.” (Ps. 59, 12) Dar fii primit aici, între noi, şi împreună domnul Domnul vieţii noastre, care poartă grijă de toate făpturile, va avea grijă şi de frăţia ta. Şi au primit. A început să vieţuiască după rânduiala tuturor celorlalţi, a obştei. Era acolo un aşezământ deosebit. Anume: La Postul Mare, în prima săptămână, postind, se împărtăşeau toţi în duminica primei săptămâni, şi după aceea rămâneau doar trei nevoitori în mânăstire să poarte grijă de dumnezeiasca liturghie, să nu fie locaşul fără liturghie. Iar ceilalţi plecau de sine, în cugetare sfântă, în adâncurile deşertului, pustiului. Cu puţini posmagi, linte, smochine, finice. Zosima a plecat şi el. A călătorit cu psalmi pe buzele lui şi cu privire şi în adâncul pustiului şi în adâncul din el. Uneori socotindu-se dacă nu cumva e şi el oarece pustiu. Dar după vreo douăzeci de zile, deodată, în orizontul din faţă apare o făptură omenească, un trup omenesc, care nu mai avea veşmânt; înnegrit de razele soarelui, dar părul din cap alb ca lâna albă. S-a întrebat: E nălucă? S-a îngrozit. Ceea ce se spune de obicei: cutremurul tainei. Şi a alergat. Când acea făptură simte că e observată şi alergată, aleargă şi ea. Unul după altul. Dar la un moment dat: făptură Făptură a lui Dumnezeu… Şi au schimbat graiul: E de la Dumnezeu! Nu zadarnic ne aflăm aici. Şi atunci, a strigat acea făptură: Cu firea sunt femeie; veşminte nu mai am, s-au rupt, s-au sfâşiat de ani şi zeci de ani. Aruncă una din hainele tale. Şi a aruncat haina lui. Părinte Zosima… El, auzind că-l strigă pe nume, a înţeles că e luminată de Duhul Sfânt. Şi aşa, înveşmâîntată, s-au aflat faţă în faţă. Binecuvântează-mă, părinte, a zis ea. Pentru că ai ştiut numele meu, darul tău de la Dumnezeu poate fi îndoit. Binecuvântează-mă tu! Şi aşa se îndemnau unul pe celălalt. Dar, în cele din urmă, stăruind Zosima, ea a spus: binecuvântat să fie Dumnezeu, Cel ce poartă grijă de toate făpturile Lui! Şi apoi, aflâîndu-se faţă către faţă şi în grai: să ne rugăm. Şi cînd ea se ruga, deodată, , pe când se rugau, Zosima, ridicându-şi privirea, a văzut că ea se înălţase de la pământ aşa ca un cot, şi se ruga în văzduh. Cum spune Scriptura: Cei ce biruie de aicea aici se înalţă. El, cutremurat, a azis mai mults-a întrebat din nou: Nu cumva e o arătare, ispitire demonică? Ea a întins mâna şi l-a ridicat. L-a atins să arate că e trup, carne şi oase. Nu te tulbura, i-a spus. Nu-i arătare de la cel rău, ş. Şi şi-a făcut semnul crucii pe frunte, pe ochi, pe buze, şi s-a rugat. “Făptură a lui Dumnezeu, a zis el după ce şi-a revenit. După descoperire nu rămâne înţelepciune ascunsă sau învăţătură îngropată. Trebuie să-mi spui taina aflării aici. Dumnezeu a rânduit (cum spunem noi, nimic nu e întâmplător, totul e proniator, după pronia lui Dumnezeu)”. Şi, atunci, ea şi-a zis: dacă tuTu, Doamne, aşa a fost să fiu dezgolită de haina mea care s-a ros de zeci de ani, să-mi dezgolesc atunci şi faptele mele.

Şi a spus: Sunt din Alexandria Egiptului. La doisprezece ani am părăsit casa părinţilor mei şi mi-am dat trupul stricăciunii, destrăbălării, cu oricine îmi ieşea în cale. Şi ani şi ani, şaptesprezece ani aşa am petrecut…



. Te întrebi: cum ajunge omul în starea aceasta tragică? Omul, zidit după chipul lui Dumnezeu şi în nădejdea şi în deschiderea nesfârşitei asemănări. Iar chipul lui Dumnezeu înseamnă că în vasul tău, al sufletului pe care DumnezeuCăci Dumnezeu a creat sfletul nostru ca pe un vas l-a creat, ca un suflet, ca un vas care să poarte chipul Lui. Ştiţi cum, iubiţilor, ? – Nne dă lumină .

Îngăduiţi, cu privire la acest cuvânt, să evocăm momentul în care Saul (ulterior Pavel), care-i prigonea pe creştini, căpătând putere să meargă şi la Damasc, pe caleCând Mântuitorul i-a vorbit lui Anania din Damasc despre Saul… Saul, mai pe urmă Pavel, care fusese şi el martor la martiriul Sfântului Ştefan, păzea veşmintele celorlalţi, el care crescuse la picioarele lui Gamaliel, ştia toată Legea cea veche şi sfântă, şi prigonea pe creştini, şi a căpătat putere să meargă şi la Damasc, să-i prigonească. Şi ştiţi, pe cale, când a strigat Mântuitorul, cu lumina Lui divină l-a copleşit, l-a coborât în smerenie, la pământ: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” “ Cine eşti, Doamne?” “Eu sunt Iisus pe care tu îl prigoneşti. Zadarnic îţi este ţie să loveşti cu piciorul în ţepuşă.”. Vrând să ne spună: loveşti, omule, dar când loveşti în Dumnezeu, în tine loveşti. Cum a spue spus proorocului Ezdra Dumnezeu: “Nu pe mine M-aţi părăsit, ci pe voi înşivă”. Dacă Îl părăseşti pe Dumnezeu, adevărul tău, lumina ta, pe tine te-ai părăsit. “Ce să fac, Doamne?”, a întrebat Saul?. “Mergi în Damasc, ţi se va spune”. ŞI Şi a mers Saul în Damasc, dar Mântuitorul i-a spus şi lui Anania din Damasc, ucenicul, preotul de acolo: Ananio, Ananio: Saul te aşteaptă în Uliţa Dreaptă să-l botezi. Doamne, am auzit de omul acela, multe rele a făcut în Ierusalim şi are putere să facă mai mari rele şi aici. Nu, Anania, acest Saul îmi este vas ales să-Mi poarte numele la neamuri (Fapte 9, 1-15). Adânc cuvânt! Cuvântul vas ales, acesta îndeosebi mă pătrunde, mă copleşeşte. Fiecare Sufletul fiecăruia dintre noi aşa a fost făcut de Dumnezeu, ca un vas ales, iubiţilor (sufletul) – Adam, dintru. adam , dintru început, şi tot omul –, să poarte chipul lui Dumnezeu. Să poarte numele Lui, cum a spus despre Saul. Numele lui e chipul lui, e Dumnezeu. ŞI, iubiţilor, sSă înţelegem, iubiţilor, taina aceasta şi noi cei simpli, ca şi cei învăţaţi, care sunt atât de mulţi printre noi: aşa e pregătit omul, să fie un vas, să poarte un dar al lui Dumnezeu: chipul lui Dumnezeu. Aşa cum pământul e pregătit ca un vas să primească sămânţa şi, împreunăcare să poarte cu lumina soarelui împreună, sămânţa,, să dea viaţă. Aşa cum în, gândiţi-vă: orice mamă, de ce atunci când e vremea să nască, dinainte se pregăteşte laptele la sânul ei. Spunem lucurile lucrurilor pe numele lor, ca să pricepem adevăruri mai adânci. Ea pregăteşte? E o taină a lui Dumnezeu, care pregăteşte laptele pentru copilaş. Nu ea se ocupă. Ei, Tot aşa Dumnezeu a pregătit făptura umană a copilaşului pe care îl aduce pe lume, e gata pregătit, să ştiţi, v. Vasul lui e gata pregătit să primească cuvântul lui Dumnezeu, taina lui Dumnezeu, descoperirea toată. Azi toţi oamenii de ştiinţă mărturisesc aşa. Ca un vas. N-ai putea – profesor de ­religie sau orice – să însămânţezi acolo ceva dacă n-ar fi pregătit vasul. Ca dovadă, ­maimuţa n-are vasul ăsta, ca să primească. Fiecare-i pregătit de Dumnezeu cum e pregăti sânul să-l alăpteze pe prunc. Toate. Din taina aceasta a luminii divine. Şi atunci simţi, când te rogi, când te spovedeşti, când te împărtăşeşti, când citeşti Evanghelia, simţi lumina aceasta divină. Dar omul care a fost şi a primit darul lui Dumnezeu şi, în chipul lui a primit numele lui Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi cum sunt: trei sunt una sunt, şi în sufletul omului a răsădit Dumnezeu după chipul Său. Ca să fie mintea omului minte înţelegătoare, cuvântătoare şi duhovnicească. Aşa e sufletul, după chipul Treimii. De aceea zicem, oglindă a frumuseţii Tale, Treime, sunt făpturile.Dar omul, sărmanul, n-a rămas credincios lui Dumnezeu. Mai ales la ispita demonului, s-a uimit omul de ace a făcut Dumnezeu, s-a uimit de strălucirea lui, de mintea lui, de deşteptăciunea lui. Sărmanul om. Şi a căzut, la ispita demonului, la privirea lumii şi la pirvirea lui (cele trei ispite: de la demon, de la lume şi de la trupul tău). ŞI în loc de aceste trei daruri – minte, cuvânt şi duh, cu mintea ta înţelegătoare, cuvântătoare, cuvânt i-a dat Dumnezeu cuvânt – numai omul are cuvânt, ca să-L poată întâmpina pe Dumnezeu-Cuvântul, când se va întrupa, cum spune Grigorie Palama. Tot omul de pe faţa pământului poartă cuvânt de la Dumnezeu-Cuvântul. Şi tot omul este chemat să-L cunoască pe Dumnezeu-Cuvântul. Pînă la urmă Îl va cunoaşte, ca să fie “o turmă şi un păstor”. Căci Cuvântul S-a întrupat, dar revenim. ŞI, cîzând omul, în loc de aceste trei – minte înţelgătoare, cuvântătoare şi duhovnicească, şi în care a primit darul lui Dumnezeu, lumina divină, harul, suflarea de viaţă dumnezeiască de la Adam……………. Sărmanul de el, le-a pierdut. A rămas raţiunea cu care înţelegem lucrurile. Dumnezeu nu-şi ia înapoti nici darul nici chemarea. Deşi încădere, dar a rămas chipul lui Dumnezeu în noi, adică faptul că existăm şi că avem nemurire. Ce n-a rămas, ce lepădăm: asemănarea, harul. Ele însă rămân acolo, să ştiţi. Rămâne în oi, să nu uitaţi, şi veţi vedea cum rămâne. Rămâne în noi,dar a luat locul acelui dar dumnezeiesc, raţiunea, pofta şi mânia. Pofta, în loc de foame; în loc de lupta împotriva ispitei demonului, a luat loc iuţimea. Să nu uităm i să reţinem: foamea e de la Dumnezeu, pofta e de la cel rău. Fericiţi flămânii şi înstaţii de dreptate, aceia se vor sătura. Pofta e de la cel rău. Pofta naşte păcat şi păcatul naşte moarte.

Şi în Egipteanca pofta a lucrat. Şi vreme de şaptesprezece ani pofta demonică a stăpânit pe Egiptenca, sărmana. La acea măsură încât sune, n pentru bani; torceam câlţi din vreme în vreme şi aveam bucăţica de pâine sau cerşeam. Dar nu primeam. Era un orgoliu în ea, dar şi-l mai potolea când cerşea. Şi, iată vine vremea zilei Sfintei Cruci – 14 septembrie. Mulţi alexandrini credincioşi au năvălit în port, angajau corăbii să meargă la Ierusalim. ŞI a intrat şi ea între ei, cu nişte tineri: Nu mă luaţi şi pe mine? La Ierusalim. Şi ce trebuie? Nişte gologani de drum, puţine merinde. N-am, daţi-mi voi. Vă dau ceva, dau şi eu ce am: trupul meu. Ei au început să râdă. Şi a văzut ea că e dispreţuită. S-a dus la alt grup şi s-a rugat acoloL: Luaţi-mă. S-au îndurat unu, doi, şi au luat-o într-o corabie tocmită de ei. Acolo, în corabie, iar blestemăţiile ei, a ajuns la Ierusalim, zilele care mai rămăseseră până la Ziua Crucii, iar, la fel. Dar Dumnezeu, care ştie taina fiecăruia a îngăduit şi, iată ziua Sfintei Cruci. Ziua se îmbulzeşte la uşa bisericii, să se apropie, să se atingă de Cruce. Vedeţi, cum spuneam, chipul lui Dumnezeu în adânc e de nedistrus; pentru că adâncul e unit cu Dumnezeu şi dumnezeiescul e de nedistrus, e harul lui Dumnezeu, cel veşnic, nimic nu-l poate. Păcatul niciodată nu poate distruge, decât ceea ce poate fi distrus. Păcatul ţine de lumea creată; e produs de creatură. Păcatul e din lumea aceasta. Harul nu-i din lumea aceasta, de aceea nu există păcat să poată birui ceva. El se biruie pe el însuşi, se distruge, ca şarpele care-şi distruge propria lui făptură. Şi atunci, crucea, şi-n mintea şi-n inima ei. A spus cuvânt şi a vrut şi ea să meargă la crucea Domnului. Cum adică? Ia gândiţi-vă: Cînd vorbeşte Mântuitorul de comoara ascunsă în ţarină, pe care o caută omul, de drahma pierdută, de sămânţa pusă în pământ, Mântuitorul spune parabolele acestea. La ce lume se gândea Mântuitorul? Nu la omul dintru început? La tot omul. Deci Mântuitorul avea în vedre cum a fost zidit omul în taina lumii acesteia, a omului de pretutindeni. E comoara ascunsă, e drahma pierdută, e sămânţa originală însămânţat de Dumnezeu, de nedistrus. Aşa-i făptura umană, pregătită, aşa era şi-n Egipteanca. Şi ea a dat năvală îndrăzneaţă, obraznică – ca şi noi –, să dea buzna, să intre şi ea. Deodată, a fost oprită. Ea n-a utut intra. Şi a doua, şi a treia, ba şi apatra oară îndrăzneşte. Spunea: parcă era un cordon de străjeri în faţa mea şi eu nu puteam intra. Atunci se retrage şi dă cu ochii de icoana Maicii Domnului: Maica Domnului, dacă îmi deschizi calea către crucea Fiului tău, nu voi mai păcătui în veac! Din adânc a strigat: Doamne, Doamne, auzi glasul meu! Şi a auzit. Iubiţilor, la Grigorie Palama ţinem minte că, la fel, doi ani s-a rugat la Maica Domnului. Egipteanca la fel, şi atâtea rugăciuni la Maica Domnului. Care-i tâlcul adânc, iubiţilor? Să nu utiăm: aici, în Maica Domnului e taina naşterii din nou, iubiţilro, taina de alua Hristos chip în noi. Cum a fost zidit omul dintru început, şi, vedeţi, prin Eva, tot genul feminin, s-a petrecut ce s-a petrecut. Prin Maica Domnului, prin ea, din trupul ei S-a întrupat, S-a născut Fiul lui Dumnezeu. Cum adică? E vorba de taina naşterii din nou. Să nu uităm: noi suntem chemaţi să avem două naşteri: naşterea din trup, trupeşte, ca şi alte vieţuitoare, dar mai înalt, ca o cunună a lor, şi naşterea din nou din Duh. Mai mult, sf. Grigorie Palama spune că, din princina păcatului, ne-a dat Dumnezeu atunci să ne mângâiem prin urmaşii noştri, prin naştere de prunci. Dar asta, să nu utiăm, să simţim naşterea din nou. Ei, Egipteanca, până atunci a slujit firii vechi, stricate. Pentru că legătura trupească bărbat-femeie ţine de fire. Dar care este rodul care legitimează orice legătură? (după roade-i veţi cunoaşte) Atunci când acest act se săvârşeşte fără rod, numai pentru poftă, pentru destrăbălare, e fără rod. Dumnezeu-Cuvântul,spune Evanghelia, toate printr-Însul s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Atunci, pustiul, golul, o spun şi oamenii înţelepţi. Vă spuneam de acest mare psihiatru din timpul nostru: Nu frustrările sexuale (Freud) te nevrozează, nici complexele de inferioritate (Adler), nu acestea îl îmbolnăvesc pe om, ci vidul spiritual, lipsa de sens al existenţei, spune un alt mare psihiatru – Frankl. Lipsa de sens creator, lipsa de zidire. Or Egipteanca zidea ceva? ŞI în destrăbîălările noaste, în orice act al nostru deşert nu simţim vidul, golul spiritual, monotonia? Cea mai gravă, cea mai tragică monotonie dn lume aceasta este: nu ne mai zidim pe noi înşine. Am oprit propria noastră zidire. Zidim în jur palate, dar cel care locuieşte în acest palat nu s-a zidit pe el. Dumnezeu a creat lumea ca împărăţie a lui Dumnezeu în care să locuiască chipul lui Dumnezeu. Egipteanca a înţeles aceasta. Trăise în vidul spiritual, în acest gol înspăimântător, de a nu mai vedea sensul existenţei tale, iar sensul e Dumnezeu – Tatăl, care a trimis pe Fiul Lui. Şi atunci când a făgăduit Maicii Domnului, adică i-a făgăduit naşterea după chipul Maicii Domnului, să ia Hristos chip în ea. Aceasta-i naşterea noastră. Cum spune sf. Pavel: Îndur dureri ca de naştere pentru vo, ca să ia Hristos chip în voi. Naşterea a doua. Cuvântul Lui să fie cuvântul meu, înţelepciunea Lui, lumina Lui lumina mea, iubirea Lui iubirea mea, Evanghelia Lui, cu pacea Lui, cu bunătatea Lui, cu îndelungă-răbdarea LU, cu crucea lui…

Şi a mers Egipteanca la cruce, a intrat acum, a ajuns la cruce, a îmbrăţişat-o, a sărutat-o, ca şi femeia păcătoasă din evanghelie, a ieşit afară iluminată. A văzut-o un om necăjită aşa, zdrenţuită, dar smerită, i-a dat trei gologani, galbeni, şi-a cumpărat trei pâini, a întrebat de drumul spre Iordan, la mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul, a mâncat, s-a spovedit şi a împărtăşit-o. A mâncat o jumătate de pâine şi a intrat în pustiu.

Ct ai petrecut aici? Patruzeci şi şapte de ani, i-a spus lui Zosima. Şi de atunci cinsprezece ani mi-au trebuit să lupt cu mine. Ce luptă a fost! Când duminica trecută a venit la uşa altarului un băieţel: părinte, rugaţi-vă pentru cutare, naşte la spital; îl naşte pe Matei. Deodată a fulgerat în mine gândul: Doamne, durerile naşterii unui om! Dar durerile naşterii din nou! Cât durează. Fiecare să cugete acum. Ca să ia Hristos chip în noi. Cincisprezece ani a luptat, şi după aceea, iată, se ridica de la pământ. Dobândise arvuna învierii. Ştiţi ce a urmat: L-a rugat pe Zosima: peste un an să vii să mă împărtăşeşti. A împărtăşit-o. Peste un an să vii iarăşi. A găsit-o aşezată la malul apei: s-a săvârşit Maria din Egipt în luna lui Farnuti (adică Aprilie). Dă ţărâna ţărânei. El n-a putut, a venit un leu, care a făcut groapă. De oamenii sfinţi celelalte vieţuitoare ca în Paradis, aşa se apropie. A aşezat-o şi a dat mărturie……. Un gând sfânt aici: Întâi: să transfigurezi cuvântul de început din orice decădere te poate ridica Dumnezeu, căci El e credincios. Şi trebuie să schimbăm mentalitatea noastră, radical. Convertirea ei, schimbarea, s-a făcut mai târziu. Oricând poţi să aştepţi, de ce? – ai în tine un suflet nemuritor. Şi atunci, cât trăiesc în lumea aceasta, cu sufletul se poate transfigura făptura ta. Dar din suflet în trup, şi nu invers. ŞI mersul nostru nu e spre moarte (trebuie schimbată total mentalitatea); nu e de la viaţă la moarte, ci de la moarte la viaţă – de la Mântuitorul şi de la sfinţi să învăţăm! Egipteanca a îmbrăţişat Crucea, începutul naşterii din nou. S-a luptat. Şi la urmă trupul cade. DAr sufletul e viu. Mi-aduc aminte când am citit despre Brâncuşi, că îl pomenim acum cu atâta dragoste, şi l-a împărtăşit Arhiepiscopul Teofil, la spovedanie: Frate Constantine cum te simţi? Cu sufletul sunt viu, chiar dac trupul acesta e dărâmat. Atunci, aşa trebuie să creştem, să vedem înainte lumină, nu cum noi ne povârnim. Nimeni să nu mai gândească aşa! Câtă vreme ai sufletul viu şi ai primit, ca Maria Egipteanca, împărtăşania… pe care Sfântul Ignatie o numea: Farmacor atanasias – leacul nemuririi. ŞI primindu-l eşti viu, şi nu mergi spre moarte, ci spre viaţă.

O, Doamne, minunat eşti îântru sfinţii Tăi.Domnul Dumnezeu preamilostivul să vă miluiască! Domnul nostru Iisus Hristos să ne împărtăşească nouă toate cele bune. Domnul să ne înveţe, Domnul să ne înţelepţească, Domnul să ne folosească, Domnul să ne mântuiască, Domnul să ne umple de bucuria Lui duhovnicească, bucuria harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, cu Maica Domnului, maica Maria Egipteanca şi cu toţi sfinţii. Amin.



1 1 aprilie 2001


Yüklə 95,56 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə