"Dacă grandoarea mării, cu "mişcătoarele-i cărări", e îndeosebi de nuanţă spaţială, sugerând însă şi

Revedere
“Dacă grandoarea mării, cu “mişcătoarele-i cărări”, e îndeosebi de nuanţă spaţială, sugerând însă şi zările vremii, grandoarea pădurii e îndeosebi de nuanţă temporală, spaţiu destinat rememorărilor, reintegrării în timp mitic şi, nu în ultimul rând, o metaforă - sumă a vegetalului şi reîntinerind ciclic”(Constantin Ciopraga, Poezia lui Eminescu).

Codrul este, în poezia eminesciană, spaţiu sacru, loc al misterelor, lume a arhetipurilor. Interzisă intruşilor, ermetică, închisă în sine, ordinea pădurii este spaţiu al siguranţei, mai eficace decât piatra, e motiv de “mit istorizat”(C. Ciopraga). Pădurea este tărâm sacralizat, sălaş al divinităţilor, dar şi al duhurilor maligne. La Eminescu, pădurea mai este şi spaţiu ocrotitor al iubirilor ideale sau al visului. Codrul “întinzând bolţi” deasupra poetului nu e numai cetate, ci şi sanctuar. Spaţiul umbrei fascinează, născând dorinţa sincronizării cu viaţa cosmică a pădurii: “Să-mi fie somnul lin / Şi codrul aproape, / Pe-ntinsele ape /Să am un cer senin…” . Înscrierea în timpul etern al pădurii devine un mod de sfidare a efemerului. Codrul este proiectat pe axa trecut – prezent – viitor, dând sentimentul prezentului perpetuu. “Regresiunea spre elementar şi primitiv, apropierea de zimbrii codrilor cei veşnici, reinstalarea în codrul sur şi vecinic ( “Memento mori”) – condiţionează concilierea cu destinul; aliaj de mister şi serenitate cu atracţii complexe, pădurea apare ca salvatoare. În tipare psihice şi semantice ca acestea, pădurea – unul din capitolele cele mai autohtone ale creaţiei eminesciene – e nu numai un centru de stabilitate, dar şi vatră mitică simbolizare a lumii vizibile şi a existenţelor obscure”. (C. Ciopraga)

Pădurea constituie, în poezia eminesciană, o adevărată lume, cuprinzând toate elementele cosmosului, oglindit în apele, lacurile ei şi strâns corelate cu luna, soarele şi stelele. Elementele de folclor se întâlnesc, în poezia eminesciană, cu elemente de mitologie germanică sau celtică (pădurea ca spaţiu sacru sau al sacrului). De sorginte folclorică este şi atitudinea poetică în raport cu acest spaţiu privilegiat: expresia unei afecţiuni ieşită din sfera comunului îl leagă pe poet de codru. Sentimentul e detectabil în apelativele diminutivale (“codruţule”, “drăguţule”) şi de asocierea epitetului drag cu codrul (“codrul, dragul codru”). Codrul apare în multiple ipostaze: prezenţă imperială ("Împărat slăvit e codrul”; “Codrule, Măria Ta”), umană (O, rămâi…), entitate superioară însufleţită, care poate glăsui (“mândra glăsuire a pădurii de argint”, Călin; “glasul vechilor păduri”, Lasă-ţi lumea; “glasul codrului o-ngână”, Povestea Dochiei şi ursitorile) sau poate tăcea (“codrul negru tace”, Somnoroase păsărele). Posedând atributele umanului, codrul eminescian poate dialoga (O, rămâi…, Revedere, Ce te legeni). Personificarea pădurii nu este făcută din raţiuni întâmplătoare, obişnuite. Se urmăreşte de fapt exprimarea unei corespondenţe, a unei relaţii existenţiale profunde între destinul poetului şi destinul codrului. Entitate naturală eternă şi ocrotitoare prin excelenţă, codrul încearcă să apere fragila fiinţă umană de loviturile destinului. Urmărirea etapelor evoluţiei acestei relaţii relevă drama “unui destin de excepţie” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), care este exprimată “în împletirea arhetipală a câtorva gesturi fundamentale” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Prezenţă pregnantă a copilăriei, pădurea prilejuieşte întâlnirea inocenţei cu freamătul cosmic al naturii. Spaţiu în care visul coexistă cu realul, transfigurat prin puterea imaginaţiei creatoare a copilului, codrul este favorabil instituirii cunoaşterii magice (“cunoaşterea luciferică” a lui Lucian Blaga), accesibilă unui număr restrâns de iniţiaţi sau inocenţei (ca în După melci, a lui Ion Barbu, în care copilul rosteşte descântecul fără a fi conştient de tragedia pe care incantaţiile sale o vor declanşa).

Despărţirea de copilărie, intrarea în superba vârstă a tinereţii se asociază cu părăsirea spaţiului magic al “vârstei de aur”. O, rămâi… e o chemare dureroasă, insistentă, umană a pădurii care apare în ipostaza eternului feminin. Indiferenţa la chemarea înţeleptei exprimă caracteristicile unei vârste, preocupate numai de urmarea altei chemări, a destinului. Atitudinea se regăseşte în Floare albastră, al cărei final sugerează aceeaşi condiţie tragică a omului care a părăsit spaţiul privilegiat în care “dorurile” îi erau ascultate. Astăzi (“Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege n-o mai pot …”) din O, rămâi … şi totuşi (“Totuşi este trist în lume”), din Floare albastră sunt coordonate ale dramatismului condiţiei umane care a rupt armonia, dezrădăcinându-se voluntar, cu iluzia că poate fi stăpâna propriului destin. Plecarea din spaţiul ocrotitor atrage după sine pierderea accesului la misterele universului, la sensurile ascunse ale acestuia, pe care pădurea continuă să le păstreze (imposibilitatea întoarcerii în copilărie, în “fericita stare dintâi”, după expresia lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga, va atinge dimensiuni dramatice şi la Lucian Blaga, al cărui strigăt disperat exprimă spaima de singurătate).

Întâlnirea cu iubirea prilejuieşte o tentativă de refacere a armoniei iniţiale. Spre spaţiul ocrotitor al codrului se îndreaptă cel mai des cuplul eminescian. Chemarea iubitei şi a iubitului are ca punct de referinţă codrul, unicul spaţiu în care iubirea se poate împlini. Întâlnirea celor doi, necesară pentru menţinerea echilibrului, se asociază cu regresia în timp (întoarcerea în copilărie, în Povestea codrului) sau cu regresia în somn, mai profundă (Dorinţa).

Parcurgerea inversă a treptelor existenţiale este o condiţie fără de îndeplinirea căreia nu se poate redobândi dreptul de a fi ocrotiţi.

Pierderea iubirii, spulberarea oricăror iluzii aduc imposibilitatea întoarcerii în spaţiul sacru. Dramatismul condiţiei umane condamnate la singurătate absolută şi la rătăcire perpetuă este tema poeziei Revedere.

Titlul sugerează reîntoarcerea, după ani, a celui care părăsise copilăria, în preajma pădurii, cu care se reia dialogul. Poziţiile sunt diferite faţă de O, rămâi… Adresarea porneşte e la om, care susţine nostalgia îndepărtării de spaţiul sacru. Bucuria revederii este sugerată, în stil popular, prin utilizarea diminutivelor: “Codrule, codruţule / Ce mai faci, drăguţule? / Că de când nu ne-am văzut / Multă vreme a trecut / Şi de când ma-am depărtat, / Multă lume am îmblat”.

Prima parte a dialogului conturează cele două universuri, aflate într-o dubă opoziţie (de la om – trecător, efemer, la codru – etern). Succesiunea verbelor la perfectul compus – “a trecut”, “m-am depărtat”, “am îmblat” – defineşte condiţia umană. Un verb este folosit la forma negativă – “nu ne-am văzut” – precizând calitatea actuală a omului: rătăcitor, căutând în lume fericirea şi negăsind-o. Adverbul mai, utilizat alături de unicul verb la timpul prezent – “Ce mai faci, drăguţule?” – sugerează caracteristica esenţială a codrului, ca simbol al universului opus celui uman: eternitatea (mai implică ideea perpetuării în timp a unui mod de existenţă). Adresarea familiară sugerează egalitatea celor doi interlocutori. Aparenta umilinţă – “drăguţule” – cu care se adresează poetul codrului (în antiteză cu nepăsătoarea ignorare a chemării pădurii în O, rămâi…) nu aduce prejudicii imaginii geniului uman. Inversiunea simplă, alcătuită din termeni din limbajul cotidian – “multă lume” – şi forma lexicală arhaic-regională “am îmblat” sugerează distanţa spaţială, care completează distanţa temporală, redată prin aceeaşi figură de stil: “Multă vreme a trecut”. Separaţia de codru de vârsta fericită a fost mai îndelungată şi mai amară decât putea fi prevăzut. Ruptura de natură (simbolizată prin motivul romantic al codrului) însemnă suferinţă. Rătăcirea prin lume nu aduce decât însingurare (sentimentul este evident, prin utilizarea persoanei I singular).

Răspunsul codrului opune planului de referinţă subiectiv al primei strofe un plan de referinţă obiectiv. Interjecţia care marchează adresarea directă introduce o temă de meditaţie gravă: veşnica repetabilitate a elementelor aparţinând macro-universului. Antiteza dintre exprimarea poetică simplă, în stil popular, şi profunzimea ideilor exprimate dă măsura geniului eminescian.

Sugestia eternităţii este dată de repetiţia verbului a face la indicativ, prezent, persoana I, singular completată de implicarea, în susţinerea ideii de trecere ireversibilă a timpului, a două anotimpuri esenţiale. Vara şi iarna se succed după regulile nescrise, dar respectate fără abatere, ale lumii eterne. Puternic şi impasibil, având conştiinţa perenităţii sale, codrul priveşte cu detaşare schimbările legate de anotimpuri, amintind de atitudinea Luceafărului sau de Glossă: “Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolul ascult”. Cele două anotimpuri evocate în răspunsul codrului pot sugera două vârste umane: iarna e timpul “viscolului”, al distrugerilor (“Crengile-mi rupându-le / Apele astupându-le / Troienind cărările / Şi gonind cântările …”), în timp ce vara e anotimpul (timpul) trăirii plenare, al reluării legăturilor cu planul uman. Succesiunea gerunziilor, asociată adverbului iarna (rupând, astupând, troienind, gonind) susţine ideea de repetabilitate, de eternitate.

Reluarea ideii de curgere veşnică se produce prin repetiţia primului vers din răspunsul corului, cu înlocuirea interjecţiei “Ia” cu o conjuncţie copulativă: “Şi” – “Şi mai fac ce fac de mult”. Versul introduce partea a doua a răspunsului codrului. Preponderenţa verbelor – ascult, cântă – sugerează regenerarea perpetuă a naturii. Utilizarea metonimiei – “Vara doina mi-o ascult” – subliniată de dativul etic, dă tentă autohtonă dialogului cu valoare universal-valabilă, localizat până acum în timp şi spaţiu mitic. Pluralul cu valoare generalizatoare – “femeile”, “cofeile” – susţine ideea efemerităţii omului. Succesiunea veşnică a factorului uman “pe cărarea spre izvor” aminteşte, din nou, de marile creaţii eminesciene – Scrisoarea I, Glossă. “Muşti de-o zi”, oamenii aduc însă codrului cântecul (“Împlându-şi cofeile / Mi-o cântă femeile”), care înlătură răceala entităţii eterne şi elimină singurătatea (în antiteză, oamenii rămân singuri când pierd legătura cu “spaţiul sacru”).

Intervenţia Poetului exprimă uimirea faţă de neparticiparea codrului la suferinţa umană, supusă inexorabil trecerii ireversibile a timpului: “- Codrule cu râuri line / Vreme trece, vreme vine, / Tu din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti”. Prezenţa verbului celebru din Glossă, cu structură internă antitetică, obţinută prin asocierea la aceeaşi noţiune a două antonime (“vreme trece, vrem vine”) susţine o supratemă a creaţiei eminesciene: aceea a timpului. Veşnica metamorfoză a codrului este sugerată prin metafora fuxului perpetuu (“Codrule cu râuri line”, râul fiind un simbol al veşniciei) şi prin alternanţele cuvintelor aparţinând aceleiaşi familii lexicale: tânăr – întinereşti. Utilizarea prezentului indicativului şi a adverbului mereu susţine ideea centrală a poeziei: tragismul condiţiei umane efemere, în antiteză cu veşnicia naturii.

Miraculoasa tinereţe a codrului (motiv frecvent în folclorul românesc) constituie o opoziţie evidentă la condiţia umană sugerând sustragerea de sub stăpânirea tiranică a timpului. Răspunsul codrului are “o forţă şi frumuseţe simplă indiferent la timp, ignorându-l aproape, el contestă orice putere a acestuia asupra lui” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Reluarea substantivului vreme în răspunsul codrului şi asocierea epitetelor rea şi bună degradează sensul pe care îl avea în intervenţia interlocutorului. Codrul rămâne impasibil la trecerea timpului: “vreme” nu mai semnifică “timp”, “trecere”; prin degradarea sensului, “vreme” dobândeşte semnificaţia de banal eveniment meteorologic: “Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri / Că de-i vremea rea sau bună, / Vântu-mi bate, frunza-mi sună”. Perspectiva se lărgeşte brusc în acest ultim fragment al textului poetic, prin introducerea dimensiunii verticale. Motivul stelelor conferă imaginilor vizuale dimensiunea absolutului. Proiecţia preponderent orizontală (deşi are atributele cosmicului) din primele trei secvenţe poetice se modifică în această ultimă parte, prin introducerea “înaltului”. Asocierea cosmic-terestru (“Stele-mi scânteie pe lacuri”) susţine esenţa eternă a “vremii”, a “veacurilor”. Realizarea unor imagini auditive în versul al patrulea – “Vântu-mi bate, frunza-mi sună” – introduce elementul dinamic al peisajului. Dunărea, simbol al existenţei noastre naţionale prin asociaţiile cu momentele istorice esenţiale, are atributele veşniciei în Revedere: “Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea”.

Planul de referinţă se modifică din nou, prin antiteza dintre condiţia umană şi aceea a naturii: “Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor …”. Valoarea generalizatoare a singularului defineşte nu numai condiţia umană, ci implică şi condiţia celui care a adresat întrebările. Cele două epitete definesc succint, dar esenţial, nestatornicia umană (din nou O, rămâi…) şi efemeritatea. Sentinţa nemiloasă e comunicată în stil aforistic, pecetluind soarta de rătăcitor a omului şi “incerta stare a fiinţei” (Zoe Dumitreascu-Buşulenga) acestuia, opusă celei a naturii perene.

Conjuncţia adversativă şi coordonatoare iar prilejuieşte reintroducerea sferei veşnice. Aparţinând macro-cosmosului, etern, codrul enumeră elementele acestuia. Deşi verbele sunt utilizate la persoana I, finalul poeziei sugerează detaşarea, generalizarea. Codrul vorbeşte despre “speţele veşnice” (G. Călinescu), dar propria includere în seria acestora determină obiectivarea, impersonalizarea: “Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem: / Marea şi cu râurile / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoarele”. Fiecare termen are, ca pereche, un element înrudit ca sens sau antitetic, dar referindu-se la aceeaşi realitate (“marea” – “râurile”, “luna”- “soarele”). Lumea este asociată cu “pustiurile”, iar codrul cu “izvoarele”, termenii pereche ai “lumii” şi ai “codrului” sugerând antiteza existentă între cele două elemente: “lumea” este efemeră (“pustiurile”), în timp ce “codrul” este etern (“izvoarele”, motivul izvoarelor sugerează viaţa veşnică, perpetuarea în timp şi spaţiu).

Scrisă în ritm trohaic, valorificând idei din folclor, Revedere este o sinteză armonioasă de motive romantice europene, care susţin meditaţia gravă asupra destinului uman. Poezia exprimă disperare de intensitate cosmică a omului în faţa propriului destin. Condamnat la singurătate, conştient de tragismul condiţiei sale, omul de geniu eminescian nu găseşte nicăieri pacea. Nefericirea este singurul sentiment etern care îi însoţeşte solitara peregrinare prin lume.