Erai gata să mori. Eu asta am simţit şi eram un copil

Declaraţie Boţoc Cristina

“Erai gata să mori. Eu asta am simţit şi eram un copil”

Mă numesc Boţoc Cristina, m-am născut în Timişoara în 16 aprilie 1976, naţionalitate română, studii - am terminat liceul, actualmente sunt studentă, adresă: Ion Ionescu de la Brad, bloc B 35, apartamentul 15.

În ziua de 17 decembrie a fost duminică. Mi-aduc aminte că am fost la biserică. Obişnuiam să mă duc la biserică şi după aia la un film. Am observat că în faţa cinematografului Capitol erau foarte mulţi oameni, iar în jurul primăriei erau soldaţi. M-am întors acasă şi pe la orele 19-19,30, am auzit nişte oameni care strigau “Jos Ceauşescu!”, “Români, veniţi cu noi!”. Şi-atunci hai să mergem să vedem ce se întâmplă. Sora mea geamănă mânca, era la masă. Când am auzit că nişte oameni strigă, le-am spus alor mei să ne lase. N-au fost de acord prima dată, după aia, la insistenţele noastre, au zis “Bine, dar să reveniţi înapoi”. Aveam 13 spre 14 ani. Sora mea, cum a auzit, s-a îmbrăcat şi-a fugit pe scări. Când am ajuns jos, sora mea mi-a zis să mergem cu ei, eu am zis că nu. Atunci a plecat. În seara aia am aşteptat-o să vină, nu a venit. A doua zi am mers şi-am căutat-o pe la prieteni, cunoştinţe, nu am găsit-o. Peste două zile am mers şi-am căutat-o la spital, după trei sau patru zile am aflat că fusese împuşcată. A fost împuşcată în zona inimii, în Calea Lipovei. După câteva zile m-am dus cu tatăl meu la Clinici să ne interesăm dacă nu cumva este acolo şi atunci m-am îmbrăcat fix cum a fost ea îmbrăcată în ziua de 17. Ştiu că am ajuns acolo dimineaţa pe la şase şi ştiu că cel care făcea autopsii în momentul în care a dat cu ochii de mine a rămas foarte şocat şi-a spus că nu se poate, “la fata asta eu i-am făcut autopsia aseară”. I-a explicat tatăl meu că de fapt eu sunt sora ei geamănă şi autopsierul a spus că toţi răniţii au fost duşi la Spitalul Judeţean. De atunci tot am căutat. Am găsit-o după o lună, în 15 ianuarie în groapa comună din Cimitirul Eroilor. Ştiu că administratorul cimitirului avea poze cu fiecare mort care se afla în groapă. Au fost opt sau nouă morţi, dintre care numai sora mea şi încă o persoană erau puse în sicriu. Restul erau puşi în lăzi din placaje. Am luat-o, am îngropat-o şi cam asta este. Părinţii mei au fost la proces, au fost două procese, din păcate ei zic că nu au martori. În Calea Lipovei au fost două grupe de manifestanţi, primul grup a fost între orele 18 şi 19, grupul respectiv a spart geamurile de la magazinele din Calea Lipovei. Cel de-al doilea grup, în care se afla şi sora mea, nici n-a ajuns măcar la unitate, nici la intersecţie şi mi-a spus o doamnă care a fost cu sora mea în salvare că au ieşit din unitate nişte maşini şi se presupune că ar fi fost oameni şi sus pe blocuri.

Eu ştiu unde a fost sora mea împuşcată şi nu putea fi împuşcată din unitatea militară, numai de undeva de sus sau de undeva cu luneta. Ştiu că atunci au fost anumite ore în care s-a tras numai în anumite zone ale corpului. Primele focuri de armă au fost în jurul orelor 17. Sora mea a vrut să fugă, a vrut să intre într-un bloc şi a fost împuşcată la câţiva metri de intrarea în bloc. Toată lumea s-a retras şi după ce au mai încetat focurile au mers şi au pus-o pe-o bancă. A fost transportată cu o salvare la Clinici.

Au fost persoane care au fost cu ea în salvare, eu cunosc o doamnă care a fost rănită în picior. Cred că a fost dusă la Clinici şi ascunsă în unul din frigiderele lor, pentru că toţi morţii din ziua de 17 au fost duşi la Bucureşti, altfel nu-mi explic de ce n-a fost dusă la Bucureşti. Totul este o porcărie. Cei de la cimitir spun că groapa s-a făcut ziua şi că oamenii au fost puşi acolo ziua şi că a venit preotul şi i-a sfinţit, a ţinut o slujbă. Eu nu cred chestia asta , pentru că s-ar fi auzit în oraş. Or, nu s-a ştiut nimic. Administratorul de la cimitir a făcut la fiecare pe ascuns câte-o poză. Eu cred că groapa a fost făcută seara cu luminile închise.

Cunosc persoane care au văzut cine-a tras şi-au mers la proces şi-au declarat şi nu s-a făcut nimic. Sunt cadre militare care au fost transferate în alte judeţe şi avansate. Cred că totul este o mafie. Cred că cei care au primit ordin le-a fost frică şi atunci l-a executat şi, după ce-a căzut Ceauşescu, au încercat să iasă basma curată. De fapt, armata a tras şi se ştie lucrul ăsta. N-au fost terorişti, n-a venit nimeni de peste graniţă. Tot de-ai noştri. Dacă nu s-ar fi tras în oameni, n-ar fi fost Revoluţie, ar fi fost ce-a fost la Braşov. A fost extraordinar ce s-a întâmplat. Erai gata să mori. Eu asta am simţit şi eram un copil.

(Ai participa acum la o Revoluţie?)

Nu. De ce nu? Pentru că oamenii ăştia au murit degeaba. Nu s-a făcut nimic. Li se scot ochii revoluţionarilor că s-au îmbogăţit. Au fost persoane care nu au fost revoluţionari şi-au ştiut să dea din coate, dar cred că omul care a suferit, a fost rănit sau a avut un mort nu este mulţumit cu nimic. Averea nu te face fericit. La început am avut şi eu perioade în care am suferit, dar am suferit pentru nedreptatea care este , însă mi-am dat seama că de unul singur nu poţi face nimic.

(Spune-mi câte ceva despre sora ta.)

Da. Sora mea se numea Boţoc Luminiţa. Eram gemene. Fiecare om atunci când suferă se decompensează în felul lui. În primele luni în ’90 eram foarte încărcată şi atunci mă descărcam prin scris. Scriam ceea ce se întâmplă, despre cei îngropaţi împreună cu sora mea, cum au fost identificaţi şi înmormântaţi. Cei care nu au fost recunoscuţi, li s-a făcut o slujbă. Ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că primăria nu a fost în stare să le pună nişte cruci pe care să scrie necunoscuţi. Totuşi, oamenii ăştia au murit. Au pus nişte cruci pe care scriau diverse nume. Pe mine m-a deranjat cumplit. Am făcut o scrisoare la un ziar, nu mai ţin minte care. Am trimis-o şi după o săptămână sau două a apărut în ziar, dar au scris numai ce le-a plăcut lor. Acum iarba a crescut şi nu mai este nimica.

Am auzit de o doamnă care avea un băiat, băiatul a fost împuşcat, nu mai ştiu în ce regiune a corpului, dar nu era mortal. A fost dus la spital şi a doua zi mama s-a dus ca să-i ducă de mâncare. Băiatul era foarte bine şi, ulterior, când s-a dus peste o zi sau două, l-a găsit pe băiat împuşcat în cap. A fost împuşcat în spital. Tatăl meu lucrează în cimitir. A venit un domn şi-a început să povestească.

El în data de 15 decembrie a fost internat în spital. În 18 au venit răniţi în salon. El stătea întins în pat, dar cu picioarele ghemuite. Omul ăsta i-a povestit la tatăl meu că Veverca a luat pistolul şi-a tras în perete şi gloanţele au ricoşat spre bolnavi. Unul din gloanţe i-a intrat la omul ăsta în picior, la alţii în piept.... A leşinat şi când şi-a revenit a auzit nişte gemete. Şi-a dat seama că este într-o groapă. În Cimitirul Săracilor s-a găsit în ianuarie o groapă cu foarte multe persoane dezbrăcate şi, ca să fac legătura cu ce-am discutat mai înainte, omul revenindu-şi din leşin, a ieşit din groapă şi s-a ascuns în nişte tufişuri. Era dezbrăcat în pielea goală şi aşa s-a dus până acasă. Groapa nu era încă acoperită. În groapa din Cimitirul Săracilor au fost oameni care nu s-au putut recunoaşte, pentru că a fost turnat acid sulfuric peste ei, ca să se descompună. Şi-atunci nu s-a mai recunoscut nimic. Ştiu că s-a găsit şi o femeie care era însărcinată şi i-au scos copilul din ea. Sunt foarte mulţi oameni care ştiu foarte multe, dar nu spun pentru că le este frică.

(Cine este Veverca?)

Veverca este un cadru militar care a avut o funcţie foarte importantă pe timpul lui Ceauşescu şi care, acuma, am auzit că a fost avansat în alt judeţ.

Acuma am să-ţi povestesc ceva legat de viaţa noastră. Noi am fost surori gemene, am fost foarte legate. Între gemeni se formează un univers al lor şi-atunci foarte greu intervine cea de-a treia persoană. Aveam universul nostru şi ne simţeam foarte bine împreună. Ştiu că înainte cu o săptămână de a se întâmpla am avut un vis. De ce mi-aduc aminte de vis e pentru că în ziua respectivă atâta am plâns, pentru că simţeam că ceva urma să se întâmple. M-am gândit la moarte, nu ştiu de ce, eram doar un copil de 13 ani. Mă gândeam că trebuia să mor. În ultima perioadă ştiu că sora mea stătea singură în cameră, o chemam să mănânce, dar la masă nu venea. Ştiu că într-o zi a venit la mine şi m-a întrebat aşa, dintr-o dată: “Ce-ai face dacă eu aş muri?” Şi-a rupt toate pozele, toate scrisorile pe care le primise. Am întrebat-o de ce le-a rupt şi mi-a spus că nu mai vrea să aibă nici- o amintire. A început să scrie poezii despre moarte. Toate astea ar putea să fie nişte superstiţii. În seara de 17 decembrie stăteam în pat şi o aşteptam să vină. Mi-aduc aminte că m-am trezit brusc şi am simţit că din partea stângă îmi curge ceva, dar aşa cum ar fi o energie. Ceva ce nu pot să descriu. Nu mint. Asta am simţit. Din momentul ăla eu am ştiut că ea a murit. Nu ştiu cât a fost ceasul. Fiind foarte legate, eram tot timpul împreună şi după ce-a murit îi simţeam lipsa foarte tare, nu puteam să dorm dacă nu era cu mine. O rugam pe sora mai mare să vină să doarmă cu mine. Am visat-o pe Luminiţa de multe ori, dar niciodată nu vorbea. Ne jucam, ne distram, râdeam, glumeam, eram fericite. Mi-a vorbit numai o singură dată într-un vis. Atât mi-a spus doar, să vin cu ea. Eu i-am spus: “Nu pot să vin acuma cu tine, trebuie să-ţi îndeplinesc dorinţele şi după aia să vin”; mi-am dat seama în vis că e moartă. Astăzi nu mai cred în vise.

Aşa cum ţi-am spus, în ultima perioadă scria poezii. Aş dori să citesc câteva:

Pentru atunci când totul va începe cu “A fost odată”

„A fost odată când te-am cunoscut şi pentru prima oară tu mi-ai dat primul sărut.

Pe urmă ne-am despărţit, tu la armată, eu acasă, aşa ne-am despărţit.

Când ne-am reîntâlnit, tu pe mine nu m-ai mai iubit, şi-atunci ne-am despărţit.

Tu ai crezut asta după ultimul sărut al tău dar eu te-am aşteptat mereu.

Mi-ai spus că ne-am certat, acasă la mine-am plecat.

Şi pe urmă ce s-a întâmplat?

Asta tu ştii mai bine că ai plecat de lângă mine şi vreau în clipele uitării sau poate într-o zi de mai

Când doar mergând mă vei zări să te întrebi “Mai e pe lume oare prietena care mă iubea?”

Atunci un glas îndepărtat îţi va răspunde, căci unde sunt eu te-am uitat.

Atunci te vei apropia de mine încet, încet şi-mi vei şopti cu regret “De ce nu te-am uitat când ai plecat?”

Atunci voi tresări cu zâmbet trist, îţi voi şopti că eu nu te cunosc şi iarăşi îţi voi zâmbi.

În ochii tăi voi privi, de-abia atunci îmi voi aminti căci ne-am cunoscut când eram copii.

Şi trist, iarăşi îţi voi zâmbi, zicându-ţi că mă voi căsători şi pe tine nu te pot iubi.

Îmi vei cere timp să mă gândesc

Ascultă băiete, nu-mi ţine calea căci nu te iubesc

Căci sâmbătă e nunta mea şi în lume voi pleca şi pe tine te voi lăsa pe strada aceasta.

Sau poate că vei auzi că eu m-am călugărit şi greu îţi va fi căci nu ne-am putut întâlni înainte de a mă călugări.

Şi-atunci mă vei dori cu gândul, că mă vei întâlni, dar eu nu te pot privi că aşa sunt călugării.

Sau poate că-ntr-o zi mergând pe stradă vei zări oameni fără bucurii, care-şi duc copila pe ultimul drum.

Iar tu de curiozitate vei veni şi atunci vei zări copila pe care o puteai iubi.

Cu care te-ai purtat urât cu ea şi nici rămas bun nu ţi-ai luat de la ea când v-aţi despărţit.

Şi ea spre casă a pornit.

Degeaba încerci să-ţi iei rămas bun de la ea, că ea răspunsul nu ţi-l va da căci rece zace sărăcuţa de ea.”

Şi acum o altă poezie:

„Te iubesc deşi nu te cunosc prea bine

Tu doar mă ştii, atât, doar m-ai văzut

Trăiesc prin vise, deşi trăiesc prin tine

Dar te iubesc şi azi la fel ca la-nceput

Trecut-a timpul şi acum suntem doar noi

Trăim prin vise, nu eu, ci amândoi

Trecut-au ani dar nu-i timpul pierdut

Căci ne iubim şi-acum, la fel ca ieri, ca la-nceput.”

În legătură cu fenomenele naturale care s-au întâmplat în 17, mulţi au spus că e mâna lui Dumnezeu, au spus că Dumnezeu a dat ploaia care a fost în 17 spre 18 ca o binecuvântare pentru ceilalţi. Pentru că, dacă n-ar fi plouat, îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat a doua zi dacă oamenii ar fi ieşit pe stradă şi-ar fi văzut sângele. După ploaia care a fost seara, a doua zi se mai vedeau încă băltuţe mici de sânge amestecat cu apă. Cred că ar fi fost ceva de nedescris. S-ar fi întâmplat ceva groaznic. Rămân foarte multe semne de întrebare în legătură cu faptul că în luna decembrie a plouat ca primăvara. A fost o ploaie de primăvară, pur şi simplu, cu fulgere şi cu tunete. Nu ştiu dacă s-a mai întâmplat aşa ceva, iarna să fulgere şi să tune. Un lucru esenţial e acela că autopsierul ne-a spus că a făcut autopsia. Or, când am găsit-o, nu avea făcută autopsia. În dreptul rănii avea un leucoplast pe care era un număr. Ceilalţi aveau, tot aşa, leucoplast şi aveau scrise numele, cei ce au fost identificaţi. Asta înseamnă că ei au fost înregistraţi. Înseamnă că autopsierul a minţit. Asta este.

[Interviu realizat de Adrian Onica la Timişoara în data de 9 aprilie 1997 cu Cristina Boţoc, sora martirei Luminiţa Boţoc]