Estetica urâtului

Estetica urâtului

Urâtul devine o categorie estetică fundamentală alături de frumos prin apariția tratatului Estetica urâtului a lui Rosenkrantz, în 1853.

Curentul literar care valorifică această categorie estetică este romantismul, spre deosebire de clasicism, care impunea frumusețea, armonia, perfecțiunea, ordinea, echilibrul. În romantism, scriitorul francez Victor Hugo, considerat unul dintre întemeietorii curentului prin prefața dramei istorice Cromwell, reabilitează urâtul, mutând accentul de pe frumusețea fizică pe cea morală, valorificând antiteza dintre urâțenia/diformitatea fizică și calitățile sufletești ale personajelor (romanul Notre Dame de Paris, cocoșatul Quasimodo).

Categoria estetică a urâtului va fi valorificată în simbolism de către poetul francez Charles Baudelaire, în volumul de versuri Florile răului.

Tudor Arghezi parafrazează titlul utilizat de Baudelaire și îl transformă în Flori de mucigai; volumul său de versuri are la bază categoria estetică a urâtului și este inspirat din experiența detenției politice din închisoarea Văcărești dintre 1918 – 1919.

Titlul volumului și al artei poetice care îl deschide este un oximoron (figură de stil care asociază doi tremeni cu semnificații contradictorii). Oximoronul este figura de stil dominantă în întregul volum, care ilustrează contradicțiile specifice ființei umane în universul infernal al carcerei; aici oamenii sunt reduși la stadiul primar de bestii, alcătuind o lume decăzută și desfigurată. Frumosul nu dispare însă în totalitate, ci supraviețuiește în interiorul ființei, putând fi recuperat prin apropierea de Dumnezeu, prin amintire, vis și speranță.

Poezia Flori de mucigai, care deschide și dă titlul volumului din 1931, este o artă poetică, exprimând crezul artistic al poetului: menirea creatoare nu poate fi înfrântă nici în acest univers infernal, în care inspirația de natură divină nu se mai poate manifesta sau nu mai poate fi recunoscută, latura divină a ființei fiind incapabilă să exprime această realitate; întrucât harul creator nu poate să înceteze, sarcina de a scrie este preluată de latura demonică – „unghiile de la mâna stângă”.

Arghezi reprezintă, după Eminescu, cea mai mare înnoire a lirismului românesc. Criticul literar Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului, afirma: „Valoarea operei lui Arghezi constă în ineditul expresiei, în capacitatea lui de a transforma bubele, mucegaiul, noroiul în materie poetică (...) el inventează pe o arie lingvistică dintre cele mai întinse – pe lexic, sintaxă, topică, zdrobind convenția literară, spărgând toate tiparele. Odată cu Arghezi începe o nouă estetică.”