Prima confiscare oficială a lui Nicolae Titulescu susţinută de George G. Potra, director fet



Yüklə 82,33 Kb.
tarix25.10.2017
ölçüsü82,33 Kb.
#12982

logo-fet2.jpg

Fundaţia Europeană Titulescu – Centrul de Studii Strategice

Conferinţa



Prima confiscare oficială

a lui Nicolae Titulescu

susţinută de

George G. POTRA, director FET

Joi, 13 iunie 2013, orele 11:00, Casa Titulescu, Şos. Kiseleff 47, Bucureşti

Transcript:

În martie 1961, emigraţia românească a folosit împlinirea a 20 de ani de la moartea lui Nicolae Titulescu pentru a evoca personalitatea şi opera marelui dispărut, ca şi pentru a sublinia că între linia politică promovată de fostul ministru de Externe al României şi noua orientare externă a Bucureştilor – filosofie, obiective şi stil – erau mai mult decât deosebiri.

Nu ştiu dacă serviciile speciale româneşti din acea perioadă – care au penetrat şi urmărit îndeaproape emigraţia românească, cu precădere, şi în mai mare măsură pe cea din Europa Occidentală – au informat (sau nu) prompt la Bucureşti despre ceea ce emigraţia română avea în vedere pentru acest moment comemorativ, ce intenţii existau, ce demersuri se configurau.

În primăvara anului 1961, în Franţa, „La Nation Roumaine“ – publicaţie a emigraţiei române – a reunit, pe două pagini de ziar, câteva articole omagialei, sub semnături cunoscute, în majoritatea lor ale unor contemporani ai lui Nicolae Titulescu: Paul Bastidii; Albert Moussetiii; David Waleyiv; Henri Bonnetv; René Massiglivi; D.N. Ciotorivii.

În Statele Unite ale Americii, Constantin Vişoianuviii, preşedintele Comitetului Naţional Român, fost ministru al Afacerilor Străine şi apropiat colaborator al lui Nicolae Titulescu, a publicat în ziarul „România“ un amplu editorial în care a creionat un remarcabil portret al diplomatului şi omului de stat român.ix

„Vocea libertăţii“x din Grecia a găzduit un scurt articol semnat de Joseph Paul-Boncourxi.

Evident, sensibilizarea acestor personalităţi şi obţinerea semnăturilor lor a presupus preocupare şi efort.

În orişice caz, cei care au coordonat acest proiect au dat dovadă de spirit de iniţiativă şi capacitate de acţiune.

Emigraţia română a demonstrat că poate lua iniţiativa şi desfăşura unele activităţi cu rezonanţe nu doar peste hotare, adică unde îşi desfăşura în principal activitatea, ci şi în ţara de baştină.

Acest tip de activităţi a fost completat cu un altfel de manifestări – evenimente comemorative – organizate în unele ţări occidentale.

Nu dispun decât de unele informaţii privind aceste manifestări în Franţaxii şi Marea Britaniexiii.

Astfel, cu ocazia comemorării, la Biserica Ortodoxă Română de la Paris, a avut loc un recviem, iniţiat de Institutul Universitar Român „Carol I“. La această manifestare, alături de Catherine Titulescu, soţia lui Nicolae Titulescu, s-au aflat Joseph Paul-Boncour, fost prim-ministru al Franţei; Dimitrie N. Ciotori, fost consilier de presă la Londra; Ion Dragu, fost director al Direcţiei Presă din Ministerul Afacerilor Externe.

La câteva zile după aceea, la 20 martie 1961, Institutul Universitar Român „Carol I“ a găzduit două conferinţe: una susţinută de către profesorul Virgil Veniamin, preşedintele Institutului, şi alta de către Ion Dragu, fost director al Direcţiei Presei din Ministerul Afacerilor Externe.

La 18 martie 1961, la Biserica Ortodoxă Sârbă din Lancaster Road s-a desfăşurat un recviem în memoria lui Nicolae Titulescu, în prezenţa unui reprezentant al subsecretarului de Stat la Foreign Ofice, Sir Frederick Hoyer Millar, a unor foşti diplomaţi străini la Londra – Roger Cambonxiv şi Avakumović – şi diplomaţii români Constantin Laptewxv şi Grigore Constantinescuxvi.

Nu dispun, deocamdată, în ciuda interesului meu real şi a demersurilor pe care le-am întreprins, de un plus de informaţii despre manifestările dedicate acestui eveniment, în Franţa şi Anglia, şi nu doar.

Oficialităţile comuniste de la Bucureşti au acţionat cu întârziere, ratând marcarea a 20 de ani de la moartea lui Nicolae Titulescu. Abia în ultima parte a anului 1961, la indicaţiile forurilor diriguitoare, în revista „Studii“xvii a fost inserat un studiu amplu realizat de către doi istorici români – P. Constantinescu-Iaşi şi Ion M. Oprea – şi un altul, mai modest, în revista „Probleme internaţionale“xviii semnat de Cristian Popişteanu.

Personalitatea şi opera marelui dispărut au făcut pentru prima dată, după ani lungi de tăcere, obiectul a două articole în presa română.

Se ridica timid un embargou asupra unei personalităţi de primă mărime a neamului românesc, gestul fiind dătător de speranţe şi în privinţa altor şi altor figuri ilustre ale vieţii politice, ale ştiinţei, literaturii şi artei româneşti.

Eram însă departe de o adevărată deschidere, Nicolae Titulescu reprezentând o excepţie.

Majoritatea celor care se manifestaseră înainte de instaurarea comunismului continuau să fie victima unor aprecieri infamante, care îi alungau (şi aveau să îi mai alunge, pentru mulţi ani, mai ales pe cei care aleseseră calea exilului) din circuitul public.

După timidele încercări din 1961, la împlinirea a 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu, Ministerul de Externe a luat iniţiativa promovării unei propuneri pentru marcarea acestui moment, avansând în acest scop o Notă de propunerixix preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer, la 23 martie 1962.

La 4 aprilie 1962, Ion Gheorghe Maurer a aprobat această Notă. E în logica lucrurilor, cunoscute fiind anatomia şi fiziologia sistemului comunist de la Bucureşti, să presupunem că prim-ministrul a supus, la rândul său, această propunere – fiind vorba de un plan de acţiuni mai amplu, cu desfăşurare atât internă, cât şi externă – discuţiei în foruri superioare de partid.

Un exemplar al notei fusese trimis şi lui Leonte Răutu, „ideologul-şef“ al Partidului, a cărui adversitate faţă de tot ceea ce era românesc era bine cunoscută.

Credem, ca atare, că prestigiul de care se bucura Ion Gheorghe Maurer şi relaţia sa apropiată cu Gheorghe Gheorghiu-Dej au jucat un rol esenţial în aprobarea acestei note de propuneri.

În fapt, aprobarea acestei Note nici nu a fost prea dificilă, întrucât propunerile avansate demonstrează că guvernanţii nu au avut în vedere în primul rând personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu, aniversarea fiind un pretxt, e adevărat deosebit, pentru promovarea unor obiective proprii de politică externă şi de imagine.

Expunerea de motive – pledoaria pentru această aniversare – este un monument de tezism, de clişee, personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu fiind deformate, simplificate, raportate fiind doar la atitudinile faţă de Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă:

„Deşi nu există încă o analiză completă a activităţii şi lucrărilor lui Titulescu ca diplomat şi om politic, s-a ajuns la o apreciere autorizată care subliniază rolul său pozitiv în politica externă a României interbelice. Astfel, în culegerea de lecţii în ajutorul celor ce studiază istoria PMR se arată că «Titulescu a fost unul dintre puţinii politiceni burghezi care a înţeles pericolul pe care-l prezenta pentru România Germania fascistă şi care a văzut că printr-o alianţă cu URSS poate fi împiedicată pierderea independenţei naţionale a ţării» (pag. 342–343). În materialele enciclopedice sovietice, N. Titulescu este considerat ca un «diplomat român de seamă, care, … după stabilirea în Germania a regimului fascist, a devenit un adept înflăcărat al principiului securităţii colective şi al apropierii României de URSS» (Dicţionarul diplomatic sovietic, vol. II, pag. 814).“xx

O asemenea motivaţie mă poate lipsi de orice comentarii. Raportarea mereu şi mereu la Uniunea Sovietică arată şi că regimul de la Bucureşti era departe de a-şi fi dobândit cu adevărat independenţa – deşi trupele sovietice părăsiseră România cu patru ani înainte, în 1958 – fiind teribil de preocupat să nu deranjeze ochiul vigilent al Moscovei.

Dezvoltarea motivaţiei pune în lumină că Bucureştii au avut în vedere nu atât personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu, cât mai ales beneficiile pe care această aniversare le-ar fi putut aduce regimului, ca o nouă posibilitate de ieşire pe arena internaţională şi ca un temei de creştere a audienţei:

„a) Preţuirea rolului pozitiv al lui N. Titulescu de către RPR ar contribui la popularizarea politicii externe de pace şi colaborare internaţională a RPR, subliniind că această politică e singura care se identifică cu interesele naţionale ale poporului român;

b) evidenţierea eforturilor lui Titulescu în favoarea înfăptuirii unui sistem de securitate colectivă, a definirii agresiunii, a unor relaţii de bună vecinătate cu Uniunea Sovietică, ar contribui la popularizarea politicii actuale a ţărilor socialiste pentru salvgardarea păcii şi securităţii în Europa şi în lume;

c) comemorarea naşterii lui N. Titulescu ar permite o întărire a legăturilor noastre cu unele cercuri politice din ţările occidentale, de care diplomatul român a fost apropiat.

Totodată s-ar putea contracara şi activitatea duşmănoasă a fugarilor şi a anumitor cercuri reacţionare din ţările capitaliste care încearcă să profite de personalitatea lui Titulescu pentru a calomnia ţara noastră (aşa cum s-a întâmplat cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la moartea sa).“xxi

Urmare a acestei motivaţii, s-au avansat următoarele propuneri:

„1. Într-o intervenţie a şefului delegaţiei RPR în Comitetul celor 18 state pentru dezarmare, de la Geneva, să se evoce figura lui N. Titulescu;

2. Legaţia RPR la Paris să organizeze punerea unei plăci comemorative pe casa în care a locuit Titulescu la Paris şi depunerea unei coroane de flori la mormântul acestuia;

3. «Scânteia» şi «Contemporanul» să publice câte un articol despre activitatea lui N. Titulescu şi să fie pusă o placă comemorativă la casa natală sau la aceea în care a locuit Titulescu în România.

Presa română în limba străină să publice informaţii în legătură cu toate aceste manifestări.

4. MAE să se îngrijească de apariţia unor ştiri sau note mai detaliate în presa internă, referitoare la aniversarea a 80 de ani de la naşterea lui N. Titulescu.“xxii

Planul-cadru de acţiuni, aprobat la 4 aprilie 1962 de către prim-ministrul României, a fost dezvoltat într-un plan detaliat de acţiuni de către Ministerul Afacerilor Externe, definitivat însă cu o întârziere de câteva luni, astfel încât manifestările preconizate au avut loc mult timp după data reală a naşterii – 16 martie – unele dintre ele fiind parcă destinate celei de a 81-a aniversări.

Nota internă, înaintată abia la 20 iulie 1962, de către Direcţia III Relaţii, a fost aprobată de către Aurel Mălnăşan, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, la 26 iulie 1962.

Vom reproduce această scurtă notă care edifică asupra direcţiilor de acţiune, acţiunilor preconizate, termenelor stabilite, persoanelor la a căror colaborare s-a apelat:

„Conducerea superioară a aprobat, la 4 aprilie 1962, organizarea unor acţiuni în legătură cu comemorarea a 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu.

Pe această bază urmează ca:

1. Presa din RPR să publice unele articole despre activitatea lui N. Titulescu şi să fie pusă o placă comemorativă pe casa acestuia, la Craiova;

2. Şeful delegaţiei RPR la Conferinţa dezarmării de la Geneva să evoce, într-un cadru solemn, figura lui N. Titulescu. Aceasta se va face cu ocazia înlocuirii actualului portret al diplomatului român, existent la Muzeul Palatului Ligii Naţiunilor, cu unul corespunzător, donat de statul român.

3. Legaţia RPR Paris să organizeze punerea unei plăci comemorative la casa în care a locuit Titulescu şi depunerea unei coroane de flori pe mormântul acestuia la Cannes.

Pentru realizarea acţiunilor prevăzute este necesară contribuţia efectivă a mai multor direcţii din MAE.

În acest sens propunem ca:

a) Oficiul de Studii şi Documentare (solicitând colaborarea altor instituţii, a unor ziarişti etc.) să pregătească până la 10 august a.c. materialele necesare în vederea publicării de articole în ziarele «Scânteia» şi «Contemporanul», textul cuvântării ce urmează să fie rostită cu ocazia inaugurării la Craiova a plăcii comemorative şi un material mai larg, necesar Legaţiei RPR Paris!;

b) Direcţia Organizaţii Internaţionale (care ar urma eventual să dea sarcină tov. E. Glaser) să întocmească până la 15 aug. a.c., textul evocării pe care o va face şeful delegaţiei române la Conferinţa dezarmării de la Geneva cu ocazia donării noului portret al lui Titulescu.

c) Direcţia Relaţiilor Culturale să asigure prin Uniuea Artiştilor Plastici confecţionarea până la 20 august a noului portret al lui N. Titulescu, iar până la 1 septembrie a plăcii comemorative pentru casa în care a locuit Titulescu în Franţa.

d) Direcţia Protocolului să contribuie la organizarea ceremoniei inaugurării plăcii comemorative de la Craiova, să asigure lansarea invitaţiilor pentru participanţii la ceremonie, inclusiv membri ai corpului diplomatic;

e) Direcţia Presei să asigure o bună reflectare în presa noastră şi în cea străină a tuturor manifestărilor prevăzute mai sus;

f) Direcţia III-a Relaţii să asigure, până în jurul datei de 1 octombrie a.c., realizarea tuturor acţiunilor prevăzute a avea loc atât la Geneva, cât şi în Franţa.“xxiii

Acţiunile de la Craiova, ocazionate de aniversarea lui Nicolae Titulescu, au făcut obiectul unei Note interne în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, trimisă de Direcţia a III-a Relaţii Oficiului de Studii şi Documentare:

„Pe baza aprobării conducerii superioare din 4 aprilie 1962, privind organizarea unor acţiuni în legătură cu comemorarea împlinirii a 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu, propunem ca ceremonia dezvelirii plăcii comemorative de pe casa din Craiova unde a locuit N. Titulescu să se desfăşoare astfel:

Ceremonia dezvelirii plăcii să aibă loc joi, 13 septembrie a.c., la orele 13, în prezenţa următorilor:

– Un reprezentant al Direcţiei pentru problemele organelor locale ale puterii de stat din cadrul Consiliului de Miniştri;

– Un reprezentant al MAE (eventual din partea DR III);

– 1–2 reprezentanţi ai Academiei RPR;

– Primul-secretar al Comitetului de Partid al oraşului Craiova;

– Preşedintele Sfatului Popular al oraşului Craiova;

– Rude ale lui N. Titulescu (dacă există) şi populaţia locală (la aprecierea organelor locale din Craiova);

– Un reprezentant al Agenţiei «Agerpres».

Cu ocazia dezvelirii plăcii comemorative de către preşedintele Sfatului Popular al oraşului Craiova, acesta să ia în continuare cuvântul şi să evoce figura lui N. Titulescu.

Invitaţiile vor fi tipărite şi lansate de către Sfatul Popular orăşenesc Craiova.

În ceea ce priveşte popularizarea acţiunilor legate de comemorarea lui N. Titulescu, «Scânteia» din 13 septembrie şi «Contemporanul» din 14 septembrie să publice articole comemorative despre N. Titulescu, «Agerpres» să transmită, atât pentru interior, cât şi pentru străinătate, informaţii despre desfăşurarea ceremoniei dezvelirii plăcii comemorative.

Despre această ceremonie, Direcţia Presei din MAE să informezexxiv, în ziua de 13 augustxxv a.c., Legaţia RPR din Paris să ia măsuri ca acţiunea să fie relatată şi ilustrată cu fotografii luate la faţa locului, în paginile publicaţiilor române în limbi străine şi în „Glasul Patriei“.

Solemnitatea de la Craiova a dezvelirii unei plăci comemorative în memoria lui Nicolae Titulescu a avut loc la 13 septembrie 1962, în faţa Casei de Cultură a Studenţilor, pe locul unde a fost casa, s-a născut şi a trăit Nicolae Titulescu. Preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului regional Craiova, Marin Iordache, şi-a făcut datoria de a citi un text modest, care să fie doar „corect“ şi care, desigur, nu trebuia să emoţioneze şi să entuziasmeze în mod deosebit.xxvi

Se poate observa cu uşurinţă că faţă de Nota cadru aprobată de către prim-ministru, notele ulterioare conţin dezvoltări semnificative, nu puţin importante, neoprindu-se la precizări cu caracter tehnic sau protocolar.

În 1962, la 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu, au apărut alte câteva articole dedicate defunctului om de stat şi diplomat român, semnate de către politicianul Mihai Ghelmegeanuxxvii, de către Petre Constantinescu-Iaşi (academician) şi Ion M. Oprea (doctor în ştiinţe) – ambii istoricixxviii şi de către publicistul Cristian Popişteanuxxix.

M-am oprit puţin asupra amplului articole semnat de Mihai Ghelmegeanu, om politic şi de stat bine cunoscut.xxx

Jurist cu experienţă şi om politic cu state vechi de serviciu, Mihai Ghelmegeanu, reţinut de contemporanii săi cu cele mai puţin onorante calificative, a făcut şi de această dată dovada oportunismului şi lichelismului ce l-au caracterizat.

Definindu-l pe Nicolae Titulescu, Mihai Ghelmegeanu afirma: „Aceste concepţii poartă amprenta ideologiei burgheze, a intereselor clasei în cadrul căreia s-a format şi şi-a desfăşurat activitatea diplomatul român, ceea ce explică limitele gândirii politice a lui Titulescu. Una dintre limite constă în considerarea relaţiilor internaţionale mai ales prin prisma ideilor, a conştiinţei oamenilor şi popoarelor, factorul psihologic, subiectiv, fiind privit ca factor determinant“.xxxi

Ca şi când nu ar fi fost suficient pentru a se face de râs, Mihai Ghelmegeanu conchidea (şi reproduc cu jenă): „Faptul de a fi văzut, în ciuda limitelor şi prejudecăţilor de clasă, că prietenia cu Uniunea Sovietică constituie o chezăşie trainică a păcii, dată fiind politica paşnică, consecventă, a acestui stat, îl aşază pe Titulescu printre cei mai lucizi şi realişti diplomaţi burghezi din Europa şi reprezintă un exemplu al puterii ideilor păcii şi coexistenţei paşnice promovate consecvent de URSS, ca după cel de al Doilea Război Mondial de întregul lagăr socialist.

Pentru ideile sale antifasciste şi înaintate, Titulescu a fost înlăturat de cercurile reacţionare din România şi a murit departe de patria pe care a iubit-o cu pasiune şi a reprezentat-o cu atâta cinste şi strălucire.

Numai clasa muncitoare din România şi în prezent regimul democrat-popular făurit de ea au ştiut şi ştiu să aprecieze cum se cuvine ideile şi activitatea lui Titulescu.“xxxii

Obiectivele menţionate în notele la care m-am referit în paginile anterioare au fost materializate pas cu pas.

La 13 iunie 1963, la Geneva, George Macovescu, adjunct al ministrului Afacerilor Externe al României, a oferit Muzeului Societăţii Naţiunilor – în prezenţa lui Pier Pasquale Spinelli, director general al Oficiului Naţiunilor Unite de la Geneva – un portret al lui Nicolae Titulescu, de două ori consecutiv preşedinte al Adunării Societăţii Naţiunilor, realizat de maestrul Jules Perahim.xxxiii

Deşi s-au folosit de numele lui Nicolae Titulescu pentru a-şi urmări interesele specifice, deşi i-au confiscat personalitatea şi opera, ascunzând opiniei publice adevărata sa dimensiune intelectuală şi morală, gândirea sa politică, adevăratele imbolduri şi linii de forţă ale acţiunii sale, autorităţile de la Bucureşti au reuşit să păcălească opinia publică internă şi internaţională – cel puţin o parte din ea – acreditând pentru cei naivi ideea unei alese receptivităţi şi a unui profund respect pentru opera înaintaşilor.

Nu este mai puţin adevărat că demersul Bucureştilor s-a dorit şi un test, nu atât faţă de Occident, cât mai ales faţă de Răsărit, dorind să se cunoască reacţia acestuia faţă de preluarea şi promovarea ideilor lui Nicolae Titulescu privind independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială etc.

Nu-mi pot refuza gândul de a face o legătură între aniversarea, în 1962, a 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu – o modestă provocare test – şi Declaraţia din aprilie 1964 („declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale“), considerată de conducerea de la Moscova un adevărat act de rebeliune, prin siguranţa şi modul imperativ în care vorbea despre necesitatea respectării principiilor şi normelor juste ale relaţiilor dintre partide (la modul implicit se aveau în vedere, desigur, şi relaţiile între state), bazate pe independenţa şi egalitatea în drepturi a fiecărui partid, pe neamestecul în treburile interne ale altor partide.xxxiv

Comemorarea, în 1961, a 20 de ani de la moartea lui Nicolae Titulescu de către emigraţia română a pus regimul de la Bucureşti în faţa unei dileme: a ignora aprecierile şi imputările acesteia, cu toate riscurile implicate pentru propria imagine, sau a prelua iniţiativa „exploatării“ acestui subiect, cu toate riscurile pe care cercetarea vieţii şi operei le prezentau implicit pentru regim, opera şi personalitatea celui dispărut fiind foarte diferite de caricatura pe care o prezentau oficialităţile.

Dincolo de resorturile comemorării din 1961 şi ale aniversării din 1962, de circumstanţele în care au avut loc, de substanţa reală a manifestărilor, românii se întâlneau din nou cu persoana şi opera lui Nicolae Titulescu; dincolo de intenţiile iniţiale ale organizatorilor, Nicolae Titulescu devenea din nou un bun public – chiar dacă nu se spunea atunci nimic despre atitudinea sa faţă de comunism, despre atitudinea sa în problema Basarabiei, ca şi în problema minorităţilor, ca să nu pomenim decât câteva chestiuni –, numele său putea fi rostit fără riscuri, iar cercetătorii în ale istoriei relaţiilor internaţionale şi diplomaţiei româneşti se simţeau încurajaţi să se implice în această cercetare, anii ce vor veni aducând la lumină noi şi noi pagini despre ilustrul nostru înaintaş.

Concepută ca un ansamblu de manifestări cu caracter limitat, aniversarea a 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu va fi începutul unui lung şi complex drum al recuperării, nu lipsit de obstacole, pe care cele peste cinci decenii scurse de atunci îl confirmă cu prisosinţă.

În reevaluarea lui Nicolae Titulescu de către regimul comunist de la Bucureşti s-a acordat până acum prea puţină atenţie unor aprecieri făcute la nivel înalt cu ocazia vizitei în România a împăratului Etiopiei, Haile Selassie I, în perioada 26–29 septembrie 1964.

La dejunul oferit la 26 septembrie 1964 în onoarea înaltului oaspete etiopian, de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedintele Consiliului de Stat al României, împăratul Haile Selassie I a definit succint, dar relevant, locul pe care ilustrul diplomat român l-a câştigat în conştiinţa contemporanilor: „Relaţiile dintre Etiopia şi România nu sunt de dată recentă. Noi ne-am cunoscut de foarte multă vreme şi cunoaşterea s-a transformat de mult timp în simpatie şi prietenie. Îndeosebi, eu personal nu voi uita niciodată sprijinul curajos pe care l-am primit din partea d-lui Titulescu, pe atunci ministru al Afacerilor Externe al României, în ziua nefericită când am cerut în faţa Ligii Naţiunilor ajutor împotriva fasciştilor care au cotropit Etiopia. Ceea ce Titulescu a făcut pentru poporul etiopian este înscris în inimile tuturor românilor şi amintirea faptelor sale va trăi veşnic“.xxxv

În alocuţiunea de răspuns, Gheorghe Gheorghiu-Dej afirma: „Prietenia româno-etiopiană dăinuieşte de mai mult timp, are rădăcini mai vechi. În anii grei ai agresiunii fasciste, când vitejia eroicilor luptători etiopieni stârnea pretutindeni admiraţie şi respect, poporul român s-a aflat alături, din tot sufletul, de nobila luptă a poporului etiopian pentru apărarea independenţei şi suveranităţii patriei sale. // Ne-a produs o profundă impresie calda evocare pe care Majestatea Voastră a făcut-o rolului jucat de eminentul om de stat şi patriot român, Nicolae Titulescu, în evenimentele dramatice ale anului 1936. // Emisar al nobilelor idei de apărare a independenţei şi suveranităţii popoarelor, Nicolae Titulescu s-a situat în mod ferm pe poziţia condamnării energice a agresiunii fasciste împotriva Etiopiei. Prin Titulescu se făcea auzit glasul poporului român, care încă dinainte, în largi şi viguroase acţiuni populare, desfăşurate în condiţiile unei crunte opresiuni politice, atrăsese atenţia opiniei publice din întreaga lume împotriva pericolului pe care-l reprezenta fascismul.“xxxvi

Aceste aprecieri, preluate de organul oficial al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, au însemnat foarte mult pentru destinul postbelic al lui Nicolae Titulescu în societatea românească.

Evaluarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost neîndoielnic un act diplomatic, dar şi un act politic. Ambele au fost preluate, ca un semnal pozitiv, de lumea diplomatică, cultural-ştiinţifică şi de presă, din România şi din străinătate.

Diriguitorii de la Bucureşti îl vor invoca din ce în ce mai des pe Nicolae Titulescu. Îi vor aduce în prim-plan principiile şi normele de relaţii internaţionale pe care acestea le-a promovat, fructificând cât mai mult din această moştenire pentru direcţiile şi obiectivele de politică externă urmărite în anii ’60–’70, ca şi după aceea.



NOTE

i Paul Bastid, Titulesco avait la foi; Albert Mousset, Un anniversaire; David Waley, [fără titlu]; Henri Bonnet, Quelque souvenirs; René Massigli, À la mémoire d’un ami de la France; D.N. Ciotori, L’ordre européen qui défendit Titulescu, în „La Nation Roumaine“, an XIII, nr. 205, martie 1961 – Hoover Archives, Stanford University, CA, USA, Fond Nicolae Titulescu, Box 1:20.

ii Paul Bastid (1892–1974). Jurist, ziarist, om politic şi de stat francez. Ministru al Comerţului (4 iunie 1936–22 iunie 1937). Membru al Consiliului Naţional al Rezistenţei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1944, împreună cu Robert Lazurick şi Jean Piot, fondează ziarul „L’Aurore“.

iii Albert Mousset (1883–1975). Analist, publicist şi traducător francez. Arhivist paleograf. Membru al Şcolii de Înalte Studii Hispanice. Bibliotecar stagiar la Ministerul Afacerilor Externe al Franţei. Secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor relative la originile războiului din 1870–1871. Ataşat la Ambasada Franţei la Madrid. Director al Agenţiei telegrafice a Franţei la Belgrad. Fondator şi director al revistei „Affaires étrangères“. Autor prolific de studii şi monografii pe probleme europene, din care numeroase sunt dedicate spaţiului balcano-danubian sau central-european.

iv David Waley. Funcţionar superior la Trezoreria britanică.

v Henri Bonnet (1888–1978). Om politic şi diplomat francez. Funcţionar la Biroul asistentului secretarului general al Societăţii Naţiunilor pentru supervizarea organizaţiilor tehnice. Şef de cabinet al secretarului general al Societăţii Naţiunilor (1921–1930). Director al Institutului Internaţional de Cooperare Culturală (1931–1940). În 1940, după înfrângerea Franţei, se refugiază în Statele Unite ale Americii şi aderă la mişcarea Franţa liberă, condusă de generalul Charles de Gaulle. Comisar pentru Informaţii în Comitetul de Eliberare de la Alger (1942). Ambasador al guvernului provizoriu în Statele Unite ale Americii (1944). La 1 ianuarie 1945, semnează la Washington, în numele guvernului provizoriu, adeziunea Franţei la Declaraţia Naţiunilor Unite privind Carta Atlanticului.

vi René Lucien Daniel Massigli (1888–1988). Diplomat francez. Ataşat secretar la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920). Secretar al Conferinţei Ambasadorilor (1920). Secretar al delegaţiei franceze la Conferinţa de la Washington (1921). Secretar general al Conferinţei de la Genova (1922). Membru al delegaţiei franceze la Conferinţa de la Haga (1922). Secretar general al Conferinţei de la Lausanne (1922–1923). Membru în delegaţia franceză la Conferinţa franco-sovietică (1926). Membru al delegaţiei franceze la Comisia documentară relativă la originile Primului Război Mondial. Ministru plenipotenţiar, şef al serviciului francez la Societatea Naţiunilor (1928). Delegat la 24 de sesiuni ale Consiliului Societăţii Naţiunilor. Membru al delegaţiei franceze la Conferinţa de la Haga (1929); la Conferinţa Navală de la Londra (1930). Delegat adjunct la Conferinţa de Dezarmare (1932). Director adjunct al Afacerilor Politice în Ministerul Afacerilor Străine (1934). Delegat adjunct la Conferinţa de la Nyon (10–14 septembrie 1937). Ambasador la Ankara (1938–1940). Comisar pentru Afacerile Străine al Comitetului de la Alger (1943). Ambasador la Londra (din 1944).

vii Dimitrie N. Ciotori (1885–1965). Literat, traducător, publicist şi diplomat român. Studii juridice la facultăţile din Stockholm şi Upsala. Studii de literatură comparată la Londra. A îndeplinit diferite funcţii pe lângă mai multe oficii diplomatice, instituţii şi la diferite conferinţe: interpret (Stockholm, 1916); vice-consul (Londra, 1920); consultările româno-sovietice (Varşovia, 1921); secretar în Secretariatul Societăţii Naţiunilor (Geneva, 1921); ataşat de presă (1921), consilier tehnic (1927) şi consilier special (1928) pe lângă Legaţia României la Londra; secretar de presă clasa I la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1930); consul general onorific, secretar de presă clasa I la Londra (1931); consilier de presă la Legaţia României la Londra; consilier de presă – cu însărcinări speciale – pe lângă Legaţia României la Washington (1937); Consulatul României la Montreal (1937); consilier de presă (Paris, 1937). Pus în disponibilitate în 1938. Rechemat în activitate în 1944. Din 1945, în retragere, pentru limită de vârstă. Numeroase traduceri din şi în limba engleză. Colaborator la revistele: „Flacăra“; „Luceafărul“; „Ramuri“; „Sămănătorul“. A avut o contribuţie decisivă la îmbogăţirea Bibliotecii Academiei Române cu stampe, cărţi rare, hărţi, manuscrise, pe care le-a achiziţionat sau a purtat negocieri de-a lungul anilor, în vederea achiziţionării lor, mai cu seamă a manuscriselor lui Moses Gaster (cumpărate de Nicolae Titulescu pentru Academia Română). Membru de onoare al Academiei Române (26 mai 1936). Repus în drepturi ca membru de onoare al Academiei Române (3 iulie 1990).

viii Constantin I. Vişoianu (1898–1994). Diplomat, om politic şi de stat român. Licenţiat în litere al Universităţii din Iaşi. Diplomat în ştiinţe politice şi doctor în drept la Paris. Secretar al Comisiei Mixte de Arbitraj de la Paris (1926–1929). Expert pe lângă Legaţia României la Geneva, însărcinat cu studierea problemelor aflate spre examinare şi soluţionare pe agenda de lucru a Societăţii Naţiunilor (1929–1931). Consilier tehnic al delegaţiei române la Societatea Naţiunilor (1929–1933). Reprezentant al României în Secţia informaţii din Secretariatul Societăţii Naţiunilor. Raportor pe tema „Colaborarea presei la organizarea păcii“ la cea de-a XV-a sesiune a Adunării Societăţii Naţiunilor (1935). Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Nicolae Titulescu. Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Haga (1 iulie 1933–1 octombrie 1935) şi Varşovia (1 octombrie 1935–25 octombrie 1936). Ministru al Afacerilor Străine (4 noiembrie 1944–6 decembrie 1944; 6 decembrie 1944–28 februarie 1945). A pledat documentat pentru recunoaşterea calităţii de cobeligerant a României în războiul împotriva Germaniei hitleriste şi a ultimilor ei acoliţi. A subliniat semnificaţia actului de la 23 august 1944, consecinţele politice, militare, economice şi psihologice ale desprinderii României de puterile Axei. Plecat din România (1946), a devenit unul dintre liderii emigraţiei anticomuniste române, fiind desemnat preşedinte al Comitetului Naţional Român. A denunţat opresiunea şi caracterul abuziv al autorităţilor sovietice de ocupaţie. A demonstrat simulacrul alegerilor din noiembrie 1946. Prin memorii adresate liderilor occidentali a susţinut cauza poporului român, dreptul său la libertate şi democraţie într-o Europă unită. A prezentat consecinţele nefaste ale trasării „cortinei de fier“. Activ colaborator la posturile de radio „Vocea Americii“ şi „Europa Liberă“. Ultim colaborator apropiat a lui Nicolae Titulescu, i-a evocat în mai multe rânduri personalitatea şi opera, dedicându-i un portret politic şi uman fără egal în literatura română.

ix *** Les Roumains à l’étranger honorent la mémoire de Nicolas Titulesco, în „La Nation Roumaine“, an XIII, nr. 205, martie 1961 – Hoover Archives, Stanford University, CA, USA, Fond Nicolae Titulescu, Box 1:20.

x J. Paul-Boncour, Nicolae Titulescu, în „Vocea libertăţii“, an VIII, nr. 90, iunie 1961; apud *** Vocile exilului, ediţie îngrijită de Georgeta Filitti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pp. 289–291.

xi Joseph Paul-Boncour (1873–1972). Jurist, ziarist, diplomat, om politic şi de stat francez. Avocat. Prim-secretar al delegaţiei franceze la Conferinţa de Pace hispano-americană (1898). Secretar particular al lui Waldeck-Rousseau (1898). Director de cabinet al lui Viviani (1906). Deputat (1909–1914; 1919–1931). Senator (1931–1940). Preşedinte al Comisiei Afacerilor Străine din Senat. În mai multe rânduri ministru: de Război (4 iunie–14 decembrie 1932); de Externe (14 decembrie 1932–29 ianuarie 1933; 31 ianuarie–23 octombrie 1933; 26 octombrie–24 noiembrie 1933; 27 noiembrie 1933–27 ianuarie 1934; 13 martie–8 aprilie 1938); ministru de stat însărcinat cu problemele Societăţii Naţiunilor (1936). Prim-ministru (18 decembrie 1932–31 ianuarie 1933). Membru al delegaţiei Franţei la Societatea Naţiunilor (1924–1926). În 1932, i-a succedat lui Aristide Briand ca delegat permanent al Franţei la Societatea Naţiunilor (1932–1936). A participat la Conferinţa de Dezarmare (1932). Delegat la Conferinţa pentru controlul comerţului cu armament, muniţii şi materiale de război. Membru al Consiliului Republicii (1944–1948). Delegat la Conferinţa de la San Francisco (1945), unde a semnat Carta Naţiunilor Unite (1946). Delegat la cea de-a XXI-a şi ultima sesiune a Adunării Societăţii Naţiunilor (1946). Membru al Academiei Diplomatice Internaţionale (1932).

xii *** Les Roumains à l’étranger honorent la mémoire de Nicolas Titulesco, , în „La Nation Roumaine“, an XIII, nr. 205, martie 1961 – Hoover Archives, Stanford University, CA, USA, Fond Nicolae Titulescu, Box 1:20.

xiii Ibidem.

xiv Roger Cambon (1881–m.?). Diplomat francez. Ataşat la Londra (1905); secretar la Lisabona (1907), la Constantinopol (1910), la Londra (1913); consilier (1924); ministru plenipotenţiar (1928).

xv Constantin M. Laptew (1885–m.?). Diplomat român. Licenţiat în drept al Universităţii din Bucureşti. A intrat în Ministerul Afacerilor Străine în 1906, fiind copist. Grade diplomatice: ataşat de legaţie (1909); secretar de legaţie cls. III (1911); secretar de legaţie cls. II (1916); secretar de legaţie cls. I (1920); consilier de legaţie (1924); ministru plenipotenţiar cls. II (1928). Şi-a desfăşurat activitatea diplomatică la Cairo, Constantinopol, Varşovia, Londra. Însărcinat cu afaceri la Londra în mai multe rânduri. Pus în disponibilitate, la cerere, la 1 mai 1937. În retragere de la 1 mai 1941.

xvi Grigore Gr. (Gou) Constantinescu (1895–m.?). Diplomat român. Licenţiat în drept al Universităţii din Bucureşti. Grade diplomatice: ataşat de legaţie (1920); secretar de legaţie cls. III (1921); secretar de legaţie cls. II (1925); secretar de legaţie cls. I (1928); consilier de legaţie (1933); ministru plenipotenţiar cls. II (1935); ministru plenipotenţiar cls. I (1946). Şi-a desfăşurat activitatea la Roma, Londra, Paris, Teheran. Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Teheran (1 octombrie 1935–1 iulie 1937). La 15 februarie 1938, a fost trecut în disponibilitate, datorită relaţiilor de amiciţie cu Nicolae Titulescu. Rechemat în activitate la 1 octombrie 1944. Director al direcţiilor Personal (1944) şi Afaceri Politice (1946) din Ministerul Afacerilor Străine.

xvii Petre Constantinescu-Iaşi, I.M. Oprea, O importantă figură a diplomaţiei europene – Nicolae Titulescu (cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la naştere), în „Studii“, an XIV, nr. 6, 1961, pp. 1409–1437.

xviii Cristian Popişteanu, Nicolae Titulescu, un diplomat patriot, în „Probleme Internaţionale“, nr. 6, 1961, pp. 43–50.

xix Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond 77/T.34, vol. I.

xx Ibidem.

xxi Ibidem.

xxii Ibidem.

xxiii N. nr. 202/3, 20 iulie 1962, DR III Relaţii către Aurel Mălnăşan – Ibidem.

xxiv N. nr. 226/6, 6 septembrie 1962, DR III Relaţii către Oficiul de Studii şi Documentare – Ibidem.

xxv Evidentă greşeală; trebuie citit 13 septembrie 1962.

xxvi *** Solemnitatea dezvelirii unei plăci comemorative în memoria lui Nicolae Titulescu, în „Înainte“, 14 septembrie 1962.

xxvii M. Ghelmegeanu, Un diplomat patriot, promovator al ideii de pace şi securitate colectivă – Nicolae Titulescu, în „Contemporanul“, nr. 37 (831), 14 septembrie 1962, pp. 1–2.

xxviii Petre Constantinescu-Iaşi, I.M. Oprea, Nicolas Titulesco – figure marquante de la diplomatie européenne, în „Revue Roumaine d’Histoire“, tome I, nr.2, 1962, pp. 375–409.

xxix Cristian Popişteanu, O personalitate de seamă a diplomaţiei române şi mondiale – Nicolae Titulescu. Pagini din istoria realităţii internaţionale, în „Probleme internaţionale“, nr. 6, decembrie 1962, pp. 59–63.

xxx Mihai Ghelmegeanu (1896–1984). Jurist, om politic şi de stat român. Doctor în drept al Universităţii din Paris. Membru al Partidului Ţărănesc; din 1926, după fuziune, membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Deputat. Subsecretar de stat al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor (7 iunie–10 august 1932; 11 august–17 octombrie 1932; 21 octombrie 1932–12 ianuarie 1933; 14 ianuarie–14 iunie 1933). Subsecretar de stat la Finanţe (14 iunie–9 noiembrie 1933). Ministru al Lucrărilor Publice (30 martie 1938–1 februarie 1939; 1 februarie–28 septembrie 1939; 28 septembrie–23 noiembrie 1939) şi Ministru de Interne (30 noiembrie 1939–11 mai 1940; 11 mai–4 iulie 1940). Membru al Directoratului Frontului Renaşterii Naţionale. Vicepreşedinte al Frontului Plugarilor. Preşedinte al Comisiei române pentru aplicarea Convenţiei de armistiţiu (11 aprilie 1945–23 iunie 1946). Deputat în M.A.N. Profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti; cercetător la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei R.P.R. (1954–1964). Vicepreşedinte al Societăţii pentru Răspândirea Cunoştinţelor Cultural Ştiinţifice. Vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1955–1962).

xxxi Mihai Ghelmegeanu, Un diplomat patriot..., p. 1.

xxxii Ibidem, p. 2.

xxxiii Nicolae Titulescu – un mare Român, un mare European, un mare Contemporan. O restituire foto-documentară realizată de George G. Potra, Cristina Păiuşan şi Dumitru Preda; cuvânt înainte de Adrian Năstase, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2002, foto nr. 434–435, p. 322.

xxxiv Politica externă a României. Dicţionar cronologic, coordonatori Ion Calafeteanu, Cristian Popişteanu) Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 273.

xxxv „Scânteia“, 27 septembrie 1964; „Glasul Patriei“, 10 octombrie 1964. Figura lui Nicolae Titulescu este omagiată de decenii în capitala Etiopiei, la Addis Abeba, dincolo de toate confruntările tribale, religioase şi politice şi de răsturnările de regim. Cf. George G. Potra, Titulescu alături de sfinţi, în „Magazin Istoric“, an XXXIX, serie nouă, nr. 11 (464), noiembrie 2005, pp. 63–64+2 imagini color (planşa coperta III) – apud Adrian Năstase, George G. Potra, Titulescu – Ziditor de Mari Idealuri, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2008, pp. 383–386. În inima capitalei etiopiene, în Holy Trinity Cathedral, principala biserică ortodoxă coptă din Addis Abeba, a fost fixată în frescă, încă din 1944, figura lui Nicolae Titulescu ca preşedinte al Societăţii Naţiunilor. Această frescă se află în naos, pe peretele lateral din dreapta, în registru superior. Cf. Dr. Richard Pankhurst, Memories of Fascist Italy’s Invasion. In Praise of Nicolae Titulescu of Romania, în „Addis Tribune“, nr. 147, 5 august 1995, p. 8 – apud Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Mica Enciclopedie, II (India–Olanda. Supliment Albania–Grecia), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 70.

xxxvi „Scânteia“, 27 septembrie 1964; „Glasul Patriei“, 10 octombrie 1964.


Yüklə 82,33 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə