Universitatea transilvania braşov facultatea de drept sesiunea de comunicări ştiinţifice studenţEŞti drept clasic şi emergent ediţia I amnistia o analiză juridică autor: Glăvan Roxana Ximena, Master lccj, an I braşOV



Yüklə 94,28 Kb.
tarix02.11.2017
ölçüsü94,28 Kb.

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV
FACULTATEA DE DREPT


SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE STUDENŢEŞTI
DREPT CLASIC ŞI EMERGENT EDIŢIA I


AMNISTIA

O ANALIZĂ JURIDICĂ

AUTOR: Glăvan Roxana Ximena, Master LCCJ, AN I

BRAŞOV

2010

Rezumat

Amnistia este un act de clemenţă care se acorda prin lege de către Parlament prin care se înlătura răspunderea penală sau consecinţele condamnării, pentru infracţiunile ce se încadrează în dispoziţiile sale săvârşite înainte de apariţia sa.

Amnistia este o instituţie penală, bazată pe o ficţiune care are ca scop înlăturarea pe viitor a caracterului delictual al unor fapte penale interzicând orice urmărire în ceea ce le priveşte sau ştergând condamnările pe care le-au stins . Se acorda prin lege organică, deoarece prin ea se înlătura răspunderea penală pentru unele infracţiuni prevăzute de legislaţia penală în vigoare, retrangandu-se sfera de incidenţa a acesteia. Prin amnistie nu se înlătura ilicitul penal, faptele continua să fie prevăzute de legea penală şi vor fi sancţionate dacă nu intră sub incidenţa actului de clemenţă.

Etimologic, amnistie vine din grecescul amnésia, care înseamnă uitare, actul puterii legislative semnificând o lex oblivionis. În mod concret, statul renunţa la dreptul său de a trage la răspundere persoanele care au săvârşit anumite fapte penale, atât pe temeiuri social – politice, cât şi din raţiuni de politica penală superioare celor care ar fi legitimat reacţia coercitivă a societăţii.



Cuvinte cheie: amnistia, graţierea, cod penal, cod procedură penală, antecondamnatorie, postcondamnatorie, efecte, obiect, lege de amnistie

1.Generalitãti

Sãvârsirea unei infractiuni determinã nasterea raportului penal. Rãspunderea penalã existã chiar din momentul sãvârsirii infractiunii si constã în obligatia infractorului de a suporta consecintele ei. Fãrã inevitabilitatea rãspunderii si constrângerii penale, întregul mecanism al reglementãrii juridice a relatiilor de apãrare socialã ar deveni inoperant, autoritatea legii ar fi grav compromisã, iar ordinea de drept nu ar putea fi restabilitã. Obligativitatea tragerii la rãspundere penalã si, prin urmare, obligativitatea aplicãrii pedepsei derivã, pe de o parte, din însusi caracterul lor de mãsuri prevãzute de lege, obligatorii prin ele însele, iar pe de altã parte, din scopul lor de prevenire a sãvârsirii unor noi infractiuni. Ineluctabilitatea pedepsei a fost consideratã a fi unul dintre cele mai eficiente mijloace de preîntâmpinare a infractiunilor. Raportul penal este adus în fata organelor de justitie, care decid asupra existentei sau inexistentei sale. Dupã cercetarea si rezolvarea raportului substantial de conflict, în cazul aplicãrii unei pedepse, hotãrârea de condamnare trebuie dusã la îndeplinire prin executare. Se disting asadar, din acest unghi de vedere, douã etape în realizarea justitiei penale: aplicarea sanctiunii penale si executarea acesteia.

Aceasta reprezintã evolutia obisnuitã a raportului penal. Pot interveni însã anumite situatii, stãri sau împrejurãri posterioare sãvârsirii infractiunii sau aplicãrii pedepsei care, în interesul societãtii, determinã inutilitatea sau inoportunitatea tragerii la rãspundere penalã, a executãrii pedepsei ori a mentinerii unor consecinte ale condamnãrii.

Amnistia şi graţierea

1. Notiunile de amnistie si gratiere

În afarã de contextul mentionat, al cauzelor exclusive de rãspundere penalã si executare a pedepsei, notiunile de amnistie si gratiere se mai utilizeazã cu urmãtoarele semnificatii:



a) actele juridice ale organelor legiuitoare ori executive; În acest sens se folosesc conceptele de lege de gratiere si amnistie, ori decret de gratiere si amnistie, decret de gratiere sau decret de amnistie. Frecvent în doctrinã si în jurisprudentã, se foloseste sinonimul acte de clementã. Pentru desemnarea dreptului de acordare a gratierii, în literatura strãinã este larg utilizatã notiunea de jus gratiarum.

b) situatia juridicã a persoanei care a sãvârsit o infractiune si i s-a înlãturat rãspunderea penalã sau condamnatã si i s-a înlãturat executarea pedepsei. În acest context se vorbeste despre condamnati gratiati sau infractori amnistiati, notiuni cu deosebitã relevantã pe tãrâmul dreptului penal, criminologiei si statisticii juridice;

c) institutii juridice, reprezentând totalitatea normelor juridice cuprinse în Constitutie, Codul penal, Codul de procedurã penalã si legile speciale privitoare la amnistie si gratiere.

2. Legãtura dintre amnistiere si gratiere

Aceasta este determinatã de:

a) natura lor juridicã, amândouã constituind cauze de înlãturare a rãspunderii penale ori a executãrii pedepsei, respectiv fapte juridice extinctive sau modificatoare ale raportului penal;

b) temeiul lor comun, reprezentat de situatii social-politice similare si de considerente de politicã penalã identice; c) modalitatea de acordare; d) functiile lor, ambele având un rol însemnat în aplicarea mijloacelor de constrângere penalã si, asadar, în realizarea functiilor si scopului pedepsei, precum si al scopului însusi al legii penale; e) reglementarea lor împreunã în cadrul capitolului I din Titlul VII al Pãrtii Generale a Codului Penal; f) sorgintea si evolutia lor comunã.

Aceste caracteristici comune atribuie amnistiei si gratierii o identitate proprie în cadrul cuprinzãtoarei institutii a cauzelor care înlãturã rãspunderea penalã si celelalte consecinte ale condamnãrii.

AMNISTIA SI GRATIEREA DIN PUNCT DE VEDERE SOCIAL-POLITIC

Consideratiile acordãrii amnistiei si gratierii

Scopul oricãrei societãti este acela de a-si conserva echilibrul, ordinea socialã si normativã, inclusiv prin mijloace de drept penal.

Tragerea la rãspundere penalã, aplicarea si executarea pedepselor fãcute în scopul prevenirii sãvârsirii unor alte infractiuni de cãtre persoana condamnatã (preventia specialã) si de cãtre predispusii la ilicitul penal (preventia generalã), precum si în finalitatea reinstalãrii linistii sociale si a reinstaurãrii ordinii de drept.

Pot exista însã multiple si diverse situatii sociale, economice si politice, în care tragerea la rãspundere penalã ori executarea pedepsei sã nu fie oportunã sau necesarã.

Din cele de mai sus rezultã configurarea a douã categorii de factori:

a) pe de o parte, o gamã de stãri, situatii si împrejurãri de fapt, obiectiv determinate. Aceste stãri alcãtuiesc esafodul politic al actelor de clementã.

b) pe de altã parte, un sistem de repere valorice în raport cu care are loc reflectarea subiectivã a acestor relatii. El este oferit de doctrina politicã penalã.

Sorgintea actelor de clementã se situeazã, în consecintã, undeva la confluenta factorilor social si politic.



Temeiurile sociale si politice ale amnistiei si gratierii

Este de retinut cã aceste temeiuri sunt inepuizabile.

a) Existenta unor motivatii politice, economice ori sociale pentru sãvârsirea unor infractiuni.

În aceste cazuri, în general, amnistia si gratierea sunt precedate de importante seisme sociale si politice. Deci noua ordine instauratã, recunoaste cã vinovat nu este singur fãptuitorul, ci si societatea însãsi care, prin anacronismele ei, a conturat premisele sãvârsirii faptei.

b) Sentimentul general de încredere fatã de rezultatele dobândite în consolidarea ordinii de stat si de drept. Acest sentiment creeazã convingerea cã functia reeducativã a pedepsei poate fi preluatã de cãtre societate, astfel încât executarea ei nu mai este necesarã.

c) Amnistia-bilant sau linie de adunare urmãreste înlãturarea rãspunderii penale, ori îndepãrtarea consecintelor condamnãrii, în cazul eliberãrii unor mari colectivitãti ori a poporului, în întregul sãu, de sub dominatia unor vremuri vitrege si care au înrâurit conduita lor într-atât încât, fãrã ele, nu ar fi sãvârsit faptele pe care le-au comis. Putem spune cã este cazul Amnistiei Schleicher din Germania de dupã primul rãzboi mondial, care a avut ca obiect infractiunile sãvârsite datoritã dificultãtilor materiale ale fãptuitorului sau ale rudelor, în special ca urmare a somajului.

Infractiunile care fac obiectul acestor amnistii sunt produse într-o epocã de crizã socialã, politicã sau economicã, sub influenta situatiei dificile, iar nu sub imboldul unei perversitãti criminale primejdioase.

d) Amnistia pacifistã, sau pentru pacea socialã, are drept tel mentinerea sau restaurarea pãcii sociale, amenintatã sau zguduitã de contradictii politice, precum si modalitatea lor periculoasã de manifestare. Astfel de amnistii a acordat regele Mihai I pentru infractiuni sãvârsite înaintea celei de al doilea rãzboi mondial de anumite grupuri etnice: bulgari, turci, germani, unguri. Acest gen de acte de clementã atrage calmarea pasiunilor populare si restabilirea linistii prin uitarea trecutului.

e) Amnistia de corectare sau corectivã. Conflictele armate au constituit un prilej constant de acordare a clementei. La începutul conflagratiei, amnistia a oferit cadrul unirii idealului cu pragmaticul, ea devenind sursa de forte proaspete pentru trupã si industria de rãzboi.

f) Sãrbãtorile nationale si celelalte sãrbãtori legale, alegerile prezidentiale, desemnarea unui nou cabinet constituie prilejuri traditionale ale asa-ziselor amnistii jubiliare.

Astfel, prin Legea federalã din data de 1 iunie 1995, cu ocazia aniversãrii semicentenarului redobândirii independentei de cãtre Republica Austria si a integrãrii sale în Uniunea Europeanã, au fost amnistiate numeroase infractiuni.

La 15 august 1995, în coreea de Sud, s-a acordat, de asemenea, o cuprinzãtoare amnistie ocazionatã de celebrarea unei jumãtãti de veac de la încetarea celui de al doilea rãzboi mondial.

g) Gratierea de Crãciun, devenitã traditie în unele state occidentale.

În fapt, nu este vorba despre o gratiere colectivã în sensul legislatiei noastre, ci despre o multitudine de gratieri individuale.

h) Supraaglomerarea locurilor de executare a pedepselor constituie temei de gratiere si amnistie în statele neconsolidate economic, care nu îsi îngãduie organizarea si întretinerea unei retele corespunzãtoare de asezãminte pentru executarea pedepselor.

i) Ratiunile umanitare.

j) Corectarea unor erori judiciare poate avea loc, potrivit opiniei unor autori strãini, prin acte de gratiere individualã, dar numai în douã ipoteze: încãlcarea principiului no bis in idem, prin sanctionarea de douã ori pentru aceeasi faptã, respectiv punerea în executare a unei pedepse prescrise.

k) Armonizarea unor pedepse disproportionat de mari cu tendintele practicii judiciare în materia infractiunilor pentru care au fost aplicate, pe calea gratierii individuale.

Ministerele de Justitie si Procuraturile Generale sunt, practic singurele institutii care au permanent perspectiva globalã asupra evolutiei practicii judiciare.

l) Ratiuni de stat.

Ratiunile de stat pot fi invocate ca temei al unui act de clementã numai când sunt în joc interesele vitale ale întregii societãti.

m) Raporturile dintre state.

În mod frecvent un stat recurge la gratierea sau amnistierea individualã a cetãtenilor altui stat care au fost condamnati pentru infractiuni sãvârsite pe teritoriul sãu. Aceastã practicã se întemeiazã pe regula reciprocitãtii si nu se opune în nici un fel principiilor statului de drept.

Trãsãturi comune ale temeiurilor social-politice ale amnistiei si gratierii. Clasificãri

1.Caracteristici comune

Din enumerarea câtorva dintre aceste consideratii, putem desprinde unele particularitãti ale lor.

a) Sunt de naturã social-politicã. b) Trebuie sã constituie justae cauze aggratiandi, respectiv sã aibã în mod obiectiv aptitudinea de a atrage clementã. Justus înseamnã tot ceea ce este bine întemeiat, îndreptãtit, hotãrâtor si corespunzãtor traditiei. c) Nu trebuie invocate în cuprinsul actelor de clementã. d) Nu sunt reglementate de lege. e) Sunt practic nelimitate. f) Actioneazã cumulativ si nu exclusiv, în sensul cã pot exista laolaltã mai multe temeiuri de natura celor enumerate. g) Pun în evidentã limitele exercitiului dreptului de acordare a clementei.

Amnistiile si gratierile autentice au ajutat natiunile iubitoare de libertate în toate vremurile, au asigurat protectia Puterii prin afectiunea popularã, precum si descurajarea vrãjmasilor, mai cu folos decât executarea unor pedepse aspre. Exercitiul dreptului de acordare a clementei dovedeste, de fapt, cã nu atât în Constitutie, cât în legislativ se regãseste întelepciunea politicã autenticã.

Tendintele si scopurile fundamentale ale stiintei penale contemporane sunt, în general, configurate si, printre ele, se numãrã:

- individualitatea pedepselor, astfel încât sã se judece infractorul si fapta, mai mult decât infractiunea in abstracto; - prevenirea criminalitãtii si readaptarea delicventului la mediul social cu ajutorul mãsurilor de sigurantã; - readaptarea delicventului la mediul sãu social; - institutia amânãrii pedepsei, a condamnãrii conditionate, a iertãrii judiciare pentru delicventi primari si pentru cei care, prin conduita lor în timpul executãrii pedepsei, meritã un tratament special.

Într-un studiu cuprinzãtor despre dreptul de clementã s-a tras concluzia cã acesta este consacrat si exercitat în toate statele lumii si cã s-a dovedit practic, indispensabil în toate timpurile.

AMNISTIA SI GRATIEREA DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC

Amnistia si gratierea în antichitate

1.Generalitãti

Prerogativa suveranului de a acorda clementã se consolideazã odatã cu evolutia statutului si a dreptului, ea aflându-se în legãturã strânsã cu dreptul sacru de domnii. Clementa a fost abordatã ca un fenomen transcedental, reprezentând, în esenta sa, o penetrare a puterii divine în universul uman. Majoritatea civilizatiilor antice au cunoscut însã clementa în cele mai diverse forme.

Amnistia si gratierea colectivã au fost larg acordate în Egipt, înainte ca aceste institutii sã fie cunoscute de romani. Acordarea clementei era prilejuitã, de regulã, de evenimente politice majore, precum si de mari aniversãri. Pentru a lichida consecintele devastatoare ale unui rãzboi civil de 13 ani, regele Euergetes al VII- lea a emis, în anul 188 î.Ch., un decret de amnistiere prin care erau exceptati doar ucigasii si jefuitorii de temple.

2. Amnistia si gratierea în Grecia anticã

În antichitatea greacã, clementa a apãrut ca o dimensiune a filantropiei, înteleasã ca o aplecare binevoitoare a suveranului spre supusii sãi, de naturã a consolida raporturile dintre ei.

În regatele diadohilor si ptolemeilor, unde absolutismul a cunoscut exacerbarea, amnistiile si gratierile colective au fost frecvent întâlnite.

Prin reformele lui Solon si Clistene, Atena a devenit leagãnul regimurilor democratice din lumea greacã. Astfel în aceste conditii, competenta de acordare a clementei a revenit adunãrii poporului.



3. Amnistia si gratierea în Roma anticã

În dreptul roman au fost cunoscute mai multe forme ale actelor de clementã, dintre care, mai rãspândite au fost: abolito, indulgentia si restitutio.

Abolitio se acorda în cazuri de tulburãri sociale ori de rãzboi civil si avea ca efect încetarea urmãririi.

Indulgentia atrãgea înlãturarea executãrii pedepsei. Ea era sub douã forme: indulgentia generalis (gratiere colectivã) si indulgentia specialis (gratiere individualã).

Restitutio rezida în repunerea condamnatului în situatia premergãtoare aplicãrii pedepsei. Aceasta a cunoscut la rândul sãu douã forme: restitutio simplu si restitutio in integrum.

4.Amnistia si gratierea în epoca modernã

În Anglia, dreptul de acorda clementa a revenit, în continuare Coroanei.

Desi exceptionalã prin ratiunea ei de a fi, amnistia –alãturi de gratiere- a devenit în Franta atât de obisnuitã încât, în preajma si dupã primul rãzboi mondial, ea era acordatã ciclic, în medie odatã la 2 ani.

Tot în Franta, la propunerea lui Bonneville de Marsagny, procuror de Versailles, prin Legea din 14 august 1885, a fost introdusã institutia liberãrii conditionate, conceputã ca complement indispensabil al sistemului penitenciar. El trebuia sã serveascã la îndreptarea si reclasarea condamnatilor care, prin comportarea lor, fãceau dovada unei reale reforme morale si a meritului de a fi redati societãtii. Ea reprezenta punerea în libertate, în mod anticipat a condamnatului, timpul petrecut dupã liberare fiind socotit ca executare de pedeapsã.

În dreptul nostru, libertatea conditionatã a fost reglementatã pentru prima datã în art.41-44 din Codul penal intrat în vigoare în 1937.

5.Amnistia si gratierea în istoria dreptului românesc

1. Amnistia si gratierea în antichitate

Nu existã date precise cu privire la acordarea unor acte de clementã în aceastã epocã, dar dupã ocuparea Daciei, treptat a fost introdus dreptul roman clasic, cãruia, chiar în aceastã formã, îi erau cunoscute actele de clementã.



2. Amnistia si gratierea în epoca feudalã

În Muntenia si Moldova domnitorul a concentrat în persoana sa functiile legislativã, administrativã si judecãtoreascã, între ultimile douã, nefãcându-se în aceastã perioadã, nici un fel de deosebire. El era supremul judecãtor, prerogativã la care nu a renuntat si nu i-a fost nici retrasã. În dreptul cutumiar feudal frecvente au fost gratierile, spre deosebire de amnistii, care au avut un caracter cu totul restrâns. În primul sãu an de domnie, Stefan cel Mare (1457-1504) l-a amnistiat pe logofãtul Mihail, refugiat în Polonia. Totodatã voievodul i-a promis iertarea si restituirea tuturor proprietãtilor confiscate, dar dregãtorul sãu nu a revenit nici la a doua chemare. Acest gen de garantii ale iertãrii faptelor constituie un fel de amnistie individualã. Dimitrie Cantemir mentioneazã cã domnitorul gratia pedepsele cu moartea numai sub conditia împãcãrii rudelor victimei cu osânditul. Contemporanul lui Vodã Caragea (1782-1783), Dionisie Fotino, consemna cã domnitorul avea întritul drept „sã hotãrascã pedepsele pe care legile nu le prevãd, sã mãreascã sau sã micsoreze dupã trebuintã pe cele prevãzute de lege si sã gratieze pe vinovati“.



3. Amnistia si gratierea în epoca modernã

În Transilvania, dreptul de gratiere a fost exercitat si de cãtre palatin „per mandatum domini regis“. Constitutia de la 1866 a prevãzut expres dreptul de amnistiere. Chiar înainte de aparitia ei, domnitorul Al. I. Cuza (1859-1866) a acordat amnistii, începând cu cea din 19 iulie 1864, având ca obiect toate infractiunile politice. Era vorba despre complotul organizat, printre altii, de Constantin Gr. Sutu si Panait Bals, prin care se urmãrea desfacerea Unirii. A doua amnistie a fost acordatã la 30 august 1865, ca urmare a rãscoalei din 3 august 1865, când fuseserã arestati, alãturi de alte personalitãti, I. C. Brãtianu, C. A. Rosetti si Al. Golescu. Animat de sentimente generoase si probabil, de dorinta de a dovedi puterilor strãine încrederea în sine, domnitorul Cuza a decis amnistierea tuturor participantilor la acest eveniment.



4. Amnistia si gratierea în perioada 1948-1989

Potrivit art.38 pct.8 din Constitutia apãrutã în 1948, competenta de acordare a amnistiei a revenit Marii Adunãri Nationale a Republicii, iar în temeiul art.44 pct.4, prerogativa gratierii a fost atribuitã Prezidiului Marii Adunãri Nationale. Acest organ a îndeplinit functia de sef al statului.



A. Gratierea individualã în perioada 1950-1989

Au fost emise în total 135 decrete de gratiere individualã, dupã cum urmeazã:

a) 15 de cãtre Prezidiului Marii Adunãri Nationale, de care au beneficiat 6095 de persoane; b) 79 de cãtre Consiliul de Stat, fiind gratiati 19.919 condamnati; c) 41 de cãtre presedintele României, privind 1802 persoane condamnate;

- Decretul nr.865/1950, prin care s-au acordat reduceri de pedepse în cote predeterminate între 26 luni si 15 ani si nu fractionat, cum s-a procedat în mod obisnuit; - Decretul nr.79/1960, prin care s-au gratiat în principal, pedepse aplicate pentru infractiuni sãvârsite împotriva colectivizãrii; - Decretul nr.220/1960 a avut ca obiect exclusiv pedepse aplicate unor militari în termen; - Decretul 294/1962 l-a privit pe scriitorul epigramist Pãstorel Teodoreanu, condamnat la 6 ani pentru uneltire împotriva ordinii sociale.



B.Gratierea colectivã si amnistia în perioada 1953-1989

Au fost adoptate în total 29 acte de clementã, dupã cum urmeazã:

- 7 de gratiere; - 6 de amnistie; - 16 mixte, de amnistie si gratiere.

În functie de organul puterii supreme de stat care le-a emis, stabilim cã:

- în trei dintre situatii, amnistia si gratierea colectivã s-au acordat de cãtre Marea Adunare Nationalã (Legile nr.4/1954, 8/1957 si nr.25/1967); - în patru dintre situatii, gratierea colectivã a fãcut obiectul decretelor prezidentiale.

În toate celelalte cazuri, amnistierea infractiunilor si gratierilor pedepselor s-a fãcut prin decrete ale Consiliului de Stat.



Concluzii intermediare

Pe baza rezumatului istoric înfãtisat, putem conchide printre altele cã:

a) dreptul de acordare a amnistiei si gratierii a apãrut abia odatã cu sistemele de drept; b) institutiile amnistiei au fost preluate de legiuirile europene din dreptul roman, la rândul sãu, le împrumutase, în parte, din dreptul grec; c) între clementã si alte mãsuri similare exclusive de rãspundere penalã si pedeapsã trebuie fãcutã o deosebire riguroasã; d) amnistia si gratierea nu au avut semnificatia de acum, efectele lor fiind mult mai cuprinzãtoare; e) distinctia dintre gratiere, amnistie si reabilitare s-a fãcut abia în dreptul modern, ele fiind mult timp confundate, datoritã originii lor comune; f) natura regimului a determinat întotdeauna titularul dreptului de acordare a amnistiei; g) dreptul de clementã al suveranului nu a fost recunoscut prin lege ci numai limitat de aceasta; h) în Antichitate, suveranul se confunda cu divinitatea însãsi, în vreme ce în Evul Mediu era considerat doar reprezentant al acesteia; i) în vechiul drept, amnistia si gratierea îsi aveau izvorul în puterea transcedentalã, în timp ce în dreptul modern ele rezultã numai si numai din lege, dictatã în temeiul dreptului de suveranitate al statului; j) în secolul XX, clementa s-a acordat cu o generozitate fãrã precedent; k) din institutiile gratierii si amnistiei s-au desprins si s-au dezvoltat institutii juridice dintre cele mai importante –suspendarea conditionatã a executãrii pedepsei, liberarea conditionatã; l) în statele de drept, amnistia si gratierea colectivã nu se acordã de regulã, decât prin lege; m) caracterul specific al reglementãrii institutiilor amnistiei si gratierii în dreptul românesc, constând, pe de o parte, în reglementarea lor nu numai în Constitutie, ci si în legislatia penalã, iar pe de altã parte, în însãsi natura lor juridicã.

ASPECTE SPECIFICE PRIVIND AMNISTIA

NOTIUNE, NATURA JURIDICÃ, CLASIFICARE

Notiune

1. Definirea notiunii în doctrinã

Amnistia sau legea uitãrii cum i se mai spune este un act al puterii sociale care are ca obiect si ca rezultat sã facã a fi uitate anumite infractiuni si, în consecintã, sã aboleascã urmãrile produse sau care se vor produce, ori condamnãrile pronuntate ca urmare a acestor infractiuni.

Amnistia, putem spune cã este o institutie penalã, bazatã pe o fictiune, care are ca scop înlãturarea pentru viitor a caracterului delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmãrire în cea ce priveste sau stergând condamnãrile care le-au atins.

Amnistia constituie o institutie care permite societãtii sã treacã în uitare mãsurile cu caracter penal de care nu mai vrea sã-si aminteascã.

Amnistia reprezintã un act de clementã ce se acordã prin lege de cãtre Parlament, prin care se înlãturã rãspunderea penalã sau consecintele condamnãrii pentru infractiunile ce se încadreazã în dispozitiile sale sãvârsite înaintea de aparitia sa.

Natura juridicã a amnistiei

1. Generalitãti

Amnistia constituie atât un act politic, cât si unul juridic.

Din punct de vedere al dreptului procesual penal, amnistia, reprezintã unul din cazurile prevãzute de lege care împiedicã punerea în miscare sau exercitare a actiunii penale. Din punct de vedere criminologic, amnistia înainte de condamnare desemneazã o cauzã de diminuare a infractionalitãtii judecate. Caracterul penal pa care îl poartã si îl exprimã fapta amnistiatã, nu poate fi înlãturat pe calea unei fictiuni. Amnistia, nu suprimã infractiunea în sine, ci doar aboleste, anihileazã, consecintele penale ale acesteia, prim înlãturarea pentru totdeauna a rãspunderii penale.

Statul renuntã la acest drept al sãu, realizându-se, prin urmare, doar o restrângere a sferei de aplicare a legii penale.

Amnistia, nu are ca efect repunerea în situatia anterioarã sãvârsirii infractiunii, nefind astfel o restitutio in integrum.



2. Cauzele care înlãturã rãspunderea penalã

Amnistia –art.119 Codul penal- înlãturã rãspunderea penalã pentru fapta sãvârsitã. Dacã intervine dupã condamnare, ea înlãturã si executarea pedepsei pronuntatã precum si celelalte consecinte ale condamnãrii. Amenda încasatã anterior amnistiei nu se restituie.

Amnistia are efect asupra confiscãrii averii numai în mãsura în care aceastã pedeapsã nu a fost executatã. Amnistia nu are efecte asupra mãsurilor de sigurantã, mãsurilor educative si asupra drepturilor persoanei vãtãmate. În cuprinsul art.119-139 Codul penal care alcãtuiesc Titlul VII din partea Generalã a codului penal, sunt reglementate „Cauzele care înlãturã rãspunderea penalã sau consecintele condamnãrii“.

Sãvârsirea cu vinovãtie a unei fapte periculoase pentru societate si prevãzutã de legea penalã –adicã sãvârsirea unei infractiuni- atrage rãspunderea penalã a fãptuitorului. Aceastã rãspundere naste din momentul sãvârsirii infractiunii (încãlcãrii normei penale) si determinã declansarea procesului penal, la capãtul cãruia fãptuitorul este condamnat si obligat sã execute pedeapsa aplicatã.

Dar, se pot ivi însã situatii sau împrejurãri posterioare sãvârsirii infractiunii, când aplicarea pedepsei –în raport de finalitatea acesteia sã nu fie necesarã, asemenea situatii în care rãspunderea penalã este înlãturatã, îsi gãsesc reglementarea în cadrul art.119 Codul penal (amnistia), art.121-124 Codul penal (prescriptia rãspunderii penale), art.131 Codul penal (lipsa plângerii prealabile) si art.132 Codul penal (împãcarea pãrtilor). De asemenea, se pot ivi situatii când executarea pedepsei –în raport de finalitatea acestei executãri- sã nu aparã necesarã, asemenea situatii în care este înlãturatã executarea pedepsei, sunt reglementate de art.120 Codul penal (gratierea) si art.125-127, 130 Codul penal (prescriptia executãrii pedepsei). În fine existã si situatii în care nu mai persistã necesitatea ca, dupã scurgerea unui interval de timp de la executarea pedepsei, fãptuitorul sã sufere în continuare consecintele ce decurg din condamnare (decãderi, interdictii, incapacitãti); o asemenea situatie este reglementatã în cuprinsul art.133-139 Codul penal (reabilitarea).

Amnistia, este –dupã cum am vãzut mai sus- una dintre cauzele de înlãturare a rãspunderii penale. Ea este un act de clementã al puterii de stat, care –pentru consideratii de ordin politic si social- renuntã la aplicarea sanctiunilor de drept penal. În consecintã, amnistia împiedicã sau opreste urmãrirea penalã si judecata ori sterge condamnarea pronuntatã.

În principiu amnistia are un caracter obiectiv (real), în sensul cã ea nu vizeazã persoane determinate, ci anumite infractiuni sau categorii de infractiuni. Cu alte cuvinte, amnistia opereazã in rem, pentru anumite fapte penale, fãrã a se lua în considerare persoana fãptuitorului. Totusi legiuitorul poate sã lege beneficiul amnistiei si de anumite conditii personale. În aceste cazuri, incidenta legii de amnistie fiind subordonatã unor conditii privind subiectul activ al infractiunii, amnistia capãtã un caracter mixt, ea apelând nu numai in rem (pentru anumite fapte penale), dar si in personam (pentru anumite persoane care îndeplinesc conditia legii).

Amnistia poate interveni nu numai cu privire la infractiuni sãvârsite înaintea actului de clementã fie cã acestea n-au fost încã descoperite, fie cã se aflau în curs de urmãrire sau judecatã, fie cã au fost definitiv judecate.

În raport de stadiul în care se gãsesc –din punct de vedere procesual- faptele concrete ce cad sub incidenta actului de clementã, amnistia poate interveni înainte de condamnarea inculpatului sau dupã condamnarea (definitivã) a acestuia. De aici, douã modalitãti sub care se poate prezenta:

a) antecondamnatorie (denumitã în doctrinã si amnistie proprie);

b) postcondamnatorie (denumitã în doctrinã si amnistie improprie).

Actul de clementã care acordã amnistia, se referã, în mod obisnuit la ambele modalitãti ale acesteia, în sfera ei de aplicare intrând toate faptele penale sãvârsite înaintea de aparitie a actului de clementã, indiferent de fapta judiciarã în care acestea se aflã.

S-a vãzut cã amnistia, prin esenta ei, poartã asupra infractiunilor prevãzute de actul de clementã, sãvârsit pânã la data aparitiei lui. Când în afara acestor cerinte esentiale, amnistia nu este supusã vreunei conditii speciale, ea este numitã amnistie neconditionatã. De regulã însã beneficiul amnistiei este subordonat unor anumite conditii speciale fie cu privire la persoana infractorilor (antecedente penale, vârsta, etc.), fie cu privire la fapta sãvârsitã (cuantumul prejudiciului, repararea acestuia, etc.); în acest caz, ea este numitã amnistie conditionatã.

3. Caracterul real al amnistiei

Amnistia este în esenta sa, obiectivã, realã, impersonalã, întrucât priveste unele categorii de infractiuni si persoana celor care le-au sãvârsit.

În mãsura în care acordarea ei este legatã de anumite circumstante de ordin personal, amnistia dobândeste un caracter mixt, ea operând nu numai in rem (cu privire la anumite infractiuni), dar si in personam (relativ doar la persoanele care întrunesc conditia legii).

Circumstantele personale pot privi, printre altele:

a) Vârsta fãptuitorului. Astfel în temeiul Decretului nr.147/1977, au fost amnistiate infractiunile sãvârsite de minori, precum si de tineri în vârstã de 18-21 de ani, cu exceptia celor intentionate care au avut ca urmare moartea unei persoane.

b) Cetãtenia. Art.1 din Decretul nr.253/1955, a amnistiat infractiunile sãvârsite de cetãteni români sau fosti cetãteni români aflati în strãinãtate cu exceptia celor de omor, sub conditia obtinerii autorizatiei de întoarcere în tarã si de întoarcerea efectivã pânã la o anumitã datã.

c) Antecedenta penalã. Din Decretul nr.185/1986, prin care au fost amnistiate infractiunile pedepsite de lege cu închisoare pânã la 3 ani sau amendã, nu au beneficiat persoanele condamnate în stare de recidivã si recidivistii prin condamnãri anterioare.

d) Calitatea fãptuitorului. Mai multe acte de clementã din perioada interbelicã au exceptat de la amnistie infractiunile sãvârsite de cãtre functionarii publici, în aceastã calitate.

Ultimule legi de amnistie au prevãzut cã determinarea persoanelor care se vor bucura de favoarea lor se va face prin decret, nemaifiind cerutã conditia unui decret de gratiere.

În temeiul principiului suveranitãtii, legislatorul poate acorda amnistia fie unei persoane determinate, fie unui grup sau unei categorii de infractori, în baza unor conditii realizate în persoana lor, fãrã a tine seamã de natura infractiunilor comise. În acest caz, amnistia pierde în întregime caracterul sãu real si obiectiv, devenind eminamente personalã si subiectivã, iar normativ prin care se acordã va constitui lege doar în sens formal.

Astfel de amnistii, in personam, se poate acorda din ratiuni de stat, precum si din considerente privitoare la vârsta ori situatia familialã a infractorilor.

Clasificare

1. Clasificare în functie de întinderea efectelor

a) Amnistia este generalã atunci când este acordatã pentru orice infractiune, indiferent de gravitatea ei si de sediul materiei (cod penal, lege penalã, lege extrapenalã).

b) Amnistia este specialã când priveste doar anumite infractiuni (de regulã cele pedepsite cu amendã sau cu închisoare pânã la 3 ani inclusiv) ori o categorie de infractiuni (de pildã cele împotriva integritãtii corporale).

De retinut este faptul cã toate amnistiile acordate la noi au fost speciale.



2. Clasificare în functie de conditiile de acordare

a) Amnistia este neconditionatã (purã si simplã) atunci când actul normativ nu prevede nici un fel de conditii în afara celor intrinseci privitoare la obiectul sãu si la data sãvârsirii infractiunilor.

b) Amnistia este conditionatã atunci când sunt stabilite anumite conditii privitoare la:

- persoana infractorului (vârstã, cetãtenie, situatia familialã);

- timpul sãvârsirii infractiunii (rãzboi, calamitãti, conflicte interne);

- urmarea infractiunii, datoritã cuantumului sau gravitãtii ei (de exemplu, paguba produsã prin anumite infractiuni sã nu depãseascã limita valoricã stabilitã);

- antecedenta penalã (de pildã infractorul sã nu fie recidivist ori sã nu fi beneficiat anterior de gratiere);

- conduita dupã rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare, în cazul amnistiei improprii (sã nu fi survenit, bunãoarã, sustragerea de la executarea pedepsei).

Concluzia este cã majoritatea actelor normative adoptate în perioada postbelicã au acordat amnistii speciale si conditionate.

3. Clasificare în functie de momentul intervenirii

a) Amnistia antecondamnatorie (proprie) poate interveni oricând în timpul:

- efectuãrii actelor premergãtoare; - urmãririi penale; - judecãtii, în primã instantã, în apel sau recurs.

b) Amnistia postcondamnatorie (improprie) poate apare oricând în perioada cuprinsã între data rãmânerii definitive a hotãrârii si aceea a împlinirii termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitãrii judecãtoresti.



OBIECTUL AMNISTIEI

Sectiunea I

Generalitãţi

Obiectul amnistiei constituindu-l anumite fapte penale (infractiuni) sãvârsite pânã la aparitia actului de clementã, acesta trebuie sã continã precizãri de natura sã determine faptele penale (infractiunile) la care se referã. În acest fel se contureazã si întinderea actului de clementã.

Ipotetic, o lege de amnistie ar putea avea în vedere toate infractiunile, indiferent de natura lor; în aceastã ipotezã, este evident cã legea n-ar avea nevoie de precizãri deosebite în legãturã cu obiectul amnistiei. În practicã însã, legea de amnistie nu poartã asupra tuturor infractiunilor, actul de clementã propunându-si de obicei ca din totalitatea faptelor prevãzute de legea penalã, sãvârsite într-un anumit interval de timp, sã ierte –în raport de împrejurãrile politice si sociale existente- numai parte din ele.

Astfel, determinarea obiectului amnistiei se face, în majoritatea cazurilor, prin indicarea expresã a textelor de lege care incrimineazã faptele penale supuse amnistiei. Alte ori, pentru a evita o enumerare excesivã a infractiunilor la care se referã actul de clementã, legiuitorul se exprimã printr-o formulare mai sinteticã, identificându-le –bunãoarã- cu pedepsele prevãzute de lege pentru acele infractiuni, mai precis pentru stabilirea unui anumit plafon pânã la care se poate ridica maximul special al pedepselor prevãzute de lege pentru infractiunile amnistiabile (de exemplu art.6 din Decretul nr.315/1959 prevedea încetarea procesului penal pentru infractiunile pentru care legea prevedea o pedeapsã privativã de libertate „pânã la 5 ani inclusiv“).

În concluzie, rezultã cã modalitãtile de identificare a obiectului amnistiei sunt multiple, însã identificarea vizeazã în toate cazurile numai anumite infractiuni. Putem conchide, asadar cã procedeul de identificare a infractiunilor ce formeazã obiectul unei legi de amnistie este o problemã de ordin pur tehnic având drept scop cea mai lesnicioasã prezentare a acestor infractiuni; procedeul folosit nu schimbã obiectul amnistiei; el rãmâne în toate cazurile fapta prevãzutã de legea penalã (infractiunea), în continutul incriminat prin lege.

Constatarea cã obiectul amnistiei –independent de procesul de identificare folosit de lege- este fapta prevãzutã de legea penalã (infractiunea), atrage urmãtoarele consecinte:

a) amnistia priveste toate modalitãtile de participare. Beneficiul amnistiei se referã la toti participantii (autori, instigatori, complici) care au luat parte la sãvârsirea infractiunilor prevãzute în actul de clementã. Într-adevãr nu este decât firesc ca toti subiectii care au participat la sãvârsirea uneia si aceleiasi infractiuni sã beneficieze de clementa legii.

Amnistia nu se extinde însã asupra favorizatorilor si tãinuitorilor, dacã legea de amnistie nu prevede aceasta în mod expres.

b) amnistia priveste toate formele infractiunii. Amnistia profitã nu numai persoanelor care au sãvârsit infractiunea sub forma faptului consumat, ci si sub forma faptului tentat sau chiar actelor de pregãtire, dacã sunt pedepsibile.

c) amnistia opereazã independent de cauzele de agravare sau atenuare a pedepsei. Cauzele generale de atenuare sau agravare a pedepsei nu modificã –dupã cum se stie- natura infractiunii (tipul particular de infractiune) la care se referã. Cum obiectul amnistiei este în toate cazurile fapta prevãzutã de legea penalã (un anumit tip particular de infractiune), rezultã cã existenta unor cauze generale de agravare sau atenuare a pedepsei privind aceea faptã nu poate influenta cu nimic incidenta actului de clementã. Aceastã afirmatie este valabilã, indiferent de modul în care obiectul amnistiei este identificat. Astfel, dacã obiectul este determinat prin stabilirea unui plafon la care se poate ridica maximul special al pedepselor prevãzute de lege pentru infractiunile amnistiabile –de pildã, pânã la 5 ani închisoare- existenta unor circumstante agravate care ar putea duce la majorarea pedepsei peste 5 ani (art.75 si 78 Codul penal) nu poate înlãtura aplicarea amnistiei, dupã cum existenta unor circumstante atenuate care ar putea duce la micsorarea pedepsei sub 5 ani (art.73, 74 si 76 Codul penal) nu poate determina aplicarea amnistiei.

Principalul efect al amnistiei este înlãturarea rãspunderii penale a fãptuitorului pentru infractiunea sãvârsitã. Acest efect este comun ambelor modalitãti ale amnistiei; deci el se produce atunci când actul de clementã a intervenit înaintea de judecarea definitivã a cauzei (amnistie antecondamnatorie) cât si atunci când a intervenit dupã condamnarea definitivã a fãptuitorului (amnistie postcondamnatorie).

Amnistia în cazul participatiei

Solutiile în aceastã materie sunt determinate de natura juridicã si trãsãturile fundamentale ale participatiei.Existã o singurã infractiune si un unic raport penal cu mai multi subiecti. În consecintã, în cazul amnistierii unei infractiuni sãvârsite în participatie, se dã o singurã solutie de încetare a procesului penal si nu mai multe, în functie de numãrul participantilor.Amnistia opereazã în raport cu data consumãrii infractiunii sau rãmânerea sa în formã de tentativã, si nu în functie de cea anterioarã, în care participantul si-a adus efectiv contributia la sãvârsirea ei.



Amnistia în cazul tentativei

Amnistia se aplicã nu numai infractiunilor consumate, ci si celor rãmase în formã continuã.

Unele acte, ca de pildã Legea nr.4/1954 si Decretul nr.315/1959, au cuprins dispozitii exprese în acest sens, prevãzând cã se amnistiazã toate infractiunile încercate sau sãvârsite pentru care se prevede o pedeapsã de cel mult 5 ani închisoare.

Un prim argument pentru aplicarea amnistiei si infractiunilor realizate doar în forma tentativei constã în pericolul lor social mai redus, comparativ cu cel al infractiunilor consumate, nefiind de conceput sã fie iertatã infractiunea consumatã, fãrã a se acorda aceeasi favoare formei mai putin periculoase.

Un al doilea argument mai convingãtor decât cel anterior, este putem spune legat de textul art.144 Codul penal. Potrivit acestui articol, prin sãvârsirea unei infractiuni se întelege sãvârsirea oricãreia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca infractiune consumatã sau ca tentativã, precum si participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.

Dispozitiile privitoare la amnistie sunt de strictã interpretare, neputând fi extinse în afara limitelor în care au fost concepute.

Când legislatorul a tinut sã extindã clementa sa si asupra infractiunilor rãmase în formã de tentativã, desi pedeapsa prevãzutã de lege pentru infractiunea consumatã depãseste limita prevãzutã de actul de amnistie, a prevãzut aceasta expres, ca în cazul Legii nr.4/1954 sau a Decretului nr.315/1959.

Cu toate acestea, la aplicarea actului de amnistie se are în vedere maximul special al pedepsei prevãzute de lege, incidenta circumstantelor atenuante si, prin aceasta, reducerea obligatorie a limitelor pedepsei fiind lipsite de relevantã.



Amnistia în cazul existentei unor cauze generale de agravare ori atenuare a pedepsei

Cauzele generale de agravare, prevãzute de art.75 Codul penal, cele obligatorii de atenuare, reglementate de art.73 lit.a si b Codul penal sau cele facultative, la care se referã art.74 Codul penal, sau cele facultative, la care se referã art.74 Codul penal, nu modificã natura ori tipul particular ai infractiunii.

Dat fiind cã obiect al amnistiei îl reprezintã întotdeauna un astfel de tip particular de infractiune, rezultã cã existenta unor cauze de agravare sau atenuare a pedepsei pentru aceea faptã penalã nu se rãsfrânge, în nici un mod, asupra aplicãrii actului legislativ de amnistie.

În consecintã, dacã sunt amnistiate infractiunile pedepsite cu închisoare pânã la 3 ani inclusiv, existenta unei circumstante agravate care, potrivit art.78 Codul penal, poate atrage posibilitatea adãugãrii unui spor pânã la 5 ani, în mãsura în care pedeapsa aplicatã la nivelul maximului special este neîndestulãtoare, fãrã a depãsi o treime din acest maxim, nu înlãturã beneficiul amnistiei.



Amnistia în cazul infractiunilor sãvârsite de minori

Minoritatea nu constituie, propriu-zis, o cauzã de atenuare a pedepsei, ci o cauzã de diferentiere a rãspunderii penale si, în consecintã, a tratamentului sanctionator.

Dacã infractiunea comisã de un minor a rãmas în faza tentativei, se tine seama de maximul prevãzut de lege pentru infractiunea consumatã, fãrã a se mai înjumãtãti încã o datã limitele pedepsei.

Amnistia în cazul concursului de infractiuni

Dat fiind cã obiectul amnistiei îl constituie infractiunea, în cazul în care pedepsele prevãzute de lege pentru infractiunile concurente se încadreazã în limita stabilitã de legiuitor, vor fi amnistiate toate. În cazul concursului, beneficiul amnistiei se urmãreste în raport cu fiecare faptã penalã în parte, întrucât în sistemul de sanctionare a acestei forme de pluralitate infractiunile rãmân în individualitatea lor bine determinatã.

Deducerea retinerii si arestãrii este obligatorie si atunci când infractiunea care a determinat luarea acestor mãsuri procesuale, concurentã cu altele, a fost amnistiatã.

În cãile ordinare de atac pot interveni urmãtoarele situatii:

a) toate infractiunile aflate în concurs sunt amnistiate;

b) numai unele dintre infractiunile concurente au fost amnistiate;

c) unele infractiuni au fost amnistiate, iar pedepsele aplicate pentru celelalte au fost gratiate conditionat.

La reconsiderarea sporului consecutiv amnistierii unora dintre infractiunile aflate în concurs se impune observarea unor elemente si criterii de natura celor care urmeazã mai jos:

- evaluarea importantei si gravitãtii infractiunilor amnistiate în cadrul pluralitãtii;

- respectarea unei relative corelatii între reducerea pedepsei si cea a sporului, departe însã de orice tendintã de proportionalizare;

- excluderea oricãror date si elemente, în afara celor subiective ori obiective privitoare la natura sau gravitatea infractiunilor amnistiate si neamnistiate, cum sunt cele legate de conduita condamnatului ori timpul executat din pedeapsã, relevante doar sub aspectul liberãrii conditionate;

- inexistenta unei obligatii si existenta doar a unei facultãti a instantei de a diminua sporul.

La aprecierea asupra reducerii în sine a sporului si apoi cu privire la cuantumul reducerii, trebuie avute în vedere si ratiunea aplicãrii sale, intrinsec legatã de numãrul infractiunilor sãvârsite si de conexiunea dintre ele.

Bibliografie

G. Antoniu - Practica judiciarã penalã, Editura Academiei Române, Bucuresti

M. Basarab – Studia Universitas Babes-Bolyai, Cluj 1996 - Parte generalã Drept penal Vol.II

C. Bulai – Drept penal, Tipografia Universitãtii Bucuresti 1987 - Revista de drept penal nr.1/1996 - Manual de Drept penal parte generalã 1997

St. Danes, V. Papadopol – Individualizarea juridicã a pedepsei, Editura stintificã si enciclopedicã, Bucuresti 1985

V. Dongoroz – Drept penal, Bucuresti 1939

Gh. Gheorghe – Separatia puterilor în stat, Editura stintificã si enciclopedicã, Bucuresti 1976

I. Ionescu-Dolj – Codul penal adnotat, Editura librãriei Soced & Co S.A., Bucuresti 1937

I. Mandru – Amnistia si gratierea, Editura All Educational, Bucuresti

C. Mitrache – Manual de Drept penal parte generalã

I. Neagu – Drept procesual penal, Editura R.S.R., Bucuresti 1988

I. Oancea – Tratat de drept penal, Editura All Bucuresti 1994

- Explicatii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei R.S.R.

I. Poenaru – Revista Românã de drept nr.5/1979

V. Stoica - Practica judiciarã penalã, Editura Academiei Române, Bucuresti 1993

I. Tanoviceanu – Tratat de drept si procedurã penalã, Bucuresti 1924

N. Volonciu – Practica judiciarã penalã, Editura Academiei Române, Bucuresti =

Revista de drept penal nr.1/1996



Revista Românã de drept nr.5/1979

Codul penal si Codul de procedurã penalã

Yüklə 94,28 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə