1. Acâş, com. Acâş, jud. Satu Mare

19. Beclean, com. Beclean, jud. Bistriţa Năsăud

Punct: Dealul Bileag

Cod sit: 32492.03
Colectiv: Gelu Florea - responsabil (UBB Cluj); Lucian Vaida (MJ Bistriţa Năsăud); Liliana Suciu (UBB Cluj); Floarea Vaida (Liceul Agricol Beclean)
Fortificaţia de la Beclean pe Someş (jud. Bistriţa Năsăud) se situează pe dealul Bileag (aflat actualmente în cuprinsul localităţi pomenite), înălţime aflată pe malul nordic al Someşului Mare (cca. 50 m N de puntea peste râu).

Situl a fost depistat în 1998 în urma unei periegheze şi începând chiar cu acel an au fost demarate cercetările sistematice, care s-au desfăşurat până în prezent, în cursul a trei campanii. Starea de conservare a elementelor de fortificare este relativ bună, în schimb pe platoul dealului există mai multe gropi moderne de mari dimensiuni, care au afectat în proporţie de aproximativ 80% stratigrafia şi complexele. Există cel puţin două terase semicirculare de mari dimensiuni, cu urme arheologice consistente.

În cursul campaniei din 2000 a fost încheiată secţiunea S. I / 1998 (şi prelungită apoi în 1999 şi respectiv 2000) care a avut ca obiectiv lămurirea elementelor de fortificare. Aşa cum am menţionat şi în rapoartele anterioare există două centuri concentrice de fortificare care separă mamelonul cu cota 351 m de restul dealului. Este vorba de câte două faze de fortificare: 1. palisade complexe (zid de pământ şi lemn) şi 2. val de pământ bine păstrat în cazul fortificaţiei care înconjoară terasa superioară şi respectiv alunecat parţial în cazul celei care apără terasa inferioară. Cele două faze corespund cu cele două nivele de locuire din interiorul fortificaţiei, ambele dacice.

În 1998 o secţiune de pe platou, menită să sondeze stratigrafia a relevat un nivel Coţofeni. Sub fortificaţia dacică de pe terasa superioară a fost depistat un nivel din aceeaşi perioadă, dar păstrat doar pe alocuri, căruia îi corespunde, probabil, un şanţ de apărare descoperit în secţiunea care a tăiat elementele de fortificare dacice şi situat la baza pantei de sub terasa amintită.

Un alt obiectiv al campaniei din anul 2000 l-a constituit decopertarea complexelor de pe cele două terase încinse de fortificaţii. În sectorul de V al sitului au fost trasate o casetă C. 1, care a avut menirea de a pune în evidenţă o groapă dacică şi respectiv, o secţiune S. I / 2000 - trasată pe terasa superioară, în spatele fortificaţiei, pentru a surprinde eventuale urme de locuire. S. I / 2000 a rămas neterminată, urmând a fi reluată în 2001.

Materiale arheologice: ceramică dacică, câteva obiecte mărunte de fier şi posibil rămăşiţele unui atelier de bronzier, fragmente de creuzete şi câţiva stropi de bronz. Descoperirile sunt păstrate la Muzeul Judeţean Bistriţa.

Cercetările din 2001 au ca obiectiv principal finalizarea cercetărilor la S. I / 2000 şi continuarea investigării sectorului vestic al terasei superioare.

Datarea sitului: ambele niveluri surprinse aparţin civilizaţiei dacice clasice (sec. I a. Chr.), existând unele indicii pentru o locuire Latène mijlocie (fragmente ceramice cu un aspect mai vechi).

20. Berca, com. Berca, jud. Buzău

Punct: Fosta mănăstire Berca

Cod sit: 45110.01
Colectiv: Emil Lupu (ABRAL ARTPRODUCT S.R.L.)
Fosta mănăstire este, potrivit pisaniei, ctitorie a boierului Mihalcea Cîndescu şi a soţiei sale, Alexandrina Cantacuzino, fiind construită în intervalul 1694 - 1698. În momentul de faţă se mai păstrează din ansamblu biserica, restaurată în anii 1984 - 1985, o stăreţie, un corp de chilii şi un turn clopotniţă pe latura sudică, în stare de ruină şi latura estică a unui zid de incintă, parţial demantelat. Mănăstirea a suferit numeroase transformări şi reparaţii în secolele XVIII - XIX. Obiectivul a mai fost cercetat arheologic de Ion Chicideanu în anii 1975 şi 1976. În ultimele campanii au fost executate 27 de secţiuni şi casete arheologice

La fel ca în campaniile precedente, a fost determinată prezenţa unei locuiri preistorice, aparţinând în principal epocii bronzului, cultura Monteoru. Din această epocă au fost surprinse 7 complexe. Pe baza ceramicii, dar fără a fi putut realiza o departajare stratigrafică, prezenţa monteoreană aparţine unei aşezări de tip “cetăţuie”, din fazele I c4-3 - I c3 ale acestei culturi, care a ocupat întreg platoul actual. Sunt prezente vasele “sac” de dimensiuni mari din pastă grosieră cu alveole pe buză şi cele din pastă grosieră cu pereţii decoraţi în tehnica Besenstrich. Din categoria olăriei fine, cu suprafaţa bine netezită, roşie, mai rar cu suprafaţa neagră lustruită, sunt prezente ceştile cu torţi supraînălţate, bolurile cu marginea răsfrântă, vase de tip “Spändegefäss”. Decorul este realizat în tehnica inciziei, motivele preferate fiind cercurile concentrice sau spiralice, delimitate la exterior de şiruri de împunsături, liniile duble sau triple în zig-zag (aşa-zişii “căpriori”), simple sau asociate cu cercuri concentrice; mai rar este decorul plastic asociat cu motive incizate. Locuirea monteoreană ocupă întreg platoul mănăstirii, iar ceramica descoperită reprezintă 80% din totalul ceramicii recoltate în această campanie.

Al doilea nivel de locuire aparţine secolelor VI - VII, încadrat fiind în cultura Ciurel, cu ajutorul unor fragmente ceramice cenuşii zgrunţuroase descoperite în jumătatea nordica a platoului mănăstirii., fără a fi fost descoperite complexe arheologice.

Fosta mănăstire prezintă mai multe etape de evoluţie arhitectonică:

Etapa I: îi aparţine stăreţia, numai la nivel de pivniţă şi corpul sudic de chilii, numai la nivel de fundaţii şi jumătatea vestică a laturii sudice a corpului de chilii şi biserica, ridicată în aceeaşi etapă, dar în urma celor două construcţii amintite.

Etapa II: În cursul secolului XVIII, probabil pe la mijlocul acestuia, potrivit ceramicii descoperite în acest nivel, se produce o primă distrugere şi apoi refacere a corpului de chilii. Tot acum este construit un pridvor pe latura de N a corpului de chilii.

Etapa III: a urmat după o distrugere masivă a mănăstirii, poate fi acum considerată ca aparţinând perioadei de după anul 1802. Ei îi aparţine construirea turnului de poartă, zidul de incintă şi refacerea elevaţiilor corpului sudic de chilii şi a parterului înălţat al stăreţiei. Tot în cursul secolului al XIX-lea se situează şi construirea umblătoarei descoperită în C. XXVII. Tot în cursul secolului XIX au mai avut loc refaceri ale stăreţiei şi corpurilor de chilii, probabil datorate staţionării aici a unei unităţi de dorobanţi ce avea alte necesităţi decât o comunitate monahală.

După 1864 viaţa monahală a fost abandonată, fostele chilii fiind transformate în seminar teologic şi apoi în şcoală sătească, fiind abandonate după anul 1944.

Planşa 5