1. Chirurgia omf, specialitate stomatologică. Importanţa şi locul chirurgiei onf în rîndul celorlalte specialităţi stomatologice şi de medicină generală


anestezia locala prin infiltratie



Yüklə 0,68 Mb.
səhifə2/9
tarix30.01.2018
ölçüsü0,68 Mb.
#41627
1   2   3   4   5   6   7   8   9

23.anestezia locala prin infiltratie.

Consta in injectarea sol.anestezice intratisular,in tesuturilein kare se intervine sau in jurul acestora.sint blokati receptorii periferici si terminatiile nervoase ale nervilor senzitivi,obtinindu-se suprimarea sensibilitatii dureroase intr-un teritoriu limitat-se utilizeaza atit pentru anestezia tesuturilor moi,cit si a celui osos,difuzarea anesteticului realizindu-se prin canale hawers atunci cind subs.anestetica este lasata para/sau subperiostal.

Se realizeaza cu subs.anestetice sub forma de:lichide(xilina5-10%,pantocaina2%,percaina2%). Paste(pomada de xilina-xilocaina5%,contralgin pasta).pulberi(ortoform5-10%,benzocaina).aerosoli,gel(benzokaina20%,lidokaina5%).unguente(lidokaina5%,xylocaina5%).spray(gingicain,lidokain10%,xilocaina 10%).

Indicatii:

-deschiderea colectiilor suppurate superficiale

-la interventiile chirurgicale pe fata,pe regiunea submaxilara sau cervicala.

-la interventii plastice(excizii,plastii cu lambouri,chirurgia unor defecte.

Tehnica:


Se injecteaza cu un ac subtire si lung,sol. Anestetica pe linia de incizie,progresiv.se patrunde apoi profunzimea,infiltrindu-sestrat cu strat toata profunzimea viitoarei plagioperatorii,realizindu-se astfel o infiltratie cit mai uniforma a tesuturilor.
24.anestezia plexala.indicatii.tehnica.

Se obtine prin difuzarea la plexul nervos alveolar a sol. Anestetice depuse in tesut cellular de pe suprafata periostului alveolar la nivelul plexului dentar respective.zona anesteziata cuprinde dintele,periodontal,osul alveolar,gingia vestibulara si papilele interdentare.nu se anesteziaza tesutul moale de partea orala a dintelui.

La maxilla,difuzarea anestetikului se face usor datorita compacteisubtiri,presarata cu orificii fine,structurii spongioase a osului si situatiei pe un plan mai superficial a nervilor.

Indicatii:pulpectomii vitale;extractii dentare;rezectii apicale;extirpari de chisturi;plastii limitate de os sau sau mucoasa;interventii de chirurgie parodontala.

Tehnica:

Punctia se face in vestibulul bucal in mucoasa mobile.acul orientat ku bizoul parallel ku osul si se va orienta deasupra apexului dintelui,dar si mezialsi distal de acesta.injectarea se face imediat dup ace s-a traversat mucoasa,depozitul de anesthetic lasindu-se sub mukoasa,intre aceasta si periost.injectarea se face lent,fara presiune,cantitatea de anesthetic fiind 1-2 ml.

La mandibula:anestezia plexala este eficienta in zona dintilor frontali si a molarilor temporeri.nu este indicate in zona laterala la d.permanenti datorita tablei osoase mai groase si compacte si nervilor situati mai profund in os.

Indicatii:

Anestezia la 1-2 dinti frontali

Anestezia mucoasei,si periostului regiunii vestibulare frontale

Tehnica:

Punctia anestetica se practica in vestibulul bukal la limita dintre mukoasa mixa sic ea mobile,acul avind bizoul parallel ku osul.pentru incisivii centrali inferiori anestezia plexala se face mai usor traversind frenul cu akul din partea opusa.se vor injecta 1-2 ml de sol anestetica in koncentratie de 1-2%.procaina2%sau xilina de 1%.


26.ANESTEZIA LOCALA SUPERFICIALA DE CONTACT(ANESTEZIA TOPICA).

INDICATII.TEHNICA.

Se obtine prin aplicarea subst.anestetice pe mukoasa de anesteziat pe care o strabate prin difuziune si se fixeaza pe terminatiile nervoase,produkind o anestezie foarte superficiala.

Indicatii:

Anestezia gingiei la detartraj,si la pregatirea cavitatilor proximale si la colet

Anestezia mucoasei nazale,bukale si a valului palatin inainte de anestezia prin injectie

La punktia sinusului maxilar

Pentru evitarea reflexului de voma in investigari bucofaringiene,radiografii intraorale

Extractia dintilor temporari foarte mobile

Incizia unui abces foarte superficial

Tehnica:


Mucoasa se usuka pentru a usura absorbtia anesteticului.administrarea se face prin clatirea gurii,instilatie,badijonare,masaj timp de 1 minut pe mukoasa ku pasta analgezika sau ku tampon imbibat ku anesthetic si lasat citeva minute pe lokul unde se va intervene.anestezia se instaleaza in 1-2 min.si dureaza 10-15min.

Senzatia de voma:pantokaina 0,5%-1%,cocaina2%,xilina 5%.

Anestezia n.nazopalatin:tampon imbibat ku anesthetic pe planseul foselor nazale linga sept.

Anestezia n.lingual cu tampon pe planseul bukal in santul paralingual la niv.ultimului molar

Anestezia ganglionului sfeno-palatin ku tampon situate pe un porttampon in unghiul superoextern al fosei nazale,indaratul cornetului mijlociu.

Pentru anestezia acestor nervi,tamponul se lasa 5-10 min.


27. Indicaţiile şi contraindicaţiile operaţiei extracţiei dentare.

  • Indicaţiile extracţiei dinţilor permanenţi

  • Dinţi cu destrucţii corono-radiculare întinse, care nu pot fi reconstituiţi prin mijloace protetice.

  • Dinţi cu gangrenă complicată, la care nu se pot aplica tratamente conservatoare endodontice simple sau asociate cu metodele chirurgicale ajutătoare.

  • Dinţi care au provocat complicaţii infecţioase perimaxilare severe (flegmoane, abcese, adenite supurate).

  • Dinţi care au determinat osteomielite sau implantaşi pe sechestre osoase deja detaşate.

  • Dinţi care întreţin procese infecţioase acute sau cronice sinuzale sau ganglionare.

  • Dinţi cu procese patologice periapicale sau parodontale marginale care provoacă manifestări severe la distanţă, în cadrul bolilor de focar.

  • Dinţi cu procese parodontale marginale cronice, care prezintă o mobilitate accentuată, resorbţie avansată a osului alveolar şi pungi adânci,ce nu pot fi tratate prin metode uzuale de tratament medical sau chirurgical.

  • Dinţi fracturaţi nerecuperabili.

  • Dinţi din focarele de fractură ale maxilarelor, care nu pot beneficia de un tratament conservator endodontic şi care împiedică reducerea corectă a fragmentelor sau produc supuraţii.

  • Dinţi cu devieri importante ale axului de implantare, care împiedică aplicarea unui tratament protetic corect.

  • Dinţi izolaţi restanţi pe arcada superioară, care împiedică aplicarea unei proteze maxilare mobile corespunzătoare.

  • Dinţi în malpoziţii care produc leziuni traumatice importante ale mucoasei jugale sau linguale.

  • Dinţi incluşi, la care nu mai există posibilitatea de a erupe normal şi de a-i redresa prin tratamente ortodontice.

  • Dinţi care generează tulburări severe de erupţie.

  • Dinţi supranumerari care produc tulburări funcţionale.

  • Dinţi care provoacă iritaţii cronice locale, generând tumori de granulaţie nespecifice.

  • Dinţi care se găsesc în zonele ce urmează a fi iradiate, la bolnavi cu cancere în regiunea cervico-facială.

  • Contraindicaţiile extracţiei dentare:

  1. Generale;

  2. Locale:

- relative;

- absolute.



  • Contraindicaţii generale absolute

  • Leucozele acute, datorate accidentelor hemoragice şi complicaţiilor septice grave ce nu pot fi prevenite;

  • Infarctul miocardic în antecedente (mai puţin de 3-6 luni de la accidentul acut).

  • Contraindicaţii generale relative

  • Sindroamele hemoragice (la bolnavii cu patologii hepatice, intestinale, aplenice, medulare);

  • Afecţiuni cardiovasculare:

- infarctul miocardic;

- cardiopatii cu risc major (bolnavii cu proteze valvulare, cardiopatii congenitale cianogene, antecedente de endocardită infecţioasă);

- cardiopatii cu risc mediu (valvulopatii compensate, cardiopatii congenitale necianogene şi cardiopatii obstructive);

- cardiopatii fără risc deosebit (cardiopatii ischemice, purtători de stimulator cardiac sau defibrilator);



  • Leucozele cronice;

  • Diabetul;

  • Nefropatiile;

  • Afecţiunile hepatice;

  • Alcoolismul cronic;

  • Bolnavii epileptici;

  • SIDA;

  • Corticosteroizii;

  • Iradierile;

  • Tumorile părţilor moi;

  • Tratament cu citostatice;

  • Grefe de organe;

  • Graviditatea.

  • Contraindicaţiile locale relative

  • Leziuni mucozale: cheilite, stomatite herpetice, candidoze;

  • Sinusitele acute maxilare rinogene;

  • Tumorile benigne şi maligne a părţilor moi sau osoase;

  • Tratament radiant în antecedente.

28.Instrumentariul pentru extractia dentara,constructia,clasificarea.

Instrumentarul general necesar în extracţia dentară (oglindă cu mîner, pensa , sonda dentară). Instrumentariu pentru anestezie:
Instrumentariu obişnuit pentru examinarea cavităţii bucale:


  1. oglindă cu mîmer;

  2. pensa;

  3. sonda dentară.


Instrumentariu pentru anestezie:

  1. seringă de unică folosinţă;

  2. ace de mărimi diferite.

Instrumentarul special:

Instrumentele de extracţie sunt numeroase şi variate, adaptate formei, poziţiei, cât şi leziunilor pe care le prezintă dinţii. Există trei categorii principale de instrumente construite adecvat pentru extracţie:



  1. cleşti,

  2. elevatoare şi

  3. sindesmotoame.

Cleştii de extracţie:

Aceste instrumente se folosesc pentru îndepărtarea dinţilor din alveolele dentare, fiind utilizaţi în cazurile în care există o suprafaţă de priză bună şi o rezistenţă suficientă a coroanei sau în extragerea unor resturi radiculare care depăşesc marginea alveolei.

Cleştii dentari au parte activă reprezentată de:

I. Fălci - sunt partea activă reprezentată de două ramuri scurte, drepte sau recurbate având faţa internă concavă. Această parte activă reprezentată de fălci poate varia în funcţie de formă, lăţime, grosime şi în raport cu mărimea dintelui.

Faţa externă este convexă, iar vârfurile celor două fălci au desene variate. Apropierea dintre aceste vârfuri este în raport cu diametrul vestibulo-oral şi dispoziţia rădăcinilor dintelui.

Fălcile cleştelui sunt astfel realizate încât să se adapteze pe dinte la joncţiunea coroană-rădăcină. Desenul acesta urmăreşte în principal adaptarea fălcilor pe structura radiculară a dintelui şi nu pe coroana acestuia. În acest sens există fălci pentru dinţii monoradiculari şi pluriradiculari.

Desenul variază astfel încât vârful fălcilor să se adapteze exact la diferitele forme de rădăcini sau, mai corect spus, la diferitele forme de joncţiuni coroană- rădăcini scăzând astfel riscul fracturilor dentare.

Ultima variaţie în desenul fălcilor este dată de lăţimea acestora. Unii cleşti au fălcile înguste fiind destinaţi pentru extracţia incisivilor, alţii au fălcile mai late şi sunt utilizaţi în extracţia molarilor.



II. Mâner - au o mărime corespunzătoare pentru a putea fi mânuiţi confortabil şi a elibera o presiune suficientă pentru a îndepărta dintele, iar suprafaţa acestora este zimţată pentru a asigura o priză mai bună şi a preveni alunecarea.

III. Articulaţie - este un mecanism pentru conectarea mânerelor la fălcile cleştelui. Ea transferă şi concentrează forţa aplicată pe mânere la fălci.

Clasificarea cleştelor dupa grupele de dinţi:

  • Cleştii pentru extracţia de pe arcada superioară - au fălcile în prelungirea mânerului.

Pentru extracţia incisivilor centrali, incisivilor laterali şi a caninilor se foloseşte un cleşte drept ce are fălcile în prelungirea mânerului.

Între cele două fălci există un spaţiu de aproximativ 0,5 cm, fălcile neatingându-se între ele. Vârful fălcilor este rotunjit iar faţa internă a acestora este concavă, faţa externă fiind convexă.



Pentru extracţia premolarilor superiori se foloseşte un cleşte ce prezintă fălcile îndoite pe lat şi fac un unghi obtuz cu mânerul tocmai pentru a putea fi introdus şi aplicat în axul dintelui.

Vârful fălcilor este rotunjit, iar spaţiul dintre fălci este de aproximativ 1 cm.



Cleştii pentru extracţia molarilor 1 şi 2 superiori sunt cleşti îndoiţi pe lat iar fălcile fac unghi obtuz cu mânerul.

Fălcile cleştelui sunt mai late şi au un spaţiu mai mare între ele. Aceşti cleşti sunt adaptaţi la configuraţia anatomică a rădăcinilor molarilor superiori: o rădăcină palatinală şi două rădăcini vestibulare. Prin urmare cleştele va avea o parte activă (falca) concavă adaptată pentru inserţia la nivelul joncţiunii coroană-rădăcină palatinală şi cealaltă parte activă, vestibulară va prezenta un pinten ce se va insera la nivelul bifurcaţiei dintre cele 2 rădăcini vestibulare.

Aceşti cleşti folosiţi pentru extracţia molarilor superior vor fi deci cleşti diferiţi pentru dreapta şi stânga.



Cleştele folosit pentru extracţia molarului de minte superior prezintă o dublă curbură pentru a face posibilă aplicarea cleştelui în axul dintelui având în vedere poziţia posterioară a molarului de minte pe arcada maxilară superioară.

Pentru extracţia rădăcinilor dentare la maxilarul superior se foloseşte un cleşte „în baionetă", cleşte ce prezintă o dublă curbură şi fălcile efilate şi în contact la vârf.

Fălcile acestui cleşte sunt drepte, faţa internă uşor concavă iar vârful este ascuţit permiţând insinuarea între alveolă şi rădăcină.

Fălcile acestui cleşte sunt scurte şi late iar spaţiul dintre acestea este mai mic decât la cleştii folosiţi pentru extracţia molarilor superiori. Marginile fălcilor sunt rotunjite şi nu prezintă pinteni.


  • Cleştii pentru dinţii arcadei inferioare - fălcile fac un unghi de aproape 90° cu mânerul.

Pentru extracţia incisivilor inferiori se folosesc cleştii care au partea activă (fălcile) în unghi drept faţă de mâner. Fălcile au faţa internă uşor concavă, sunt subţiri iar între vârfuri există un mic spaţiu.

Pentru caninii şi premolarii mandibulari se foloseşte un cleşte îndoit pe muchie la care fălcile fac un unghi obtuz cu mânerul.

Faţa internă a fălcilor este concavă, cea externă convexă, vârfurile sunt rotunjite, spaţiul dintre ele fiind mai mare decât la cleştele pentru incisivi.



Cleştii folosiţi pentru extracţia molarilor 1 şi 2 mandibulari prezintă fălci groase, robuste, cu faţa internă concavă, cu pinteni la marginile terminale şi distanţate între ele.

Fălcile fac un unghi drept sau uşor obtuz cu mânerul iar cleştele este îndoit pe muchie şi se aplică perpendicular pe dinte, pintenii insinuându-se în furcaţia dintre cele două rădăcini.

Atunci când deschiderea interarcadică este limitată din diverse motive folosim pentru extracţia molarilor 1 şi 2 mandibulari cleştii îndoiţi pe lat, deoarece aceştia se pot aplica de-a lungul arcadei. La aceşti cleşti, fălcile sunt în unghi drept faţă de mâner iar marginile libere prezintă câte un pinten.

Pentru molarul de minte inferior se foloseşte un cleşte îndoit pe lat în unghi drept, dar fără pinteni.

Fălcile sunt robuste, late, rotunjite la vârf iar îndoirea fălcilor este realizată la distanţă faţă de articulaţie, tocmai pentru a permite insinuarea în porţiunea posterioară a arcadei dentare, cleştele aplicându-se de-a lungul arcadei.



Pentru extracţia rădăcinilor dinţilor mandibulari se folosesc cleşti îndoiţi pe lat sau pe muchie, mânerul fiind în unghi drept faţă de fălci.

Acestea sunt drepte, ascuţite, iar între ele nu există spaţiu la nivelul vîrfurilor.

Elevatoarele dentare:

Unul dintre cele mai importante instrumente pentru extracţia dentară este elevatorul. Aceste instrumente sunt folosite cu scopul de a luxa dintele, fiind introduse între peretele alveolar şi rădăcina dentară, favorizând astfel dislocarea şi extracţia rădăcinii din alveolă.

Luxarea dintelui înainte de aplicarea cleştelui poate să transforme deseori o extracţie dificilă într-una simplă, prin această luxare reducându-se de obicei incidenţa fracturilor radiculare. În afară de rolul în mobilizarea dinţilor, elevatoarele au şi rolul de a dilata osul alveolar. Prin dilatarea corticalei osoase vestibulare, se facilitează extracţia dentară. Elevatoarele sunt folosite şi pentru îndepărtarea rădăcinilor când pe acestea nu se pot aplica cleştii, a rădăcinilor separate sau secţionate chirurgical.

Există 3 componente principale ale elevatorului:

  1. Mânerul - elevatorului este de obicei anatoform, de mărime mare astfel că poate fi ţinut confortabil în mână pentru a aplica forţe substanţiale, dar controlate.

  2. Tija - elevatorului face legătura între mâner şi capătul activ sau lama elevatorului.

De obicei tija este cilindrică, şi suficient de puternică pentru a transmite forţa de la mâner la lamă.

III. Partea activă sau lama - se află în continuarea tijei şi în acelaşi ax cu mânerul, la elevatoarele drepte folosite pentru arcada superioară sau face un unghi cu mânerul elevatorului - elevatoarele curbe folosite pentru arcada inferioară. Datorită părţii active ascuţite, elevatoarele sunt frecvent folosite şi pentru decolarea gingivo-mucoasei (sindesmotomia) la nivelul coletului şi secţionarea ligamentului circular facilitând astfel aplicarea cleştelui de extracţie la nivelul coroanei dentare.

Elevatoarele pentru arcada maxilară:

Se folosesc pentru extracţia rădăcinilor sau luxarea dinţilor maxilari numai elevatoarele drepte. În general, acestea diferă în ceea ce priveşte forma şi mărimea părţii active (lama elevatorului).

Mai des utilizate sunt:

a) elevatorul drept cu lama în formă de jgheab - aceasta are faţa internă concavă (faţa care se aplică pe rădăcină) iar faţa externă convexă, aceasta venind în contact cu marginea alveolei. Lama are o lungime de aproximativ 1,5-2 cm iar vârful părţii active este rotunjit.

b) elevatorul drept cu lama în formă de flacără sau fanion are partea activă uşor concavă pe fata internă şi convexă pe faţa externă.

Elevatoarele pentru arcada mandibulară:

Acestea sunt de regulă elevatoare curbe prezente sub diverse tipuri:

a) Elevatoarele curbe cu cioc lateral - acestea au lama (partea activă) îndoită sub un unghi obtuz sau drept faţă de axul mâner-tijă. Lama poate fi în jgheab sau plană. Aceste elevatoare sunt pereche deoarece se poate acţiona cu ele numai pe una din feţele aproximale ale dintelui, mezial sau distal, ca şi pe feţele vestibuläre sau orale ale dinţilor mandibulari.

În ceea ce priveşte dimensiunea lamei, elevatoarele cu cioc lateral pot prezenta o lamă efilată lungă şi subţire, o lamă scurtă şi robustă sau o lamă triunghiulară lată cu faţă activă plană.

b) Elevatorul „picior de ciută", utilizat pentru extracţia rădăcinilor dinţilor mandibulari, nu este pereche, iar aplicarea se face de regulă mezio-vestibular. Lama are o formă de jgheab şi este într-un unghi obtuz faţă de axul mâner-tijă.

c) Elevatorul „limbă de crap" (Lecluse).

Acesta este alcătuit dintr-un mâner şi o tijă dispusă perpendicular pe acesta, terminându-se cu partea activă în formă de lance.

Tija face un unghi obtuz cu partea activă, aceasta prezentând o faţă convexă şi una plană, activă.

Cudarea în unghi obtuz a tijei permite sprijinirea indexului în momentul luxaţiei, evitându-se deraparea elevatorului şi în acelaşi timp ocolirea comisurii bucale. Mânerul elevatorului este prins în podul palmei având indexul aplicat în lungul tijei.

Sindesmotoamele sunt instrumente asemănătoare elevatoarelor, fiind formate dintr-o lamă subţire, o tijă şi un mâner.

Pentru dinţii arcadei superioare există sindesmotoame cu lama dreaptă sau uşor îndoită - pentru molarul de minte; pentru dinţii arcadei inferioare se folosesc sindesmotoame cu lama îndoită "în unghi drept".

Instrumentarul accesoriu (dăltiţe, ciocan, bormaşină, pense ciupitoare de os, bisturiu, foarfece, chiurete, materiale de suturat):

Dalţile sunt asemănătoare ca formă generală (drepte sau curbe) dălţilor chirurgicale obişnuite, fiind însă mult mai subţiri şi mai fine, cu lăţimi între 3 şi 15 mm. Sunt folosite pentru trepanarea tablelor osoase şi pentru rezecţia lor în vederea extracţiei şi, uneori, pentru separarea rădăcinilor pluriradicularilor.

Ciocanele fac şi ele parte din instrumentarul accesoriu, care are partea activă acoperită cu plastic, plumb sau bronz. Se utilizează împreună cu daltiţa pentru îndepărtarea osului.

Pensele ciupitoare de os - se folosesc pense cu fălcile mai efilate, drepte sau uşor recurbate, pentru secţionarea septurilor interradiculare sau interosoase în exces. Au diverse mărimi şi forme - drepte sau uşor îndoite în ax, pentru chiuretajul alveolar la arcada superioară, curbe pentru arcada inferioară.

Instrumentul are un arc între părţile mânerului astfel încât, atunci când se eliberează presiunea exercitată prin strângere, pensa se va deschide. Aceasta permite medicului să facă secţionări repetate ale osului fără eforturi deosebite pentru deschiderea pensei. Există două forme principale pentru această pensă: o pensă care taie la vârf şi una care taie pe margini.

Bisturiul este format dintr-un mâner şi o lamă interşanjabilă de unică folosinţă. Mânerul cel mai folosit este mânerul nr. 3 dar uneori poate fi folosit şi mânerul mai lung, nr. 7. Vârful mânerului este construit pentru a fi ataşate lame de bisturiu de diferite forme, care pot fi inserate pe o deschizătură receptoare.

Lama de bisturiu cea mai folosită în chirurgia orală este lama nr. 15. Ea este relativ mică şi poate fi folosită pentru incizii în jurul dinţilor şi în periost. Este similară ca formă cu lama nr. 10 folosită pentru incizii cutanate. Alte lame utilizate frecvent în chirurgia orală sunt lamele nr. 11 şi nr. 12.

Chiuretele utilizate în chirurgia orală, denumite şi chiurete periapicale, pot fi drepte pentru maxilar sau curbe pentru mandibulă. Partea activă este de diverse mărimi pentru a putea pătrunde cu ele în profunzimea alveolelor. Sunt folosite pentru îndepărtarea proceselor patologice periapicale (granuloame, chisturi mici), a ţesutului de granulaţie, a osului înmuiat osteitic, a membranelor chistice sau micilor eschile rămase în alveolă după extracţia dentară. Chiureta alveolară este diferită complet de chiureta parodontală atât ca formă cât şi ca utilizare.

Instrumente pentru sutura mucoasei:

O dată terminată intervenţia chirurgicală, lamboul mucoperiostal este repoziţionat şi menţinut prin sutură. Pentru a realiza această sutură vom folosi: port-acul, firele de sutură, acul şi pensa chirurgicală dreaptă.

Port-acul:

Este un instrument cu mâner care se blochează iar partea activă este reprezentată de două fălci scurte şi late.

De asemenea, pentru sutură putem folosi pensele Pean cu fălci scurte şi late.

Faţa fălcii port-acului este haşurată încrucişat pentru a permite o priză mai bună a acului de sutură şi a firului. Pensa hemostatică de tip Pean are şanţuri paralele pe faţa fălcii ceea ce va reduce controlul asupra acului şi firului de sutură.

Pentru sutura intraorală se folosesc de obicei ace de 1,5 cm. Acul va fi prins cam la 2/3 intre vârf şi capăt, aceasta permiţând o expunere suficientă a acului pentru a-1 trece prin ţesuturi iar în acelaşi timp port-acul ţine acul în partea cea mai rezistentă pentru a preveni îndoirea acestuia.

Acele de sutură au o mare varietate dimensională, iar vârful acului poate fi ascuţit ca la un ac obişnuit de cusut sau poate avea o formă triunghiulară ceea ce îi permite să fie un ac „tăietor".

Acul „tăietor" va trece prin periost mai uşor decât un ac ascuţit. Partea tăietoare a acului se extinde cam pe 1/3 din lungime, restul acului fiind rotund.

Materialul de sutură:

În prezent sunt disponibile mai multe tipuri de fire de sutură, clasificabile după mărime, resorbabilitate şi caracterul monofilamentar sau polifilamentar. Mărimea (grosimea) firului este precizată printr-o serie de zerouri. Mărimea cea mai folosită în chirurgia orală este de 3-0 (0.0.0). Firele de sutură mai groase vor fi 2.0 sau 0. Firele de sutură foarte subţiri sunt indicate pentru suturi la nivel tegumentar deoarece lasă cicatrici puţin vizibile. Firele de sutură 3-0 sunt suficient de groase pentru a nu sfâşia sau rupe mucoperiostul şi suficient de rezistente pentru a putea strânge nodul cu por-tacul.

Firele neresorbabile pot fi din mătase, nylon sau oţel. Cele mai des folosite în cavitatea orală sunt firele din mătase. Firele de sutură resorbabile sunt realizate în principal din catgut (obţinut din suprafaţa seroasă a intestinului de oaie). Catgutul simplu se resoarbe relativ rapid în cavitatea orală, rareori rezistând mai mult de 5 zile. Catgutul care a fost tratat cu acid cromic şi numit catgut cromat se resoarbe mai lent, rezistând în cavitatea orală 10-12 zile. Sunt disponibile de asemenea mai multe materiale sintetice resorbabile. Acestea sunt materiale care au un lanţ lung de polimeri împletiţi în materialul de sutură.

De exemplu, acidul poliglicolic şi acidul polilactic încorporate materialelor de sutură duc la o resorbţie lentă, în aproximativ patru săptămâni. Astfel de fire greu rezorbabile se folosesc foarte rar în chirurgia orală.

În funcţie de caracterul lor, materialele de sutură sunt clasificate în monofilamentare şi polifilamentare.

Firele polifilamentare realizate din materiale împletite sunt mai uşor de manipulat şi de strâns şi se desfac mai rar. Capătul tăiat este de obicei moale şi neiritant faţă de părţile moi vecine. Totuşi, datorită filamentelor multiple ele tind să se îmbibe cu lichide orale şi prin aceasta pot transporta salivă şi bacterii de-a lungul firului, interferând ţesutul subiacent. Firele monofilamentare nu prezintă acest neajuns însă sunt puţin mai dificil de legat, au tendiţa de a se desface şi sunt rigide, prin urmare pot produce iritaţii ţesuturilor moi de vecinătate.

Firele de sutură cele mai folosite în chirurgia orală sunt cele din mătase neagră de mărime 3-0. Mărimea 3-0 are gradul corespunzător pentru a nu tăia ţesuturile prin strângere, natura polifilamentară, le face uşor de legat şi de tolerat de către ţesuturile moi de vecinătate iar culoarea neagră le face uşor vizibile când este necesară îndepărtarea lor.

Firele de sutură sunt menţinute 5-7 zile astfel că acţiunea de îmbibare şi/sau transport de salivă - bacterii este lipsită de importanţă.

Instrumentar pentru depărtarea părţilor moi şi instrumentar pentru menţinerea deschisă a cavităţii orale:

În chirurgia orală se folosesc pentru depărtarea şi menţinerea în această poziţie a părţilor moi depărtătoarele.

Depărtătoarele utilizate sunt de dimensiuni mici, cel mai des folosit fiind depărtătorul cu fereastră, în special pentru părţile moi labio-jugale şi depărtătorul cu lamă tip Langenbeck, folosit în special pentru reflectarea lambourilor muco- periostale. Instrumentul cel mai folosit pentru îndepărtarea limbii este oglinda dentară sau se poate folosi depărtătorul de limbă tip Weider. Acesta este un depărtător lat, în formă de inimă, zimţat pe partea activă pentru a angaja mai ferm limba şi a o retracta anterior.

Deschizătoarele- folosite pentru menţinerea deschisă a cavităţii orale sunt utilizate în special în extracţiile care se fac sub anestezie generală.

Acestea vor fi folosite cu atenţie, deoarece exercită presiuni mari atât pe dinţi cât şi la nivelul ATM.

30. Pregatirea preextractionala a pacientului.

1) pregatirea bolnavului: pregatirea psihica: combaterea fricii, disponibilitate, la necessitate se administreaza sedative.

2)pregatirea cavitatii bucale: asanarea (septicitate, tratamentul cariilor a dintiilor recuperabili etc.)

3)pozitionarea bolnavului: eliberat de cravat, inlaturarea ochilarilor, sprijinit bine de spatar, capul fixat pe titiera, gitul toracele acoperit cu cimp steril

4)pregatirea si pozitia operatorului: pozitie comoda, trunchiul drept, greutatea corpului sprijinindu-se egal pe picioare

5)pregatirea instrumentelor: pentru anestezie seringa ac, pentru extractie – cleste potrivit, elevator, instrument auxiliary chiurete, pensa ciupitoare de os, dalti si ciocan, bisturiu, foarfece, departator, instrumente si material pentru sutura la necessitate

6)alegerea anesteziei dupa starea pacientului (anumite afectiuni loco-regionali, conditii existente)

5. Indicatii catre spitalizarea bolnavilor cu complicatii dupa extraxctii dentare.

- impingerea radacinii in cav sinusala cind nu s-a acordat atentie si a ajuns la injectarea mucoasei sinusale.

- hemoragie postextractionala grava

- fractura mandibulei

31.Principii generale ale extractiei dentare:


  1. Extractia numai dupa un examen local si general minutios, care ofera date precise asupra modului in care va fi efectuat actul operator.

  2. Atitudine cit mai conservatoire atit fata de osul alveolar, cit si de mucoasa care o acopera.

  3. Respectarea stricta a asepsiei si antisepsiei in timpul extractiilor dentare.

  4. Efectuarea extractiei dentare sub anestezie.

  5. Pozitia corecta a operatorului cit si a pacientului in fotoliu.

  6. Pregatirea bolnavului, avind in vedere starea psihica, bolnavii cu deficient organice, combatereea temii de interventie, premedicatiea sedative.

  7. O data stabilita indicatia de extractive dentara, se vor analiza conditiile morfologice si morfopatologice locale pentru a allege o tehnica operatorie cit mai putin traumatizanta si a evitta accidentele si complicatiile ulterioare.

  8. O largire buna a alveolei, pentru a permite radacinii sa iasa din lacasul sau anatomic, cu cit osul este mai spongios cu atit mai usor va fi largirea alveolei.

  9. Evaluarea cit mai corecta si minutioasa a dintelui necesar extractiei, dupa urmatorii factori:

  • Acceslu la dinte

  • Mobiliatea dentara

  • Situatia coronara

  • Relatiile cu structurile din vecinatate

  • Examenul radiologic

  • Configuratia radacinilor si a coroanei.



  1. Situatia vitala a dintelui, un dinte devitalizat cu diminuarea rezistentei ligamentului alveolar si peretilor alveolari se extrage cu mai multa usurinta decit unul vital

  2. Clestii si elevatoarele sunt astfel confectionate, incit partea lor active, sa se adapteze perfect la gitul dintelui si de portiunea cervical a radacinii, actionind pe axul longitudinal de implantare a acestuia.

  3. Dintii cu coronae conice, care nu permit o adaptare corecta a falcilor clestelui, precum si radacinile situate sub limita margenii procesului alveolar se extrag cu elevatoarele.

  4. Pentru indepartarea dintelui din procesul alveolar se folosesc mai multe principia mecanice si anume: pirghia, pana, roata si axul.

  5. Evaluare etapelor corecte necesare extractiei:

  • Sindemotomia

  • Aplicarea clestelui

  • Luxarea dintelui

  • Extractia propriuzisa.


Yüklə 0,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin