1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

4. 7 The Everyday Experience of Women’s Emancipation in the U.S. and Romania in the Twentieth Century and Beyond: A Transnational Study”
Cercetarea de teren care face parte din această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „The Everyday Experience of Women’s Emancipation in the U.S. and Romania in the Twentieth Century and Beyond: A Transnational Study” (Experienţa emancipăii cotidiene a femeillor din S.U.A şi România în secolul XX şi după aceea: un studiu transnaţional), finanţat de IREX, Washington 2009, proiect coordonat de Maria Bucur – Prof. Univ. Dr. la Indiana University.

Obiectivele de cercetare ale acestui proiect au constat în realizarea unei arhive care să constituie baza realizării unor studii transnaţionale comparative, studii care să nuanţeze elemente legate de gen, capacitare, drepturile femeilor în România şi Statele Unite ale Americii, pe două cazuri comparabile⁴⁰², Monroe County şi Judeţul Hunedoara. Întrebarea de cercetare de la care a pornit construirea acestui proiect a fost: ce înseamnă egalitatea de gen şi cum se conectează ea cu experienţele din viaţa de zi cu zi a femeilor?

În construcţia metodologiei şi a instrumentelor de culegere a datelor s-a avut în vedere atingerea unor teme care au ţinut de statutul economic şi social, relaţiile de putere în familie, cultura politică, rolurile de gen, socializarea, participarea civică şi politică, tradiţii, norme şi valori, toate aceste teme fiind conectate sub umbrela legăturilor dintre activismul comunitar fundamentat pe baze educaţionale, religioase, culturale şi politice şi poveştile femeilor despre auto-împlinire, auto-realizare şi reprezentare politică. Scopul acestei construcţii a fost acela de a descoperi ce înseamă pentru femei a participa, a fi membru al societăţii, ce înseamnă pentru ele a fi responsabil şi cum aceste înţelesuri se reflectă în interacţiunile din viaţa de zi cu zi.

Cadrul comparativ al proiectului porneşte de la diferenţa dramatică existentă între mişcarea pentru emanciparea şi drepturile femeilor din Statele Unite şi cea din România, diferenţă care este văzută ca potenţatoare în analiza comparativă. De exemplu, în timp ce în Statele Unite femeile au obţinut drepturi politice depline începând cu 1919 printr-un amendament constituţional, în România acestea au început să fie obţinute gradual începând cu perioada interbelică, dar nu au putut fi şi exercitate efectiv (cu excepţia alegerilor locale după 1929) decât după 1989. De asemena, regimul comunist a însemnat un mare gol în istoria feminismului românesc, patriarhatul din familie fiind dublat de patriarhatul de stat, în timp ce în Statele Unite feminismul a cunoscut dezvoltările asociate cu valul II şi III, specifice postmodernismului. Pornind de la premisa că practicile sociale şi culturale au o importantă semnificaţie în construcţia realităţii civile şi politice, Maria Bucur doreşte să întărească necesitatea studiilor comparative din care să putem înţelege mai bine ce înseamnă modernizare, urbanizare, discurs, ideologie, practici socio-culturale şi politice şi mai ales ce înseamnă ele în viaţa femeilor ca subiecţi şi ca actori ai istoriei.

În cadrul acestui proiect am avut avantajul de a lucra alături de Maria Bucur, Mihalela Miroiu, Cristina Rădoi şi nu în ultimul rând alături de cele care, dincolo de faptul ca au fost subiectele cercetării noastre, ne-au oferit şi un real sprijin şi suport pe de o parte în consturirea eşantionului, iar pe de altă parte în crearea unei atmosfere destinse şi plăcute cu ajutorul căreia am reuşit, credem noi, să obţinem informaţii de o reală valoare şi profunzime, printre care amintesc pe: Otilia David, Daniela Lambropulos, Mariana Ionichente, Livia Giurcă, Cornelia Păsculie, Emilia Bârsan.
4. 7 Operaţionalizarea conceptelor

După cum s-a putut observa, în partea teoretică a acestei lucrări am pus accentul pe cetăţenia ca practică, dar şi ca instituţie generatoare de drepturi şi obligaţii şi aflată în permanent proces de construcţie şi resonstrucţie prin participare. Aşadar, conceputul central al acestei lucrări şi, deci, cel de la care porneşte operaţionalizarea este cetăţenia, iar prima derivaţie este către conceptul participare.

Alături de centralitatea conceptelor de cetăţenie şi participare, în procesul de operaţionalizare foarte importantă este şi variabila gen⁴⁰³ care generează o grilă de analiză, un filtru aplicabil trans-conceptual pe parcursul operaţionalizării şi care pune lupa asupra aspectelor legate de agenţi ca actori şi implicaţiile asupra rolurilor de gen (în sensul dezvoltat de Hollis, 2001), relaţia public – privat⁴⁰⁴ şi nu în ultimul rând problema diferenţelor şi a intereselor⁴⁰⁵.

Conectarea cetăţeniei în primul rând cu participarea este potenţată şi de cadrul teoretic asumat, cel constructivist, care pune accentul pe felul în care indivizii în interacţiunile lor din viaţa de zi cu zi dau sensuri experienţelor şi strucuturilor care le modelează comportamentele. Astfel, am spus că în cadrul acestor interacţiuni indivizii evaluează situaţiile în care se află în funcţie de stocul de cunoştiinţe pe care îl au şi acţionează în consecinaţa acestei evaluări. În realitatea exterioară lor, consecinţele acestor evaluări în raport cu calitatea de cetăţean sau cetăţeană se manifestă în participarea activă (vizibilă) şi/ sau pasivă (invizibilă sau latentă)⁴⁰⁶. Cu toate acestea, ambele formule presupun modalităţi de raportare la contractul cetăţean – comunitate politică şi cetăţean – cetăţean.

O altă formă de clasificare a consecinţelor evaluării relaţiei cetăţean – cetăţenie este pusă în evidenţă prin distincţia clasică participare civică - participare politică. Aşa cum spuneam, mă voi raporta la acestă disticţie ca fiind rezultată pe de o parte din tradiţia lockeană a contractului social ( distincţia între societatea civilă şi societatea politică⁴⁰⁷), iar pe de altă parte în disticţia între interese şi presiune, fie la nivel individual, fie la nivel colectiv (grupuri de interese şi grupuri de presiune). Acestă clasificare stă la baza procesului de operaţionalizare a conceptelor, proces în urma căruia cetăţenia este văzută ca aflându-se într-o permanentă remodelare rezultată în urma acestor forme de participare.

Participarea civică

Pornind de aici, participarea civică va fi discutată din perspectiva implicării în comunitate, în cadrul diverselor grupuri de interese. În ceea ce priveşte participarea în comunitate, întrebările din grila de interviu şi din grila de focus-grup au vizat aspecte legate de biserică, tradiţii şi ritualuri, prieteni şi vecini sau grupuri de apartenenţă, şi nu în ultimul rând familie. Toate aceste elemente vor fi puse în discuţie în partea de analiză atât din perspectiva felului în care afectează procesul de socializare, formarea şi asumarea identităţilor, dar şi a felului în care se construiesc ca structuri ce predetermină roluri, fie în virtutea normativităţii lor, fie în virtutea faptului că definesc normalitatea pentru un timp şi spaţiu dat.

Participarea în grupuri de interese va fi de asemenea tratată din prespectiva aspectelor legate de socializare, identitate, roluri de gen, dar în acelaşi timp şi din perspectiva capacităţii de asociere, dincolo de mediul proxim în virtutea potenţialului de a genera fie reţele alternative de urmărire a intereselor, dar şi în grupuri de presiune (adică de a schimba scena pe care operează cu cea politică şi de a schimba modalităţile de acţiune). Ca şi în cazul muncii plătite, dar şi a celorlalte posibilităţi sau sfere de manifestare a participării civice, nu mai puţin importantă este şi funcţia grupurilor de interse de a genera o formă de capital social (reţele sociale şi normele de reciprocitate şi încredere asociate acestora⁴⁰⁸) bazată tocmai pe împărtăşirea unor interese, valori, norme comune care să potenţeze renegocierea contractului cetăţenesc, fie formal şi legal prin remodelarea instituţiei cetăţeniei, fie informal şi în practică prin înţelesurile ataşate acestuia şi prin practica cetăţeniei, fie ambele.

*

Participarea la munca plătită v-a fi abordată într-un regim special. Aspectele legate de aceasta au fost tratate printr-un set de întrebări a căror capacitate de a potenţa rezultatele cercetării de teren a fost considerată importantă din mai multe motive. În primul rând, munca plătită este inevitabil legată cu statutul de cetăţean din perspectiva faptului că ea generază obligaţiile care ţin de platia taxelor şi impozitelor, dar este conectată şi cu responsabilităţile şi interdependenţele dintre cetăţeni în vederea generării bunăstării. În acelaşi timp, discuţia cu privire la muncă şi implicit la munca plătită este cu atât mai relevantă cu cât acestă aplicaţie are în vedere studierea cetăţeniei într-o ţară cu un trecut caracterizat în primul rând de existenţa unui regim totalitar comunist în a cărui ideologie munca productivă, dar şi reproductivă⁴⁰⁹ erau concepte centrale⁴¹⁰. Nu în ultimul rând munca, şi în special în acest caz, cea plătită este o variabilă importantă în corelaţie cu problematica de gen. Pe scurt, important devine acum conceptul de revoluţie subtilă⁴¹¹ care are la bază teoria conform căreia instituţiile private din interiorul familiei suferă schimbări lente, dar în acelaşi timp stabile, în sensul capacitării femeilor, datorită intrării acestora pe piaţa muncii⁴¹². Totodată, acest concept poate fi extins la aspecte legate de participarea civică şi politică a femeilor prin dimensiunea implicată de ieşirea în spaţiul public şi de facilitarea dezvoltării unei forme de capital social pe care o presupun acţiunile piaţa muncii sau activităţile de antreprenoriat.

Participarea politică

Participarea politică a fost operaţionalizată în patru teme ce urmează a fi discutate şi analizate, şi anume: vot, organizaţii şi instituţii politice, funcţii publice (raportare evaluativă), participarea politică a femeilor.

Votul este abordat din perspectiva comportamentelor asociate acestuia, a mecanismelor şi criteriilor de alegere, dar şi a surselor de informare şi a interesului faţă de ceea ce se întâmplă pe scena politică în situaţiile electorale. Aşadar, sunt interesată nu numai de participarea sau non-participare la diversele alegeri, ci şi de felul în care se formează preferinţele pentru unul sau altul din aceste comportamente, de felul în care sunt justificate şi motivate diversele atitudini electorale şi, nu în ultimul rând, de felul în care intervin în setarea acestor comportamente elemente legate de manifestarea patriarhatului ca structură constângătoare.

Organizaţiile şi instituţiile politice sunt asociate conceptului de participare politică din perspectiva apartenenţei la o astfel de organizaţie, dar şi din perspectiva evaluării acestora. Astfel, apartenenţa (membership) este văzută ca putând fi pe de o parte activă - ceea ce presupune implicarea în acţiunile de promovare a partidului, implicarea în organizarea alegerilor, participarea la reuniunile partidului; iar pe de altă parte pasivă - ceea presupune simpla înscriere în partid, dar care nu se concretizează în acţiuni susţinute în favoarea acestuia, ci este văzută mai degrabă ca un posibil avantaj. Tot aici apar şi elementele de evaluare a organizaţiilor şi instituţiilor politice din perspectiva capacităţii acestora de a promova interesele cetăţenelor.

La un alt nivel al operaţionalizării este pusă în discuţie problema funcţiilor publice pe de o parte din perspectiva candidaturii pentru astfel de funcţii, iar pe de altă parte din perspectiva interacţiunilor dintre cetăţene şi cei/ cele care deţinătorii acestora. Astfel, am dorit să observ care sunt factorii care conduc sau nu către asumarea unei candidaturi, care sunt semnificaţiile asociate unei asemena poziţii în termeni de responsabilitate publică, de avantaje şi dezavantaje. Totodată, problema funcţiilor publice este analizată şi din prisma legăturii dintre cetăţeni, ca beneficiari ai unei exercitări responsabile a atribuţiilor, şi cei care ocupă diverse funcţii publice. Din aceste punct de vedere am urmărit discutarea aspectelor legate de relaţiile cu administraţia locală, cu primarul/a, consilierii/ ele locali/e în termeni de evaluare a interacţiunilor şi prestaţiilor, dar în acelaşi timp şi în termeni de normativizare a calităţilor pe care ar trebui să le aibă aceştia/ acestea. Toate acestea sunt direct conectate în principal cu problematica intereselor, cu dimensiunea care ţine de valori, norme şi cultură politică şi de asemenea cu rolurile de gen şi disctincţia public – privat.

Nu în ultimul rând, în subcaptiolul dedicat participării politice, vă propun o analiză a precepţiilor şi semnificaţiilor care ţin de participarea politică a femeilor, dar şi de proiecţiile cu privire la posibilele efecte ale unei implicări mai susţinute a acestora în politică.

Aşadar prin intermediul acestei grile de operaţionalizare a conceptelor îmi propun o analiză a cetăţeneie exercitate/trăite a unor femei din judeţului Hunedoara, cetăţenie văzută prin prisma participării lor la viaţa civică şi politică a comunităţii căreia îi aparţin. În mod evident, procesul invers operaţionalizării se va închega în jurul înţelesurilor şi semnificaţiilor acordate de actori interacţiunilor generate şi potenţate de statusul lor de cetăţene, semnificaţii care vor fi trecute prin filtrul implicaţiilor pe care le are cultura şi structurile patriarhale asupra procesului de semnificare şi de ataşare de înţelesuri. Tot acest cadru de analiză este gândit cu scopul de a pune în evidenţă, în finalul lucrării, felul în care femeile practică cetăţenia în viaţa lor de zi cu zi şi de a aduce o contribuţie în procesul de reteoretizare feministă a cetăţeniei.

Şi pentru că cetăţenia şi practica acesteia este profund legată de contextul în care ea se manifestă voi prezenta în capitolul următor aspecte legate de cetăţenia trăită în comunism vs cetăţenia într-un regim democratic – participare, evaluări, interpretări, memorie.

CAPITOLUL 5. „Despre aminitrea unei cetăţenii trăite” sau „Despre viaţa de zi cu zi în perioada comunistă”
Chiar dacă nu cetăţenia în comunism reprezintă subiectul central al acestei lucrări, consider că nu putem lăsa deoparte discuţia cu privire la felul în care acea perioadă, dar şi cea care a urmat – postcomunismul sau perioada de tranziţie - au influenţat modalitatea de raportare a intervievatelor la diverse aspecte legate de statutul lor de cetăţene şi, în consecinţă, felul în care aceste îşi practică cetăţenia. Am decis să deschid seria capitolelor care pun în discuţie rezultatele cercetării de teren cu acest subiect, pe de o parte pentru ca prezentarea să aibă coerenţă din prisma dimensiunii temporale a construcţiei argumentative, iar pe de altă parte deoarece acest capitol are menirea de a contura un prim cadru care să descrie contextul practicii cetăţeniei în România de astăzi. Totodată, prezentarea din această parte a lucrării are rolul de a pune în evidenţă elemente ce ar putea explica un anumit fel de înţelegere, de seminificare şi de raportare la realitatea trăită în prezent, cu atât mai mult cu cât, aşa cum spuneam şi în descrierea eşantionului, cea mai mare parte a intervievatelor au trăit o perioadă consistentă a vieţii lor în perioada comunistă (multe dintre ele au crescut şi s-au maturizat în acea perioadă, şi-au făcut sudiile, şi-au construit o carieră, şi-au întemeiat familii, au intrat în contact cu sfera politică, toate acestea neputând fi ignorate, mai ales din prisma abordării constructiviste pe care mi-o asum în această lucrare) ⁴¹³. Voi prezenta aşadar în cele ce urmează ceea ce, referindu-se la lustraţie, Lavinia Stan numeşte prezentul trecutului recent⁴¹⁴.

Comunismul pare a rămâne un subiect de actualitate pentru români şi este perceput de o parte consistentă dintre ei, contrar aşteptărilor⁴¹⁵, ca un regim bun, poate chiar o posibilă soluţie pentru viitor. O dovadă în acest sens este studiul dat publicităţii în toamna anului 2010 şi realizat de C.S.O.P. în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, „Atitudini şi opinii despre regimul comunist din România”. Surpinzător sau poate nu, 47 % dintre respondenţii unui eşantion reprezentativ naţional au susţinut opinia conform căreia comunismul a fost o idee bună, dar aplicată prost, mai mult 14 % au fost de părere că a fost o idee bună şi aplicată bine, în timp ce numai 27 % au fost de părere că a fost o idee greşită. De asemenea, 49 % dintre respondenţi au fost de părere că în România era mai bine înainte de ’89 în principal pentru că oamenii aveau locuri de muncă, pentru că se trăia decent, pentru că toţi oamenii aveau locuinţe şi aveau siguranţa zilei de mânie. Dintre cei 23 % care au răspuns că era mai rău, cei mai mulţi au invocat lipsa libertăţii, sărăcia şi lipsa de informaţii. Mai mult, 78 % dintre intervievaţi au răspuns că nici ei, nici cineva din familia lor nu a avut de suferit în urma regimului comunist, cu toate că 50% spun că a existat represiune în această perioadă, iar 75 % dintre aceştia nu sunt de acord ca persoanele care au colaborat cu securitatea să ocupe funcţii publice⁴¹⁶.

Dincolo de faptul că, într-o formă sau alta, radicalismul informaţiilor obţinute în acest sondaj de opinie poate fi potenţat de recentele evoluţii economice care au condus la reducerile masive de locuri de muncă, personal bugetar, salarii, şi implicit la o scădere a nivelului de trai, nu putem să nu observăm că răspunsurile date de intervievaţi sunt cel puţin contradictorii, mai ales dacă ne raportăm la literatura de specialitate cu privire la regimurile totalitare şi la felul în care se configurează cetăţenia în regimurile democratice⁴¹⁷. Suntem astfel tentaţi să credem că libertatea de a formula preferinţe, de a le exprima şi de a le vedea reflectate în actul de guvernare trece pe un loc secund şi că există tentaţia de a fi pasiv în raport cu construcţia şi reconstrucţia cetăţeniei, în măsura în care aceasta ofera un anumit grad de confort în viaţa de zi cu zi⁴¹⁸.

Ca explicaţie am putea face referiri la ceea ce Mihaela Miroiu numeşte conservatorismul de stânga, „care nu se opune capitalismului şi democraţiei ci, în virtutea valorilor siguranţei şi stabilităţii, se opune tipurilor de schimbare care zdruncină radical siguranţa şi stabilitatea”⁴¹⁹. În acest context sunt puse în lumină două întrebări care, cred eu, că merită răspunsuri. Dacă democraţia este general acceptată ca un regim bun, dezirabil, nu este oare important să înţelegem cum pot fi exploatate beneficiile sale în sfera socială, cum pot ele să capaciteze cetăţenii şi să le îmbunătăţească viaţa de zi cu zi? Iar dacă acceptăm aceste premise, nu trebuie oare să aflăm ce se află în spatele unor cifre cum sunt cele din sondajul prezentat mai sus, cum s-a ajuns la formarea unor asemena percepţii cu privire la un regim care a limitat drastic drepturile şi libertăţile cetăţeneşti?

Am făcut această prezentare introductivă pe de o parte pentru a contura cadrul în care îmi voi plasa analiza, iar pe de altă parte pentru a atrage atenţia asupra fragilităţii unei abordări explicative care nu face mai mult decât să pună pe tapet probleme care, pentru a fi realmente înţelese, trebuie mai apoi cercetate în profunzime. Tocmai de aceea, în cele ce urmează răspunsurile la întrebările din sondajul de mai sus vor fi completate şi consolidate în încercarea de a înţelege care sunt precepţiile cu privire la viaţa de zi cu zi din perioada comunistă, cum sunt susţinute aceste percepţii, la ce valori, norme, reguli se raportează intervievatele noastre pentru a-şi susţine poziţiile, cum interacţionează aceste percepţii cu evaluarea situaţiei prezente, adică a vieţii de zi cu zi într-un regim deomocratic (fie şi o democraţie preponderent electoralistă, neconsolidată⁴²⁰) şi nu în ultimul rând cu se reflectă toate acestea în felul în care femeile participă la construcţia şi reconstrucţia cetăţeniei în prezent.

5. 
   1 „Comunism bun” vs „Comunism rău”
   

La o primă vedere discuţiile purtate cu intervievatele cu privire la perioada comunistă par a fi foarte diferite, varietatea aceasta putând fi structurată pe mai multe dimensiuni. Una dintre acestea este vârsta, folosită drept criteriu în eşantionare, variabilă ce structurează discursurile pe de o parte în referiri scurte, fugitive – în cazul persoanelor care nu au avut experienţa maturităţii în comunism, iar pe de altă parte în adevărate istorii de viaţă şi analize complexe ale acelei perioade – în cazul persoanelor care au avut responsabilitatea muncii şi a familiei atunci.

Poveştile variază, fiind nu de puţine ori presărate cu detalierea unor experienţe de viaţă cu un impact formator profund care devine, inevitabil, relevant pentru contextul actual şi pentru felul în care aceste persoane se raportează la ceilalţi, dar şi la comunitatea politică din care fac parte. Cu toate acestea, din interviuri se desprinde foarte clar tendinţa de raportare evaluativă la acea perioadă, adică tendinţa de a începe povestea printr-o formă de luare de poziţie, chiar dacă nu în mod necesar în favoarea sau în defavoarea regimului comunist, optându-se de multe ori pentru o analiză încrucişată de tip avantaje - dezavantaje. Această tendinţă a fost identificată iniţial în cadrul discuţiilor de grup şi a fost exploatată după aceea, cu rezultatele aşteptate, şi în cazul interviurilor.

Mai exact, având în vedere că s-a urmărit crearea unui cadru relaxant pentru subiecte în care acestea să aibă posibilitatea reală şi uşor accesibilă de a trata întrebările astfel încât să se simtă confortabil, lansarea provocării de a discuta despre perioada regimului comunist a fost bine primită, ba chiar accentuată de către intervievate prin exemple şi prezentarea unor detalii legate de propriile experienţele sau de cele ale cunoştiinţelor prin care să îşi susţină poziţiile. Pornind de la această structurare a discursurilor cu privirea la perioada comunistă, voi prezenta în cele ce urmează aspectele pe care le consider a fi cele mai relevante în raport cu tema centrală a acestei lucrări şi cu grila de operaţionalizare a conceptelor prezentată în capitolul de metodologie, punând accent în principal pe raportatea „comunism bun” vs „comunism rău”. Distincţia „comunism bun” – „comunism rău” şi concluziile acestei părţi vor fi apoi exploatate în subcapitolul următor în care voi încerca să pun în evidenţă, prin translaţie, felul în care experienţele şi percepţiile cu privire la perioada comunistă se constituie ca bază pentru înţelegerea şi semnificarea realităţilor actuale.

Aşa cum spuneam, vârsta pare a fi un element important în analiza referirilor cu privire la experienţele şi percepţiile legate de perioada comunistă. Astfel, traiul unei perioade scurte în comunism conduce către evaluări prin raportare mai degrabă la experienţele „celorlalţi” factorii de socializare având aşadar, în acest caz un rol important în conturarea unei păreri cu privire la acea perioadă.

„Mie îmi era bine. Era bine pentru părinţii noştri în primul rând că stăteau liniştiţi că copii sunt în siguranţă. Nu era atâta nesiguranţă, asta îmi amintesc, că stăteau şi mergeam şi umblam şi nimănui nu îi era frică că nu ştiu ce se întâmplă sau că nu ştiu cine te răpeşte sau ... asta era un punct forte atunci, era singuranţă. Era bine că nu era atâta emisiune la televizor, nu îţi pierdeai atâta timp la televizor, era bine şi asta. Dar în rest, nu ştiu ce putea să fie bine. Rău, păi rău cozile, lipsa alimentaţiei, salarii mici, frig, lumină luată. Ce mai era atunci? Erau multe” ⁴²¹.

Dincolo de aceste aspecte, sunt reproduse cu o fidelitate aproape demnă de categorizările operaţionalizărilor cantitative aspectele pozitive şi negative ale comunismului:

„Atunci aveai un loc de muncă după ce terminai o facultate, când te căsătoreai aveai o casă, acuma nu mai ai nimic. Deci rişti să faci o facultate şi să ajungi la cioban sau mai ştiu eu pe unde”⁴²² ;

„Faptul că pe vremea respectivă totuşi aveai un serviciu, câştigai nişte bani cu care să-ţi cumperi cât de cât ceva de mâncare. Pe când în ziua de astăzi ...”⁴²³;

„A fost greu şi cred că atâta cât nu ai dreptul la opinie e destul de rău”⁴²⁴;

„Într-adevăr erai subjugat, adică nu prea aveai voie să comentezi şi să ...era rău, nivel de trai [...] . Pe de altă parte în perioada asta învăţai, deci s-a pus accent foarte mare pe învăţătură”⁴²⁵;

„ Banul avea valoare„⁴²⁶;

„Trebuia să stăm la cozi” ⁴²⁷;

„Erau îngrădite orice libertăţi”⁴²⁸;

„O fost frig în şcoli” ⁴²⁹.

Este aşadar evident faptul că are loc un proces de acumulare a unei cunoaşteri comune împărtăşite care, chiar şi în lipsa unor experienţe directe asociate cu perioada comunistă, se obiectivează şi devine o realitate exterioară indivizilor⁴³⁰. Aşadar, din multiplele realităţi şi interpretări posibile comunismul poate fi simplu caracterizat prin categorii negative sau pozitive, categorizare care este relativ simplificată atunci când aspectele discutate nu fac sau nu au făcut parte din zonele de interes direct şi uşor accesibile subiectelor⁴³¹.

Relatările fac referire în mod special la experienţele relevante în context pentru fiecare intervievată, experienţe trăite în perioada comunistă şi conectate cu ceea ce era important pentru ele atunci, mai exact părinţii şi şcoala⁴³². Astfel, este descris în formule simple felul în care structura politică afecta viaţa de zi cu zi a fiecăreia, dar în acelaşi timp putem desprinde şi felul în care subiectele au ataşat semnificaţii şi înţelesuri acestor interacţiuni, proces ce trebuie întotdeauna conectat cu experienţele ulterioare şi cu felul în care acea perioadă este văzută prin ochii persoanelor adulte din prezent.

„Eram copil, [...] părinţii mei trăiau destul de greu pentru că mâncare se găsea numa cum se găsea. Era foarte greu. Luam un sfert de pâine de persoană pe timpul lui Ceauşescu şi aia era neagră, era vai şi amar. Eram până la o vârstă când am prins şi greutăţile”⁴³³.

Tocmai de aceea, trimiterile către părinţi şi şcoală trebuie de asemena privite şi din perspectiva unei normativităţi asumate de intervievate ca persoane adulte şi responsabile în virtutea căreia adolescenţii sunt plasaţi în rolurile de elevi buni, de copii ascultători şi receptivi la nevoile părinţilor lor⁴³⁴. Raportarea la această formă de normativitate implică oferirea unor semnificaţii greu de accesat altfel decât printr-o cercetare calitativă, semnificaţii ce transformă aspecte profund negative ale regimului comunist, cum ar fi lipsa de acces la informaţii concretizată în difuzarea a numai două ore de program la televiziunea publică şi economia de electricitate, în avantaje ale traiului în acea perioadă – mai mult timp pentru citit.

„Pe timpul lui Ceauşescu ştiam că nu ai voie să spui nimic rău de tovarăşu’, să nu îţi spui opinia. Asta ştiam de acasă, că trebuie să fim cuminţi, să nu discutăm cu nimeni, să nu înjurăm. În oraşul unde am trăit eu chiar am dus-o bine pe timpul lui Ceauşescu. Noi am stat la casă şi nu aveai atâta posturi de televiziune. Puteai să citeşti. Cel puţin eu am citit foarte mult, nu era internet, nu... Poate erai micuţă atunci. Ceauşescu ... o fost frig în şcoli, deci o fost foarte frig în şcoală, asta îmi amintesc. Profesori care te băteau de te zăpăceau şi îţi făceai lecţiile de frica profesorului şi ... noi nu am luat lapte de la cozi, să stăm la cozi”⁴³⁵.

De asemenea, aparent în antiteză cu cele spuse până acum, multe din interviuri pun foarte clar în evidenţă cum experienţele trecute şi cele prezente sunt interdependente şi se influenţează reciproc în construirea realităţii, nu de puţine ori aspecte care ţin de viaţa privată, cel puţin la o primă vedere, având un impact major asupra felului în care intervievatele s-au raportat la aspecte profund politice cum sunt şi cele legate de evaluarea regimului comunist⁴³⁶. Voi prezenta în cele ce urmează două din exemplele pe care le consider dintre cele mai relevante.

Primul aduce în discuţie povestea de viaţă a unei femei de 35 de ani din Hunedoara care se declară ferm că era „mult mai bine (în perioada comunistă). Atâta că nu era atâta de mâncare. Si totuşi, aveam pe cartelă, dar aveam. Dar era un serviciu, îţi găseai. Dacă nu erai în serviciu trebuia să intri. Nu era aşa... oricum era mult mai bine “⁴³⁷. Având în vedere vârsta intervievatei putem spune, fără şanse mari de a greşi, că această raportare rezultă în principal în urma informaţiilor primite de la diverşi agenţi de socializare (şcoală, familie, prieteni), şi mai puţin în urma propriilor experinţe. O altă explicaţie ar putea fi că acum o duce prost şi idealizează un trecut relativ abstract pentru ea. Tabloul începe însă să capete semnificaţie pe măsură ce conectăm această evaluare cu experienţele actuale ale intervievatei care aduc în prim plan o dramă personală – amânarea căsătoriei – rezultată pe fondul pierderii locului de muncă de către prietenul (concubinul) său⁴³⁸.

„(Soţul dumneavoastră lucrează?) Nu din păcate de vreo doi (2) ani. Suntem...sunt cu el de paişpe (14) ani şi nu suntem legitimi. A trebuit anu’ trecut să avem nuntă, dar nici o şansă. Dacă nu are nici serviciu, ne-am bazat pe ceva, din păcate asta este... Este mai învârstă, are patruşopt (48) de ani şi nu îşi mai găseşte. Asta este.”⁴³⁹

Cel de-al doilea exemplu conectează sfera participării la piaţa muncii, a valorilor şi satisfacţiilor legate de aceasta cu raportarea la regimul comunist. Astfel, se poate observa din cele de mai jos cum valorizarea competiţiei, a creativităţii implicate de meseria practicată⁴⁴⁰ - „societatea are o cotă de piaţă bună, este pe primele locuri în topul societăţilor de asigurări, de curând am fost cumpăraţi de o companie mare, cea mai mare din Europa Centrală şi de Est, Viena Insurance Group, această companie investeşte foarte mult în toate societăţile care fac parte şi fiecare societate este cu brand-ul ei.”⁴⁴¹ - conduce către critici din această perspectivă a perioadei de dinainte de ’89 – „persoanele din conducere, respectiv activişti de partid erau cei privilegiaţi care îşi puteau permite aproape orice, iar ceilalţi erau într-un fel uniformizaţi, toată lumea avea aceleaşi greutăţi, nu se punea problema că eşti muncitor sau medic, deci erau distruse valorile...”⁴⁴²

Vorbim aşadar, în ambele cazuri prezentate mai sus de actori care, chiar dacă acţionează în medii construite ca structuri, se raportează la acestea prin prisma unor experienţe personale, punctuale, influenţând şi transformând astfel aceste structuri, adică modelând realitatea⁴⁴³. Discuţia distinge de fapt între câştigătorii şi pierzătorii tranziţiei. Din categoria câştigătorilor fac parte cei/ cele care au reuşit să se constituie „elite”, pe care Pasti le clasifică în elite ale puterii şi elite ale banilor⁴⁴⁴. Pierzătorii în schimb sunt aceia care au început să o ducă mai rău, chiar şi ca înainte de ’89, cei care au avut de suferit în urma polarizării ce a înlocuit egalitarismul comunist.

Interesant este şi faptul că multe dintre intervievate se manifestă autoreflexiv şi încearcă să ofere răspunsuri printr-o plasare temporală prin care să înlăture posibilele distorsiuni rezultate în urma filtrării unor experienţe trecute prin înţelegerea acumulată până în momentul interviului⁴⁴⁵. Astfel, ele fac distincţia între zonele de interes direct din perioada copilăriei şi adolescenţei şi zonele de interes direct din perioada lor de maturitate.

„Pe timpuri eram copil nu mi se părea, deci poate nu am simţit eu, mi se părea mai bine decât acum, ori unde eram eu copil, chiar nu am idee, dar eu zic că era mai bine”⁴⁴⁶.

„Nu pot să vă răspund la întrebarea asta. Comunismul a însemnat copilăria mea. Şi copilăria mea a fost fericită. Nu am amintiri negative legate de comunism. Eu în copilărie am fost foarte fericită, deci pentru mine copilăria e poate cea mai bună perioadă din viaţă. Şi-atunci nu pot să zic ceva rău. Cu toate că în copilărie am fost în comunism... Doar că am fost fericită. Nu neapărat pentru că era Ceauşescu. Presupun că toţi copii sunt fericiţi, sau cei mai mulţi ar trebui să fie”⁴⁴⁷.

„Nu ştiu, eram prea mică ca să îmi aduc aminte. Faptul că pe vremea respectivă totuşi aveai un servici, câştigai nişte bani cu care să-ţi cumperi cât de cât ceva de mâncare, pe când în ziua de astăzi ...”⁴⁴⁸

Această modalitate de raportare şi de înţelegere a experienţelor din comunism pune în evidenţă felul în care realitatea se construieşte în interacţiunile de zi cu zi şi cum cetăţenele de azi sunt pe de o parte rezultatul unor modelări structurale (cunoaşterea comună exterioară referitoare la comunism concretizată în suma tipologiilor modelelor recurente), iar pe de altă parte asumarea reflexivă a acestor modelări exprimată prin obiectivizarea expresivităţii umane⁴⁴⁹.

Cum spuneam, pe măsură ce experinţele tărite în acea perioadă se acumulează şi se leagă de aspecte cultural considerate ca fiind de importanţă majoră în viaţa oricărui om, cum ar fi experienţa muncii plătite şi oportunitatea unei profesii, întemeierea unei familii, exercitarea credinţei, poveştile capătă o cu totul altă consistenţă, dar în acelaşi timp se simte şi o formă de virulenţă în asumarea unei poziţii faţă de felul în care au fost resimţite efectele regimului totalitar. Schimbare de generaţie se simte, mai ales din prespectiva faptului că poveştile sunt legate mai mult de experienţele personale.

Povestirile cu privire al perioada comunistă sunt legate, aproape inevitabil, de munca plătită, experienţă care nu de puţine ori este pusă în contrast cu ceea ce ar fi putut însemna oportunităţile unei cariere sau, mai degrabă, obstacolele în calea realizării acesteia, generate de consolidarea puterii comuniste din perioada lui Ceauşescu „printr-un act de divorţ radical faţă de individul de valoare, în general, dar mai ales faţă de intelectuali”⁴⁵⁰.

„Bine era ca aveai loc de muncă. Rău? În relaţia din interiorul serviciului unde erai, trebuia să înghiti nişte prostii a unora care habar nu aveau de nimic, nu erau pregătiţi. Nu aveai voie să contrazici, trebuia să-ţi vezi de treaba ta şi să nu ai personalitate. Nu trebuia să faci nişte afirmaţii care te costau”⁴⁵¹.

„Cu siguranţă nu era bine înainte de revoluţie. Atunci aveam fiecare loc de muncă ?! Nu, nici vorbă. Erau îngrădite orice libertăţi. Mai toate libertăţile. Eram liberi să începem şi să sfârşim cu tovarăşu’, şi cu aplaudatul” ⁴⁵²

„Pe vremea lui Ceauseşcu era necesar să te angajezi că spuneau ei. . . nu mai poţi să dai în anul urmator la facultate dacă nu eşti în producţie şi nu se tolera lipsa de munca cum e acuma. . . deci nu era noţiunea de şomaj. Atunci era forma aia de ipocrizie. . . de fapt. . . socialistă. Era şi chestia asta, cât de cât, că trebuia să ai o meserie [...] Am dat din nou la facultate, n-am intrat, atunci erau examenele alea. . . . La un moment dat am zis - Gata, răman aici!. Apoi m-am căsătorit cu soţul meu în anul 1985” ⁴⁵³.

Parafrazând, viaţa îţi era planificată după planurile „tovarăşului”, iar dacă doreai să intri la facultate era bine să o faci din prima, altfel erai obligată să intri în producţie, activitate ce nu se potrivea foarte bine cu învăţatul, mai ales la sfârşitul anilor ’80 când s-a dispus economia de energie. Dacă totuşi erai printre fericitele care terminaseră o facultate, viaţa nu ţi se simplifica prea mult, puatei fi repartizată oriunde în ţară, de cele mai multe ori departe de familie, şi erai obilgată să te descurci în aceste condiţii.

Iar dacă până acum, referirile la aspecte de gen erau aproape inexistente, ele încep să apară şi să aibă o relevanţă din ce în ce mai mare. Apar poveştile legate de prieteniile şi căsătoriile din facultate, de navetele infernale făcute noaptea în frig, sub povara sarcinilor⁴⁵⁴, de concediile de maternitate de trei luni şi jumătate şi de eforturile de prelungire medicală a acestora, de constrângerile legate de performarea rolurilor de gen moştenite ca o povară prin educaţia din familie.

„După am primit repartiţie la ţară, a început naveta... a fost puţin cam greu. Am lucrat din 86 până am născut. Sâmbăta am fost de gardă, a fost sfârşit de noiembrie şi luni dimineaţă a venit prematur fiica mea⁴⁵⁵”.

„Gândeşte-te că făceam naveta asta cu un tren personal în condiţii grele [...] ştiu 8 ore noaptea, înţelegi. Şi acuma am imaginea aia cu mine noaptea [...] Da, cu muncitori, cu ... [...] mă gândesc cum am avut curajul ăsta, tu înţelegi. [...]Putea să mi se întâmple orice. [...] Făceam autostopul ca să ajung la trenul celălalt cu care veneam acasă. Lucram că aveam o tură, îţi dai seama, şi plecam cu autostopul la gară. Şi veneam cu cine mă lua”⁴⁵⁶.

Toată lumea era obligată să muncească, iar ceea ce azi am putea numi avantajele siguranţei locului de muncă, făcea atunci parte din „normalitate”, fiind dubate de frustările generate de obsesiile planificatoare ale regimului care transformaseră dreptul la muncă într-o obligaţie a cărei performare afecta cele mai intime aspecte ale vieţii private. Codul Muncii Republicii Socialiste din România din 23 noiembrie 1972 prevedea în capitolul 1, articolul 1 garantarea dreptului la muncă şi posibilitatea de a desfăşura variate activităţi care să fie în concordanţă cu pregătirea profesională şi cu aspiraţiile fiecăruia, dar mai ales în funcţie de nevoile întregii societăţi, subminând astfel potenţialitatea realizării individuale.

Mai mult decât atât, suprapunerea acestui mecanism peste existenţa unui patriarhat profund încastrat în cultura şi obiceiurile românilor şi cu manifesătări consistente şi constante în viaţa de zi cu zi⁴⁵⁷ a condus la efecte cu o evidentă dimensiune de gen. Astfel, povestirile cu privire la cetăţenia trăită în perioada comunistă, mai ales cele ale femeilor care au trăit din plin atunci experienţa dublei zile de muncă şi a rolurilor de gen, pe fondul întemeierii propriei familii şi asumării responsabilităţilor aferente, scot la lumină ceea ce într-o abordare clasică am numi aspecte private ale vieţii în comunism. Aceste aspecte au o relavanţă deosebită pentru intervievate fiind rememorate uneori cu o fidelitate a detaliilor uluitoare. Prin intermediul acestei modalităţi de seminficare, intervievatele - cetăţene atunci, dar cetăţene şi acum - evaluează realitatea în care trăiesc şi acţionează în consecinţa acestor evaluări.

„[...] la Târgu Jiu n-aveam nimic, o sărăcie lucie. N-aveam unde locui, el (soţul) având o situaţie prostă, deci era exclus să stăm la familia lui. [...] Am venit ca medici stagiari. Înghesuiţi, eu cu burta la gură m-am dus la primar. Şi atâta m-am dus la omu’ ăsta până asta mi-a zis, „Doamnă...”, „tovarăşă” că aşa era atunci „ ... dacă mai veniţi o dată şi vă văd aşa ... zice ... cred că nasc eu, deci vă implor să nu mai veniţi. [...] N-am avut de ales, să ştii. Puterea asta am avut-o de multe ori în viaţă. Şi atunci, de mila mea, că ăsta-i cuvântul potrivit, ne-a dat o garsonieră”.⁴⁵⁸

„el (soţul) chiar dacă era inginer a lucrat la Călan şi Călanul a fot o proastă alegere ... bine, el a mers prin repartiţie acolo. Odată că era naveta şi îi lua tot timpul, apoi au fost anii aceia în care lucrurile mergeau tare cu spatele înainte, în sensul că a trebuit să ne luăm un CAR⁴⁵⁹ ca să putem să ne lupm pâine. [...] Când a aprut şi copilul toate lucrurile şi mai tare s-au înrăutăţit”.⁴⁶⁰

Munca plătită, văzută ca principalul instrument de emancipare a femeilor comunism, este prezentată în interviuri prin raportatrea permanentă la aspectele constângătoare asociate acesteia şi nu la aspectele posibil potenţatoare, chiar dacă este amintită frecvent ca aspect pozitiv al acelei perioade.

„Între 18 şi 20 se făcea economie la electrică, deci noi trebuia să fim pe întuneric. Eu fiind navetistă soseam de pe nevetă cam în jurul orei 18. Atunci trebuia să stau la lumânare în bucătărie, fără căldură, dădeam drumul la aragaz în bucătărie ca să se schimbe un pic aerul ăla şi încercam să citesc”⁴⁶¹.

Manifestarea acestor constângeri, ce ţine de descrierea legăturii dintre cetăţeni şi comunitatea politică percepută ca fiind ruptă de reprezentarea intereselor, dar şi prin lipsa unor mecanisme alternative şi recunoscute formal de urmărire a acestora, a condus la dispersarea presiunilor pe orizontală şi la crearea binecunoscutelor reţele informale de cunoştiinţe şi relaţii⁴⁶² sau reţele de mică corupţie, frecvent amintite în interviuri.

„[...] şi soţul meu a umblat cu ciubucuri la cine răspundea de şantier ca să ne scutească şi să ne ponteze acolo. Cineva a fost aşa de nebun să ne pună pe noi, că eram o instituţie de o mie de oameni la spital şi care toţi aveau locuinţe. A trebuit să lucram nu ştiu câte ore în folosul comunităţii”⁴⁶³

„Îmi amintesc că nu se putea lua o locuinţă în Hunedoara pentru ca nu aveam mutaţie. Noi stateam la 6 km, unde e şi locul de acum şi eram consideraţi zona rurală. Şi atunci, cu nişte sacrificii imense şi cu niste şpăgi imense mi-am luat o garsonieră total nefuncţională, într-un capăt de oraş, care îmi permitea mie să am mutaţie pe oraş [...] Prin câte compromisuri sau prin ce filieră de escroci trebuie să treci ca să ajungi în posesia unui astfel de buletin! Aşa şi eu cu buletinul de Hunedoara. Nimic deosebit, parcă totul se întampla în Romania noastră. Multă ipocrizie. La toate nivelurile se instalase chestia asta de relaţii, de nepotisme, de tot ceea ce a încurajat regimul comunist şi tot ce a lăsat şi acum în urmă. Că nimic nu trece aşa de pe o zi pe alta. [...] Comunismul spunea că suntem egali. Ce egali? Care egali când alţii erau sătui de de toate, tu vedeai cum îţi flutură pe sub nas toate mojiciile lor. Nici măcar nu te mai puteai lupta cu sistemul, care era de o corupţie şi de o nesimţire crasă. Deci comunismul mi-a adus mie ceva bun ? Aaaa, că mi-a dat un loc de muncă şi asta e o prostie. Eu trebuia să muncesc ca să am un loc de munca, iacătă au venit vremurile când munceşi pentru locul de muncă”⁴⁶⁴.

„Ce era rău că după 85, 86 când a început declinul, că nu se găsea (nimic). Se mai făcea rost, dar oricum îţi trebuiau pile, cunoştiinţe, relaţii ca să îţi faci rost de tot ce vroiai. Aveai bani, nu aveai pe ce să cheltui. Acum găseşti de toate, mai puţini bani „⁴⁶⁵.

Formarea acestor reţele a avut un dublu impact asupra vieţii de zi cu zi a femeilor din acea perioadă. Pe de o parte a întărit manifestarea constrângătoare a sistemului, vulnerabilizându-le şi mai mult, accentuându-se dependenţa atât faţă de soţi care, în virtutea manifiestării patriarhatului⁴⁶⁶, erau cei credibili în potenţarea sistemului de relaţii, dar şi faţă de cei care erau potenţiali furnizori de bunuri şi servicii. Diviziunea muncii în familie în funcţie de rolurile de gen făcea ca interacţiunea femeilor cu sistemul clientelar să devină parte din viaţa de zi cu zi şi să genereze percepţia manifestării discreţionare a puterii - şpăgile date pentru obţinerea unei locuinţe, a unui transfer care să te aducă mai aproape de păriţii care te puteau sprijini în creşterea copilului şi în asigurarea hranei, pentru prelungirea concediului postnatal, pentru alimente, o zi liberă pentru spălat şi curăţenie în casă etc.

Pe de altă parte, aceste constrângeri structurale au generat şi formule de colaborare altruistă şi de participare la o viaţă comunitară, dacă nu ascunsă de sistem, cel puţin greu de controlat, având în vedere că afilierile se făceau în principal în funcţie de prietenii şi tocmai cu scopul de a reduce presiunile structurale⁴⁶⁷.

„Să ştii că până şi ziua sănătăţii care acuma este o chestie desuetă care nu se mai organizează, atunci era un eveniment, înţelegi. Şi aveam prietenii noştrii şi, ţi-am mai spus, toată lumea citea, toată lumea era interesată de cultură, aveam nişte preocupări fantastic de culturale. Televiziune nu exista, aşa, jucam canaste, apropo de cum ne mai distram. Ieşeam la iarbă verde vara foarte mult, zona-i foarte ... tu ştii bine că-i foarte turistică, judeţul e superb şi aveam unde să ieşim. Şi petrecerile pe care eu le-am organizat în timpurile astea şi-n zi de astăzi să ştii că sunt [... ] Da. Au rămas aşa reper. Bal mascat. Da’ ce nu făceam şi la preţuri de nimic. Ne pliam imediat pe ceea ce aveam. N-au fost ani urâţi, eu n-am o imagine urâtă a felului în care îmi petreceam timpul atunci, am o imagine urâtă în alte privinţe, da’-n asta nu. Socializarea a mers bine”⁴⁶⁸.

„[...] plana aşa un sentiment de teamă, de insecuritate, nu neapărat pentru că exista o ameninţare vizibilă, ci pentru că probabil era indus, pentru că îţi era teamă căscând gura să... Să ştii sau să nu ştii dacă ceea ce ai spus nu ajunge în altă parte. Dar eu nu am trăit chiar foarte rău cu sentimentul ăsta. Eram rupţi de tot ceea ce era afară şi ... într-o comunitate foarte restrânsă de prieteni era altceva”⁴⁶⁹.

„Aveam un coleg, un tip extradordinar, care avea soţia fugită în Germania cu tot cu copii. A reuşit să fugă (soţia), şi primea pachete, pe vremea aia. Primea pachete şi n-aveam acasă nici măcar maşină de măcinat cafea. Eram atât de fericiţi când ne strângeam toţi la el acasă şi ne puneam boabe de cafea şi mâncam cafeaua aşa, dar stateam la o cafea! [...] Şi atunci el, tot colegul ăsta al nostru, vorbea foarte mult, ieşeam la bere, la un vin seara. Şi la un moment dat ăştia, pur şi simplu, înainte de premiera piesei Preşul, voiau să îl aresteze. Am aflat bineînţeles asta şi nu numai eu şi altcineva ... Abia l-am scos din casă, stătea sectoristul - care acum dacă ai vedea ce persoană banală o ajuns şi cum este şi de fapt, ce om fără caracter era – într-o parte şi în partea cealaltă alt miliţian într-o parte. Abia l-am scos din casă să îl ducem când am avut premiera, ştii? Şi de asta zic, nu puteai să torni asemenea oameni, oamenii cu care îţi împărţeai efectiv tinereţea, viaţa, tot ce era mai frumos pe vremea aia.”⁴⁷⁰.

Această coeziune, rezultată până la urmă şi ca efect a presiunilor exterioare, este valorizată de intervievate şi este rememorată cu nostalgie. Formarea acestor grupuri informale este văzută ca un efect al uniformizării impuse de regim care, chiar dacă uneori criticată aşa cum am prezentat mai sus, îi unea pe cetăţenii care, indiferent de studii sau origine socială, se confruntau cu acelaşi nevoi primare cum ar fi lispa apei calde, lipsa hranei, lipsa contraceptivelor etc. Discuţia avută în cadrul primului focus-grup ţinut la Hunedoara, la care au participat femei care au trăit cea mai mare parte a vieţii active în perioada comunistă, pune foarte bine în evidenţă aceste aspecte.

„Să ştiţi că lumea era mai bună, era mai săritoare. Da, erau oamenii mai buni. La cine apelai, hai ajută-mă la cutare, venea, da-mi nişte banii împrumut, îţi dădea, acuma lumea s-a schimbat.

[...]

Înainte eram cam toţi pe acelaşi calapod şi încercai să te ajuţi să te menţii la nivelul la care eşti. Acuma fiindcă clasele astea sociale s-or cam distanţat, adică straturi, straturi... grosul societăţii a rămas undeva jos şi dacă am avut un prieten care... chiar dacă nu pe puterea lui, să zicem că pe o relaţie, pe un interes politic, o prins un pic de putere, nu ţi-o mai acordat atenţie... o uitat şi de prieten şi de un „La mulţi ani!”, nu mai vrea să te ajute. Înainte toate zilele onomastice, toate ... erau împreună, era casa plină. Dar pe măsură ce unii or prins putere, s-a schimbat situaţia. Sau unii or prins o funcţie şi scaunul a schimbat politica şi menatlitatea prietenului. Din punctul meu de vedere, nu pot să mă plâng, că am avut situaţii când soţul a fost bolnav şi mi-or sărit în ajutor şi care... am avut ajutor, m-or ajutat. Dar prieteni mulţi am avut în tinereţe, puţini au rămas...”⁴⁷¹

Acest fenomen este important pentru înţelegerea cetăţeniei trăite în comunism din perspectiva faptului că implica o formă de participare comunitară cu semnificaţii profunde pentru cei care o realizau şi care, dincolo de aspectele pragmatice de ajutor reciporc, însemna o formă de conectare şi valorizare a individualităţii persoanelor, de creare a unui spaţiu simbolic, mai degabă privat, în care îţi puteai manifesta autonomia faţă de sistem. Aceste comunităţi restrânse, formate în principal din prieteni foarte buni şi de încredere, aveau un rol deosebit de important pentru femei, mai ales din perspectiva rolurilor de gen ce trebuiau performate şi care, suprapuse peste vidul de informaţie existent în perioada comunistă şi pe intervenţiile abuzive şi inumane asupra facultăţilor reproductive rezultate în urma decretului de interzicere a avorturilor⁴⁷², implicau o formă de socializare comunitară şi creare a unui cadru informal de rezolvare a problemelor. Acestea erau locurile în care, şi în condiţiile de penurie specifice anilor ‘80, aflai metode „alternative” de creştere şi îngrijire a copilului, de contracepţie, ţi se recomandau persoane sigure care să te ajute în cazul unei sarcini nedorite.

Aspectele legate de controlul reproducerii sunt de asemenea aduse în discuţie atunci când vine vorba de o poziţionare faţă de regimul de dinainte de ’89, cert este însă că puţine (patru intervievate) dintre femeile intervievate au făcut în principal referire la acest aspect al cetăţeniei în comunism atunci când au adus argumente în favoarea sau în defavoarea regimului. Acest lucru pare a fi cel puţin surprinzător la o primă vedere, interzicerea avortului şi limitarea accesului la orice altă formulă alternativă de contracepţie fiind una dintre măsurile cele mai dure şi intruzive pe care în principal cetăţenele le-au avut de suferit în relaţia lor cu regimul totalitar din acea perioadă⁴⁷³. Însă, dacă avem în vedere constrângerile culturale în care tabuul asepectelor legate de sexualitate se manifestă încă pregnant în societatea românească, începem să înţelegem puţinele referiri la acestă problemă.

Un alt aspect ce poate fi luat în considerare în analiză, ţine de faptul că aceste constrângeri culturale se maifestă cu atât mai mult cu cât vârsta persoanelor intervievate este mai înaintată. Astfel, dacă în general inervievatele care au fost în plină periodă fertilă în timplul decretului de interzicere a avortului şi care au suferit direct în urma politicii pronataliste fac referire la aceste aspecte, pe măsură ce vârsta înaintează referirile sunt tot mai puţine, sau chiar inexistente. În rândul excepţiilor se plasează câteva din cadrele medicale intervievate. Având în vedere duritatea intervenţiilor presupuse de politica pronatalistă, semificarea realităţii pare să eludeze intenţionat aceste aspecte, această strategie fiind văzută ca un pansament pe o rană, ca o fugă intenţionată de traume trecute.

„Şi am fost nevoită să renunţ la aceea sarcină în condiţii … uluitoare, în sensul că atunci nu se făceau şi nu erau permise chiuretajele. Le-am făcut în conditii de clandestinitate cu o cheltuială fizică, psihică... Urmările sunt dezastruoase fetelor, aveţi grijă ce faceţi cu primii paşi. Nu-ţi dai seama, nu realizezi ce ţi se întâmplă, dar te urmăresc greşelile astea pană la moarte [...] Poate dacă nu erau vremurile alea în care perejudecăţile au fost covârşitoare, şi încă mai sunt la noi…. poate lucrurile ar fi stat cu totul altfel şi mi-aş fi văzut liniştită de carieră, dar m-am simţit la un moment dat culpabilă, am aşteptat să treacă timpul … nu mi-am vindecat rănile niciodată pe deplin … astea sunt marile drame”⁴⁷⁴.

„Problema asta cu avorturile. Era crunt pentru femei pe vremea aia. Am urmărit foarte mult pe Euforia odată o emisiune sau pe Romantica, nu îmi amintesc... Câte femei au murit pe vremea aia, groaznic. Un copil pe care l-am pierdut la 3 luni, făceam tratament să menţin sarcina şi am avut scurgeri, pierderi de sânge. M-am dus la urgenţă, m-a internat şi m-a luat securitatea la întrebări şi procuratura. Toţi veneau că era chiar în ... 89. Pe fiicămea am făcut-o într-o nouă eră, după 90”⁴⁷⁵.

„Eu cel puţin, eram tânără atunci. Era cumplit să ai o viaţă sexuală normală, de frică să nu rămâi însărcinată. Şi dacă rămâneai însărcinată, ferească Dumnezeu, ştiţi... Adică nu ştiţi, că sunteţi tânără [...] Nu puteai să faci chiuretaj, dacă ajungeai cumva acolo... chiar dacă eram asistentă şi aşa... eram puricate, şi ce-am făcut şi nu ştiu ce... Şi frica aia... Anticoncepţionale dacă luai ţi le procurai de la bişniţă de pe la Timişoara. Nu mi-a plăcut vremea aia. Aşa, parcă prea cu frică, prea cu teamă... [...] Mai ales şi-n ultimul timp şi la servici ne era frică să nu apară cineva sau... să fie printre bolnavi din ăştia care ne trag de limbă, să audă ce vorbim prin cabinete... când ne mai strângeam... Deci eram atente”⁴⁷⁶.

Lipsa libertăţii de exercitare a credinţei este de asemenea menţionată ca făcând parte din aspectele profund negative ale regimului comunist, însă acest aspect poate fi direct corelat cu particularităţile zonei în care a fost făcută cercetarea, mai exact cu varietatea confesiunilor existente în Hunedoara.

„Noi, ca şi pocăiţi, eram total marginalizaţi... Cu ani în urmă, nu am putut să mă înscriu la facultatea de litere, la profil filologie-istorie pentru că am scris acolo religia baptisă. Oooo...Mare păcat, nu mi s-a primit nici măcar dosarul de înscriere, pe simplul motiv... Deci cu ani în urmă mă pasiona şi literatura, am învăţat mult, am avut un profesor de română deosebit, care m-a influenţat şi, chiar dacă am făcut liceul sanitar, vroiam să fiu profesoară de română. Ei bine, n-am putut să mă înscriu măcar şi m-am înscris la medicină. Şi mai bine nu era nici acasă. Că dacă mai trăia Ceauşescu, ajungeam la oala cu mâncare comună, cum intenţiona cu ani în urmă să facă...”⁴⁷⁷

„Am fost botezată la ortodocşi pentru că tata fiind ... greco-catolici i-a prigonit, le-a-nchis Biserica. [...] Şi au trecut cu toţii la ortodocşi”⁴⁷⁸

„Tatăl meu a fost preot greco-catolic şi comuniştii ne-au macerat. Mama mea a fost învăţătoare, a ramas cu trei copii – 2 băieţi şi eu – a fost dată afară din învăţământ, pe urmă tata a făcut puşcărie 6 ani de zile pentru că nu a vrut să părăsească religia. Asta a fost în ‘48 cand au venit comuniştii şi au distrus, sub tutela lui Stalin, tot ce a fost cultură şi religie. Aştia au fost părinţii mei – pe urma ne-am redresat noi , dar niciodată nu ne-am redresat complet. Nu ne-au scos afara din regulile noastre de convieţuire, dar – pe mine m-au dat afară de la şcoala, pe fratele meu nu l-a primit, şi uite aşa au distrus o familie. Nu numai a noastră, a multora. Dupa ce am terminat liceul, am dat examen la facultate la Cluj la farmacie. Şi pentru ca am avut dosarul rău, au scris în dreptul numelui “admis fără loc”⁴⁷⁹.

Aceste mărturii surprind tratamentul la care au fost supuse minorităţile în România comunistă, dar şi felul în care pactizarea Bisericii Ortodoxe Române⁴⁸⁰ cu regimul a avut impact asupra vieţii de zi cu zi a locuitorilor din Hunedoara. Este ştiut faptul că, deşi regimul semnase şi ratificase un număr de instrumente inernaţionale prin care se garantau drepturile minorităţilor, acest lucru a rămas de fapt la mâna arbitrariului⁴⁸¹. Cert este însă că şi această modalitate de participare la viaţa comunitară a fost subminată în perioada comunistă, ea fiind resimţită cu o intensitate mai mare de minorităţile confesionale. Cu toate acestea, contrar celor spuse de Deletant care pune în evidenţă dezvoltarea unor resentimente între majoritari şi minoritari pe fondul invidiei⁴⁸² şi contrar conştientizării poziţiei avantajate pe care o aveau ortodocşii, din interviuri (dar şi în urma observaţiei participative realizate în timpul cercetării de teren) rezultă faptul că şi această constrângere exterioară era refulată printr-o coeziune mai mare transconfesională, în grupurile de prieteni. Această fel de configurare a realităţii este legată şi de lunga convieţuire între români, maghiari, germani, evrei, între ortodocşi, catolici, reformaţi, protenstanţi, convieţuire care are semnificaţii mult mai profunde pentru locuitorii din zonă decât „decupajul” de jumătate de secol de regim totalitar.