2 Umberto Eco pendulul lui foucâult roman Volumul I traducere de Ştefania mincu şi marin mincu postfaţă de marin mincu constanţa 1991 editura pontica ■ Jj



Yüklə 1,55 Mb.
səhifə6/30
tarix29.10.2017
ölçüsü1,55 Mb.
#19871
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   30

ahfiiue

ahhirv




hhuie

ihhvti:

abhtiu

tkhiuA

abvlbe

a!>uish._-

ahchi*

aîwbei




Jiveih

thvthi

ahtih;

ah?ivf>

JMkt»

atekvi

ahevih

abf'jh!




kiaueh




hl.aivh

bilth'j;

biahue

hfa.hei>

bivaeh

blyajie




fcWeaJ»

"ţtuelva.

ilyhai

hivhea

hleiuh

h ieahv■

hievah'

hleuiia







*'î'eh'«i




nibacu'

hlhu.ae

Ki.hu ea

.fcihts»

h'ibeVa




kaiueh

haivhf

Ksi:uh

baiehv'

ha'ibve

' haiheii

havieb

hîuţhe




kavei»

Ka'«.hl

b'aubU

haubel

haeiuh

h'atihv

baeu'î.H'

'Sâ-eubi




kathitf

hae.b->i

habiv»

habiiu

hahvie

habuei

hahttu

Haheut




kv i >*k

hvlahe

kv.Leah

h iha

hvj>at..

ţvvihea

byaiehj

h.viib*




ktiaeih.

h.y'aeh»

iţîibii

hulftţt

huei&h

. -hueiba

k»«a(h

Jlve'ahi




kueh.il

b'uehii

hvk'i aţ

bvhica

bvhaic

ţwhiti

huheia

kebfai




beiavH

htiahv

ti'#r«ii

ktU.ha

heibiv

ktikva

htaiv'li'

h'eaibv




fctavib

fctavVi

'bifa'Mv

b'tahoi

ftuiah

fceuiha

Keyaiîi

hiuahi




ktishia

fceubai

htţii»

htbtua

tebaio'

'htbaui

hehui»

Jiekya.t




khUu»

hhiae»

M4«af

hh.uie.a-

nMea»

'hbieaa

hhaiu»

hhaieu




Mavtt

bbauei

hhaeiv

bhatui

' hh.uiie

Unita

hhuaie

khyaei




khueia

hbueai

hheiau

hheiva

bheaiu

- htiţa^t

hhsuia

hheuai




50

Am luat în mînă foile de la imprimantă f&ră să le


desprind, ca şi cum aş fi consultat sulul Torei originare.
Am încercat cu numărul treizeci şi şase. întuneric com-
plet. O ultimă înghiţitură de whisky şi apoi, cu degetele
ezitînd, am încercat cu numele de la numărul o sută
douăzeci. Nimic.

îmi venea să mor. Şi totuşi acum eu eram Jacopo


Belbo, iar Jacopo Belbo trebuie să fi gîndit cum gîhdeam
şi eu acum. Trebuie că făcusem vreo eroare, vreo foarte
stupidă eroare, o eroare de nimic. Eram la un pas de
soluţie, poate că Belbo, din motive care-mi scăpau, nu-
mărase de la sfîrşit înapoi ?

Casaubon, imbecilule — mi-am zis. Sigur că de la


urmă. Adică, de la dreapta la stînga. Belbo băgase în
computer numele lui Dumnezeu transliterat în caractere
latine, cu vocalele, bineînţeles, dar cum cuvîntul era
ebraic, îl scrisese de la dreapta la stînga. Input-ul nu
fusese IAHVEH, cum de nu mă gîndisem de la început ?
— ci HEVHAI. Fireşte că din acel moment ordinea per-
cutărilor se inversase. Trebuia să număr de la sfîrşit.
încercai din nou ambele numere.

Nu se întîmplă nimic.

Greşisem totul. Mă încăpăţînasem pe o ipoteză ele-
gantă, dar falsă. Şi asta se întîmplă şi celor mai mari
oameni de ştiinţă.

Nu, nu celor mai mari oameni de ştiinţă. Tuturor.

Nu observaserăm noi chiar cu o lună înainte că în ulti-
mul timp apăruseră cel puţin trei romane în care prota-
lagonistul căuta cu ajutorul computerului numele lui
Dumnezeu ? Belbo n-ar fi fost aşa de plat. Şi pe urmă,
dă-o încolo, cînd alegi un cuvînt de ordine, alegi ceva de
care-ţi aminteşti uşor, care să-ţi vină să-1 baţi spontan,
aproape din instinct. Inchipuieşte-ţi, IHVHEA ! Ar fi tre-
buit apoi să suprapună Notarikon-ul peste Temurah şi să
născocească un acrostih ca să-ţi amintească cifrul. Bună-
oară : Imelda, Hai Vendicato Hiram Empiamente Assa-
ssinato *.

Şi pe urmă, de ce trebuia ca Belbo să gîndească în


termenii cabalistici ai lui Diotalîevi ? El era obsedat de

* Imelda, l-ai răzbunat pe Hiram, asasinat în chip nelegiuit*


(n. t).

51

Plaa, iar in Plan introduseserăm atîtea alte componente,


Roza-cruceenii, Sinarhia, Homunculii, Pendulul, Turnul,
Druizii, Ennoia...

Ennoia... Mă gîndii la Lorenza Pellegrini. Am întins


mina şi am întors cu faţa fotografia pe care o cenzurasem.
Am încercat să alung un gînd nelalocul lui, amintirea
acelei seri în Piemont... Am apropiat fotografia şi am citit
dedicaţia. Spunea : „Fiindcă eu sînt cea dintîi şi cea de pe
urmă, Eu sînt cea onorată şi repudiată. Eu sînt prosti-
tuata şi sfînta. Sophia.". u:

Trebuie să fi fost după petrecerea de la Riccardo.


Sophia. şase litere. Dar de ce mai trebuia să le anagramez ?
Eu eram cel care gîndea întortocheat. Belbo o iubeşte pe
Lorenza, o iubeşte tocmai fiindcă e aşa cum e, iar ea
e Sophia — şi cînd te gîndeşti că ea, în momentul ăla, cine
ştie...

Nu, ba chiar, Belbo gîndeşte în mod şi mai întortocheat,


îmi reveneau în memorie cuvintele lui Diotalievi : „în
cea de a doua sefirah Alephul tenebros se transformă în
Alcpliul luminos. Din punctul obscur ţîr.n':sc literele Torei,
trupul sînt consoanele, suflarea vocalele, şi împreună în-
soţesc cantilena credinciosului. Cînd melodia semnelor
se mişcă, consoanele şi vocalele se mişcă împreună cu ea.
Astfel se naşte de aici Hokmah, înţelepciunea, Sapienta,
ideea primordială în care totul e conţinut ca într-un sipet,
gata să se deschidă în creaţie. în Hokmah e conţinută
esenţa a tot ceea ce va urma..."

Şi ce era Abulafia, cu rezerva lui secretă de jiles ? Si-


petul a ceea ce Belbo ştia, sau credea că ştie, Sophia lui.
El alege un nume secret pentru a pătrunde în adîncul lui
Abulafia, obiectul cu care face dragoste (unicul), dar
cînd face asta se gîndeşte în acelaşi timp la Lorenza,
caută un cuvînt care să-1 cucerească pe Abulafia, dar care
să-i servească şi drept talisman pentru a o avea pe
Lorenza, ar vrea să pătrundă în inima Lorenzei şi să
înţeleagă, aşa cum poate să pătrundă în inima lui Abulafia,
vrea ca Abulafia să fie impenetrabil tuturor celorlalţi,
aşa cum Lorenza îi e lui impenetrabilă, îşi face iluzii că
păstrează, cunoaşte şi cucereşte secretul Lorenzei, la fel
cum îl posedă pe al lui Abulafia...

52

îmi născoceam o explicaţie şi mă iluzionam că e


adevărată. Ca şi în cazul Planului luam dorinţele mele

drept realitate.

Dar fiindcă eram ca beat, m-am aşezat din nou la
lastieră şi am bătut SOPHIA. Maşina mă întrebă din
nou, politicos : „Ai parola ?" Maşină idioată, nu te emo-
ţionează nici măcar gîndul la Lorenza. ;

Judd Leon se dio a permutaciones


De lettras y a eomplejas variaciom:;
Y aljin pronuncio el Nombre que es

la Clare,
La Pnerta,
el Eco, el Huespcd y el

Palacio...

(J. L. Borges, El Golem)

Atunci, din ură faţă de Abulafia, la a nu mai ştiu
cîta întrebare obtuză („Ai parola ?"), am răspuns : „Nu'~.

Ecranul începu să se umple cu cuvinte, linii, indici,


cu o întreagă avalanşă de subiecte.

Violasem în sfîrşit secretul lui Abulafia.

Eram aşa de excitat de victorie că nici măcar nu
m-am întrebat de ce oare Belbo alesese tocmai cuvînlul
acela. Acum ştiu de ce, şi mai ştiu că el, într-un moment
de iluminare, înţelesese ceea ce înţeleg eu acum. Insă
atunci, joi, m-am gîndit rumai la faptul că am reuşii.

Am început să dansez, tă bat din palme, să cînt un


cîntec de cazarmă. Pe urrră m-am oprit şi m-am dus în
baie să mă spăl pe faţă. M-am întors şi am pus la impri-
mat mai întîi ultimul file, acela scris de Bclbo înainte de
fuga lui la Paris. Aşadar, în timp ce imprimanta ţăcănea
implacabilă, am început să mănînc cu lăcomie şl să mai
beau ceva.

Cînd imprimanta s-a oprit, am citit şi am rămas tul-


burat, şi încă nu eram în stare să hotărăsc dacă mă găseam
în faţa unor revelaţii extraordinare sau a documentului
unui delir. Ce ştiam eu, în fond, despre Jacopo Belbo ?
Ce înţelesesem din el în cei doi ani în care-i fusesem
alături aproape zilnic ? Cîtă încredere puteam acorda
jurnalului unui om care, după propria-i mărturisire, scria
în împrejurări ieşite din comun, cu mintea întunecată de

54

alcool, de tutun, de teroare, scos pentru trei zile din orice


contact cu lumea din afară ?

De acum se făcuse noapte, noaptea de douăzeci şi unu


iunie. Ochii îmi lăcrimau. încă de dimineaţă stăteam fixînd
ecranul ăla şi furnicarul punctiform produs de impri-
mantă. Fie că era adevărat sau fals ceea ce citeam, Belho
spusese că avea să telefoneze în dimineaţa următoare.
Trebuia să aştept acolo. Mă durea capul.

M-am îndreptat clătinîndu-mă către dormitor şi m-am


trîntit îmbrăcat pe patul nedesfăcut.

M-am deşteptat din nou pe la opt dirlr-un somn


adîac, cleios, şi pentru început nu mi-am drtt scejna unde
mă aflam. Din fericire rămăsese neatins un pachet de
cafea, şi-mi făcui din el cîteva ceşti bune. Telefonul nu
suna, nu îndrăzneam să cobor să-mi cumpăr ceva, te~
mmdu-mă ca Belbo să nu sune chiar în minutele acelea.

Revenii la aparat şi începui să imprim celelalte dis-


chete, în ordine cronologică. Am dat peste jocuri, exer-
ciţii, relatări de evenimente pe care le ştiam, dar reflectate
de viziunea personală a lui Belbo, acele întîniplări îmi
apăreau şi ele acum într-o altă lumină. Am găsit frag-
mente de jurnal, confesiuni, ciorne cu încercări narative
înregistrate cu gustul amar al cuiva care le ştia deja sortite
insuccesului. Am găsit însemnări, portrete ale unor per-
soane pe care chiar mi le aminteam, dar care acum căpă-
tau o altă fizionomie — aş zice mai sinistră, sau poate
mai sinistru era felul meu de a privi, modul meu de a
pune la un loc semnele întîmplătoare într-un mozaic
final înfricoşător ?

Şi mai ales am dat peste un file întreg care nu conţinea


decît citate puse cap la cap. Extrase din lecturile mai re-
cente ale lui Belbo, le recunoşteam la prima vedere, ce de
texte asemănătoare cu astea citiserăm noi în lunile acelea...
Erau numerotate : o suia douăzeci. Numărul nu era în-
tâmplător, sau coincidenţa era tulburătoare. Dar de ce
acelea şi nu altele ?

Acum nu pot reciti textele lui Belbo, şi nici întreaga


istorie a lui Belbo pe care tic mi-o readuc în minte decît
în lumina acelui file. Preîir acele excerpte ca pe un şir

55

de mătănii eretice, şl totuşi îmi dau seama că unele


dintre ele ai* fi putut constitui, pentru Beibo, un semnal
de alarmă, o urmă salvatoare.

Sau eu sînt cel care nu mai reuşeşte să distingă sfatul


cel bun de deriva sensului ? încerc să mă conving că
recitirea mea e cea adevărată, dar nu mai departe de
azi-dimineaţă cineva mi-a spus, mie, nu lui Bclbo, că
am înnebunit.

Luna se înălţa încet la orizont, dincolo de Brieco. Casa


asta mare e colindată de foşnete ciudate, poatc-s carii,
sau şoareci, sau fantoma lui Adelino Cânepa... Nu cutez
să străbat coridorul, stau în biroul unchiului Carlo şi mă
uit pe fereastră. Din cînd în cînd ies pe terasă, ca să
controlez dacă se apropie cineva ureînd pa colină. Mi se-
pare că sînt într-un film, ce chin : ,,Ei trebuie să vină..."

Cu toate astea, colina e atît de calmă în noaptea asta


de început de vară.

Era cu mult mai aventuroasă, nesigură, dementă


reconstituirea pe care o încercam, pentru a păcăli timpul
şi a mă tine treaz, alaltăieri seară, de la cinci la zece, stînd
drept, în picioare, în periscop, în timp ce, pentru a-mi pune
BÎngele în circulaţie, mişcăm încet şi lin picioarele, ca şi
cum m-aş li luat după un ritm afro-brazilian.

Să mă gîndesc şi la anii clin urmă abrmdonîndu-mă


ruliului incantatoriu al ,,atabaqucs';-urilor... Poate
pentru a accepta revelaţia că fanteziile noastre, începute
ca un balet mecanic, acum, în templul acela al mecanicii,
aveau să se transforme în rit, posesie, apariţie şi domi-
naţie a lui Exu ?

Alaltăseară, în periscop, nu aveam nici o dovadă că


ceea ce-mi descoperise imprimanta era adevărat. încă mai
puteam să mă apăr prin îndoială. Către miezul nopţii
aveam să-mi dau seama că venisem la Paris, că mă as-
cunsesem ca un hoţ într-un inofensiv muzeu al tehnicii,
numai pentru ca mă vîrîsem ca un prost într-o macumbă
organizată pentru turişti şi mă lăsasem pradă hipnozei

provocate de nişte perfumadores şi de ritmul pontos-


urilor...

Iar memoria mea încerca rînd pe rînd ruperea


vrăjii, mila şi suspiciunea, recompunînd mozaicul, şi
acel climat mental, însăşi oscilarea aceea între iluzie îa-
bulatorie şi presimţire a unei capcane, aş dori s-o păstrez
acum, cînd cu mintea mult mai clară, stau şi reflectez la
ceea ee gindcam atunci, pe cînd recompuneam documen-
tele citite frenetic cu o zi înainte, şi pînă şi dimineaţa la
aeroport, şi în timpul călătoriei pînă la Paris.

încercam să-mi lămuresc mie însumi modul irespon-


sabil cu care eu, Belbo şi Diotallevi ajunseserăm să re-
scriem lumea şi — Diotallevi avea să mi-o spună — să re-
descoperim acele părţi ale Cărţii care fuseseră încrustate
cu foc alb în intensităţiile lăsate de acele insecte scrise cu
foc negru care populau Torah şi păreau să o facă expli-
cită.

Sînt aici, acum, după ce am atins — sper — senină-


tatea şi acel Amor Fati, ca să reproduc istoria pe care o
reconstituiam, plin de nelinişte — şi de speranţa ca ea
să fie falsă — în periscop, acum două seri, din cauză că o
citisem cu două zile înainte în apartamentul lui Belbo şi
pentru că am trăit-o, în parte fără să am cunoştinţă de
asta în ultimii doisprezece ani, între un whisky băut la
Pilade şi praful de la editura Garamond.


Nu aşteptaţi prea multe de la sfîrşi-
lumii.

(Slanisla n 3. Lee. Aforyzmy. FraszM,

Krakow, Wydawnictwo, LHerackie, 1977,
„Mysli Nieuczesane")

Să intri la universitate la doi ani după 'GO e ca şi cum


ai fi admis la Academia din Saint-Cyr în ;93. Ai impresia
că ţi-ai greşit anul naşterii. Pe de altă parte, Jacopo Belbo,
care avea cu cel puţin cincisprezece ani mai mult decît
mine, m-a convins mai tîrziu că asta e o senzaţie pe care
o au toate generaţiile. Mereu ne naştem sub un semn
greşit, iar ca să rămînem pe lumea asta în mod demn,
înseamnă să ne corectăm zi de zi propriul horoscop.

Cred că devenim ceea ce tatăl fiecăruia dintre noi ne-a


învăţat în acei timpi morţi, cînd nu se străduia să ne
educe. Ne formăm din nişte deşeuri de înţelepciune.
Aveam zece ani şi voiam ca ai mei să mă aboneze la un
anumit săptămînal care publica sub formă de benzi dese-
nate capodoperele literaturii. Nu din zgîrcenie, ci poate
din suspiciunea ce-o avea faţă de benzile desenate, tatăî
meu încerca să scape de mine. „Scopul acestei reviste, am
decretat eu atunci, citind deviza seriei respective, pentru
că eram un băiat isteţ şi convingător, „este. în fond, acela
de a educa în mod plăcut". Tata. fără să-şi ridice ochii
din ziarul lui, zise : „Scopul jurnalului tău e scopul tutu-
ror jurnalelor, acela de a vinde cît mai multe exemplare".

In ziua aceea am început să devin incredul.

Adică, mi-a părut rău că fusesem credul. Mă lăsasem
pradă unei patimi a minţii. Asta e credulitatea.

Nu înseamnă că incredulul nu trebuie să creadă ni-


mic. Nu crede orice. Crede cîte un lucru o dată. iar pe

61

al doilea numai dacă derivă în vreun fel din


Procedează ca un miop, metodic, nu cutează spre ori-
zonturi. Cînd două lucruri nu se potrivesc, a le crede pe
amîndouă, şi cu ideea că există pe undeva un al treilea,
ascuns, care le uneşte, asta e credulitatea.

Incredulitatea nu exclude curiozitatea, o întăreşte.


Neîncrezător în înlănţuirile de idei, iubeam polifonia
ideilor. E de ajuns să nu crezi în ele, şi două idei — am-
bele false — pot intra în coliziune creînd un bun interval
sau un diăbolus in musica. Nu respectam acele idei pentru
care alţii îşi puneau viaţa în joc, dar două-trei idei pe
care nu le respectam puteau crea o melodie. Sau un
ritm, eventual de jazz.

Mai tîrziu Lia avea să-mi spună : „Tu trăieşti din


suprafeţe. Cînd pari profund, e pentru că încrustezi în
ele multe lucruri şi înjghebezi aparenţa a ceva solid
— un solid care dacă ar fi solid n-ar putea sta în picioare".

„Vrei să zici că sînt superficial ?"

„Nu, îmi răspunsese ea, „ceea ce alţii numesc profun-
zime e numai un teseract, un cub tetradimensional. Intri
pe o parte, ieşi pe cealaltă, şi te găseşti într-un univers
care nu poate coexista cu al tău".

(Lia, nu ştiu dacă te voi mai vedea, acum cînd Ei au


intrat pe partea greşită şi au invadat lumea ta, şi încă
din vina mea : i-am făcut să creadă că erau în ea abisuri,
aşa cum voiau ei din slăbiciune).

Ce gîndeam cu adevărat, acum cincisprezece ani ?


Conştient fiind că nu cred, mă simţeam vinovat printre
atîţia care credeau. Deoarece simţeam că erau pe drumul
bun, m-am hoiărît să cred, aşa cum ai lua o aspirină. Nu-ţi
face nici un rău, şi pe deasupra, devii mai bun.

M-am trezit în mijlocul Revoluţiei, sau cel puţin al


celei mai uimitoare simulări a ei care a avut loc vreodată,
căutînd o credinţă onorabilă. Am socotit că e onorabil să
participi la adunări şi marşuri, am strigat împreună cu
ceilalţi : „Fascişti, burghezi, / multe zile nu aveţi \u,
n-am aruncat cu pietre de pavaj sau cu bile de metal
fiindcă întotdeauna mi-a fost frică să nu-mi facă şi mie
Yüklə 1,55 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin