2 Umberto Eco pendulul lui foucâult roman Volumul I traducere de Ştefania mincu şi marin mincu postfaţă de marin mincu constanţa 1991 editura pontica ■ Jj


alţii ceea ce le făceam eu lor, dar simţeam un fel de aţîţare morală fugind de-a lungul străzilor din centru, cînd



Yüklə 1,55 Mb.
səhifə7/30
tarix29.10.2017
ölçüsü1,55 Mb.
#19871
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   30

alţii ceea ce le făceam eu lor, dar simţeam un fel de
aţîţare morală fugind de-a lungul străzilor din centru,
cînd poliţia îşi încărca armele. Mă întorceam acasă cu

62

■ntimeniul că mi-am făcut o datorie. In adunări nu


ouşeam să mă înflăcărez de neînţelegerile care divizau
iatre ele diferite grupuri : aveam bănuiala că era de
juns să găseşti citatul just pentru a trece de la un grup
i altul. Mă amuzam găsind citate potrivite. Modulam.
Fiindcă mi se întîmpla uneori, la manifestaţii, să mă
şez în coloană sub o lozincă sau alta ca să urmăresc vreo
ată, care-mi tulbura imaginaţia, am tras de aici concluzia
că pentru mulţi dintre tovarăşii mei militantismul politic
era o experienţă sexuală — iar sexul era o pasiune. Eu
voiam să am numai curiozităţi. E drept că în cursul
'jeturilor mele despre Templieri şi despre feluritele cru-
Imi ce le fuseseră atribuite mă izbisem de afirmaţia lui
t Carpocrate că, pentru a te elibera de tirania îngerilor,
tăpîni ai cosmosului, trebuie să înfăptuieşti orice mîrşă-
vie, eliberîndu-te de datoriile făcute faţă de univers şi de
propriul trup, şi numai comiţînd toate faptele sufletul se
poate elibera de propriile-i patimi, regăsind puritatea
originară. în timp ce inventam noi Planul, am descoperit
că mulţi drogaţi ai misterului, pentru a găsi iluminarea,
urmează calea aceea. Dar Aleister Crowley, care a fost
definit drept omul cel mai pervers din toate timpurile
şi care prin urmare făcea tot ceea ce putea să facă cu
credincioşii de ambele sexe, a avut, potrivit biografilor lui,
aumai femei foarte urîte (îmi închipui că nici bărbaţii,
după cele ce scriau, nu erau mai breji), şi îmi rămîne
bănuiala că n-a făcut niciodată dragoste pînă la capăt.
Probabil totul depinde de un raport între setea de
putere şi impotentia coeundi. Marx îmi era simpatic pen-
tru că eram sigur că el cu Jeni a lui făceau dragoste în
toată bucuria. Se simte din respiraţia senină a prozei lui
şi din umorul lui. O dată, însă, pe coridoarele universităţii,
am spus că după ce te tot culci cu Krupskaia sfîrşeşti prin
a scrie o hîrţoagă ca Materialism şi empiriocriticism. Am
riscat să fiu luat la bătaie şi mi-au zis că eram un fascist.
Mi-a zis-o un individ înalt, cu mustăţi de tătar. Mi-1 amin-
tesc foarte bine, acum s-a ras complet şi ţine de o comuni-
tate unde se împletesc coşuri.

Reevoc stările de atunci numai pentru a reconstitui în


ce dispoziţie eram cînd m-am alăturat de Garamond şi
ata simpatizat cu Jacopo Belbo. Am ajuns acolo cu

63

starea de spirit a cuiva care înfruntă discursurile despre


adevăr pentru a se pregăti să le corecteze şpalturile. Cre-
deam că problema fundamentală, cînd citezi „Eu sînt.
cel ce este", era să hotărăşti unde se pune semnul de
punctuaţie, în afara sau înăuntrul ghilimelelor.

De asta, opţiunea mea politică a fost filologia. Uni-


versitatea din Milano era, în anii aceia, exemplară. In
timp ce, în tot restul ţării, studenţii invadau amfiteatrele
şi-i asaltau pe profesori, cerîndu-le să vorbească numai
despre ştiinţa proletară, la noi, afară de cîteva incidente,
era un fel de pact constituţional, ba chiar un compromis
teritorial. Revoluţia baricada zona exterioară, aula mare şi
coridoarele largi, în timp ce Cultura oficială se retrăsese,
protejată şi garantată, pe coridoarele interioare şi la
etajele superioare şi, continua să vorbească ca şi cum
nimic nu s-ar fi întîmplat.

Aşa încît puteam să-mi petrec orele de dimineaţă jos


ca să discut de ştiinţa proletară, iar după-amiezile sus, ca
să practic o ştiinţă aristocratică. Trăiam la largul meu în
aceste două universuri paralele şi nu mă simţeam cîtuşi de
puţin în contradicţie. Credeam şi eu că era pe cale să
vină o societate a celor egali, dar îmi spuneam că în
acea societate trebuiau să funcţioneze (mai bine ca înainte)
trenurile, de exemplu, iar sanchiloţii care mă înconjurau
nu se preocupau deloc să înveţe cum să dozeze cărbunele
la cazanul cu aburi, cum să schimbe macazurile, sau să
afişeze o tabelă cu orare. Trebuia ca la urma urmei să
fie cineva bun pentru trenuri.

Nu fără oarecare remuşcare, mă simţeam ca un Stalin


care rîde pe sub mustăţi şi gîndeşte : „Daţi-i înainte,
amărîţi de bolşevici, eu în timpul ăsta studiez la seminarul
din Tiflis şi pe urmă planul cincinal îl trasez eu."

Poate pentru că dimineaţa trăiam în plin entuziasm,


după amiaza identificam ştiinţa cu neîncrederea. De
aceea am dorit să studiez ceva care să-mi permită să
spun ceea ce putea fi afirmat pe baza unor documente,
ca să-1 disting de ceea ce rămînea ca obiect de credinţă.

Din motive oarecum întîmplătoare m-am asociat la


un seminar de istorie medievală şi mi-am ales o teză
despre procesul Templierilor. Istoria Templierilor mă
fascinase, încă de cînd îmi aruncasem ochii pe primele

64

documente. în acea epocă In care se lupta împotriva
puterii, mă indigna cu generozitate istoria procesului, pe
i'are-i de-a dreptul indulgent să-1 numeşti acuzator fără
probe, prin care Templierii fuseseră trimişi la rug. însă
descoperisem foarte repede că, de cînd fuseseră trimişi
la rug, o mulţime de vînăiori de mistere încercaseră să-i
regăsească pretutindeni şi fără să poată aduce vreodată
o dovadă. Această cheltuire vizionară îmi irita incre-
dulitatea, şi am hotărît să nu-mi pierd timpul cu căută-
torii de mistere, menţinîndu-mă numai la izvoarele de
epocă. Templierii erau un ordin monahal-cavalerese,
care exista pe baza recunoaşterii din partea bisericii. Dacă
biserica desfiinţase ordinul, şi făcuse asta cu şapte secole
înainte, Templierii nu puteau să mai existe, iar dacă
existau, nu erau Templieri. In felul ăsta îmi scosesem pe
fişe vreo sută de cărţi, dar pînă la urmă am citit numai
vreo treizeci.

Am ajuns în contact cu Jacopo Belbo tocmai din


pricina Templierilor, la Pilade, pe cînd lucram deja la
teză, către finele lui '72.

5 — Pendulul iui Foucault, voi. I



8

Venit din lum'nă şi de la zei, iată-ran


în exil,
despărţit de ei.

(l'ragmsnt din Turj'a'n M 7)

Eterul Pilade era în timpuL acela un porto franco, ta-
verna* t;alaalicâ în cară btcăînii din. constelaţia Gphiuleus,
ce asediau Pămîntul, se întâlneau îură fricţiuni cu oame-
nii imperrului, etaje patrulau în centuriile lui. van Allen..
Eva un vechi bar ce da spre Naviglio, cu tejgheaua de
zinc, biliard, cu tramvaiştii şi meseriaşii din zona care
veneau dis-de-dimineaţă să dea pe gît un păhărel. Prin '68
şi in anii următori, Pilade ajunsese un adevărat Rick's Bar
unde la aceeaşi masă militantul din Mişcare putea să 'joace
cărţi cu ziaristul de la cotidianul patronului, care se ducea
t>ă bea ceva după încheierea numărului, pe cînd deja pri-
mele camioane porneau să distribuie pe la chioşcuri min-
ciunile sistemului. Dar ia Pilade jurnalistul însuşi se sim-
ţea un proletar asuprit, un producător de plus-valoare
legat de exaltarea ideologiei, iar studenţii îl absolveau.

De pe la unsprezece seara pînă pe la două noaptea


treceau pe aici funcţionarul de editură, arhitectul, cro-
nicarul de scandal caro. aspira la pagina a treia, pictorii
din Brera. unii scriitori de nivel mediocru, şi studenţi ca
mine.

Un minim de excitare alcoolică era necesar şi bătrînul


Pilade, păstrîndu-şi sticloanţele cu vin alb pentru tram-
. vaişti şi clienţii mai de vază, înlocuise spumosul şi Ram&z-
zotti-ul cu şpriţurile DOC pentru intelectualii democraţi
şi cu Johny Walker-ul pentru revoluţionari. Aş putea scrie
istoria politică a acelor ani notînd timpurile şi modurile

66

ifn oanc s-a trecut treptat de la eticheta roşie la Ballaa»


i im «ui de doisprezece ani şi pînă la,urmă la malţ.

(klată cu sosirea unui public nou, Pilade păstrase ve-


hlul biliard, la care se sfidau cu tacul pictorii şi-toam-
vuiytii, dar Instalase şi un flipper.

La mine -o bilă dura foarte puţin şi de aceea, la înce-


put, credeam că aceasta se datorează distracţiei, saia -agili-
tăţii scăzute a mîirm. Am înţeles pe urmă cum stăteau lu-
i'iurile, după ani de zile, văzînd-o pe Lorenza Pellegrim
iiu'.md. Nu am remarcat faptul imediat, dar mi-a sărit
111 ochi intr-o seară urmărind privirea ,lui Belbo.

Belbo stătea la bar într-un mod de parcă ar îi fost


în trecere (îşi făcea veacul aici de vreo zece ani). Inter-
venea adesea în conversaţii, la tejghea sau la vreo mă-
suţă, dar aproape întotdeauna pentru a lansa cîte o glumă
care tăia pe loc entuziasmul, despre orice s-ar fi discutat.
Punea punct şi cu altă tactică, cu vreo întrebare. Cineva
povestea un fapt, antrenîndu-şi aprins însoţitorii, iar Belbo
se uita la interlocutor cu ochii aceia ai lui de orb, totdea-
una u^or distraţi, ţinînd un pahar la înălţimea şoldului,
ca şi cum ar fi uitat de o bună bucată de vreme să mai
soarbă, şi întreba : ,^Chiar aşa s-a întîmplat ?" Sau :
„Serios, chiar a spus asta ?" Nu ştiu cum se făcea, dsr
oricine în momentul ăla începea să aibă îndoieli în pri-
vinţa povestirii, inclusiv cel ce povestea. Era pesemne
modul lui piemontez de a cadenţa euvîntul, ce dădea un
ton interogativ afirmaţiilor lui, iar întrebările le făce.a
să pară derizorii. Tipic piemontez era la Belbo felul aceM
de a vorbi fără să priveşti prea mult în ochii interlocu-
torului, dar nu aşa cum face cineva cînd îşi fereşte pri-
virea. Privirea lui Bolbo nu se sustrăgea dialogului. Dc-
plasîndurse pur şi simplu, fixând pe neaşteptate nişte
convergenţe la paralelele cărora tu nu le dăduseşi atenţie,
într-un punct imprecis al spaţiului, te făcea să te simţi
ca şi cum tu, pînă atunci, te-ai fi fixat în mod obtuz asu-
pra singurului punct lipsit de importanţă.

Dai1 nu era numai privirea. Cu vreun gest, cu o singură


interjecţie, Belbo avea puterea de a te muta în altă parte.
Vreau să spun, să presupunem, că tu te eh mulai să de-
monstrezi cum Kant realizase cu adevărat revoluţia e?>-
pernicană a filosoi'iei moderne şi-ţi ^puneai Kosrta-n fac

pe afirmaţia asta. Belbo, aşezat în ţaţa ta, putea să-şi
privească mîinile aşa, deodată, sau să-şi aţintească ge-
nunchiul, sau să-şi lase pleoapele în jos schiţînd un sur'îs
etrusc sau să rămină câteva clipe cu gura căscată, cu ochii
In tavan, iar apoi să zică, aşa, uşor bîlbîit: „Ei, bineîn-
ţeles, Kant ăsta..." Sau, în cax că se angaja ceva mai ex-
plicit într-un atentat la întreg sistemul idealismului trans-
cendental : „Mda. Iar pe urmă s-a apucat să facă toată
harababura aia..." Apoi te privea cu solicitudine, ca şi
cum tu, şi nu el, rupseseşi vraja, şi te încuraja : „Dar spu-
neţi, spuneţi. Pentru că acolo, dedesubt, există... există
ceva care... Omul avea cap, nu glumă".

Uneori, cînd era în culmea indignării, reacţiona ne-


cuviincios. Aşa cum singurul lucru care-1 indigna era ne-
cuviinţa altuia, necuviinţa lui de ripostă era în întregime
interioară, şi regională. îşi strîngea buzele, îşi întorcea
privirile către cer, apoi îşi pleca ochii şi capul la stînga
şi în jos şi spunea cu jumătate de glas : „Ma gavte la nata".
Pentru cine nu cunoaşte expresia piemonteză, cîtcodată
explica : „«dezumlă-ţi buca, scoate-ţi dopuW se zice cuiva
care e prea îngîmiat. Se presupune că se ţine în starea
asta de. înţepeneală ieşită din comun datorită presiunii
unui dop pe cave-1 are înfipt în şezut. Dacă şi-1 scoate,
îisss, revine la starea omenească".

Aceste intervenţii ale lui aveau darul de a te îace să


pricepi lipsa de importanţă a orice, iar pe mine asta mă
incinta. Insă trăgeam o învăţătură greşită, pentru că mi
le luam drept model de suprem dispreţ pentru banali-
tatea adevărurilor altuia.

Numai acum, după ce am violat, cu ajutorul taineloî


lui Abulafia, şi sufletul lui Belbo, ştiu că ceea ce mic mi
se părea doar un fel de a rupe vraja, şi pe care eu
îl luam drept precept de viaţă, pentru el era o fotttiă
a melancoliei. Acel libertinism intelectual deprimat al lui
ascundea o disperată sete de absolut. Lucru greu de în-
ţeles la prima vedere, fiindcă Belbo compensa momen-
tele de fugă, de ezitare, de desprindere, cu momente de
destinsă uşurinţă în conversaţie, sau se distra producînd
alternative absolute, cu o hilară lipsă de a crede în ele.
Asia era pe cînd împreună cu Diotallevi construia manuale

G8

:ile imposibilului, lumi pe dos, teratologii bibliografice.
$i văzîndu-1 atît de vorbăreţ şi de entuziast în timp ce-şi
construia Sorbona lui rabelaisiarră, nu aveai cum să înţe-
legi cît de mult îl frămînta exilarea lui din facultatea
de teologie, cea adevărată. «

Am înţeles după ce eu îi ştersesem acesteia adresa,


în timp ce el o rătăcise şi nu avea pace din pricina asta.

Printre acele files din Abulafia am găsit, multe pagini


dintr-un pseudo-jurnal intim pe care Belbo îl încredinţase
secretului dischetelor, fiind sigur că nu-şi trădează vo-
caţia, de atîtea ori reconfirmată, de simplu spectator al
lumii. Unele poartă o dată mult mai veche, evident că
transcrisese pe ele însemnări de demult, din nostalgie,
sau pentru căi se gîndea să le recicleze în vreun fel. Altele
stat din anii din urmă, de cînd pusese mîna pe Abulafia.
Scria dintr-un joc mecanic, pentru a reflecta în singură-
tate asupra propriilor greşeli, se iluziona că nu ..creează'',
deoarece creaţia, chiar dacă duce la eroare, are loc tot-
deauna din iubire pentru cineva care nu sîntem noi înşine.
l'nsă Belbo, fără să-şi dea seama, era pe cale să treacă
do partea cealaltă a sferei. Crea, mai bine n-ar fi făcut
niciodată asta : entuziasmul lui pentru Plan s-a născut
din această nevoie de a scrie o Carte, fie ea şi făcută doar
din singure, exclusive, crîncene erori intenţionale. Atîta
timp cît te absorbi în propriu-ţi gol, încă te mai poţi
rândi că te afli în contact cu acel Unul, dar imediat ce
te joci cu condeiul, fie el şi electronic, ai şi devenit un
demiurg, iar cine se apucă să facă o lume-, a căzut deja
la compromis cu eroarea şi cu răul.

FILENAME : TREI FEMEI ÎN JURUL INIMII...


Asta e : toutes Ies femmes que j"ai recon-
trees se dressent aux orizons — avec de gestes
piteux et Ies regards tristes des semaphores
sous la pluie...

Ţinteşti prea sus, Belbo. Prima iubire,


Măria Preasfîntă. Mama care cînlă ţinîndu-mă
în poală ca şi cum m-ar legăna, pe cînd eu nu
mai am nevoie să fiu kgănat, dar îi ceream

G9

să cînte, pentru că-mi plăcea vocea ei şi


mireasma de levănţijcă a -sinului ei : ,,O, Regină
a Cerurilor — pururea curată şi pururea
frumoasă — slavă ţie. fiică, mireasă, roabă —
slavă ţie, mamă a Mîntuitorului".

Fireşte : prima femei© din viaţa mea n-a


naj fost a mea — cum de altfel n-a fost a nimănui,
prin- definiţie, M-am îndrăgostit rapid de unica
în stare să facă .totul fără mine.

Apoi Marilena (Marylena ? Mary Lena ?).


Să descriu lirie amurgul, părul auriu, funda
mare albastră, eu stîud; drept cu nasul în sus
îa faţa unei. băşici, iar ea mergînd în echilibru
pe muchia spătacwlui băncii, cu braţele des-
făcute, cumpămncta-şi oscilaţiile (delicioase?
extrasistole), eu fustiţa fhiturindu-i uşor în ju-
rul coapselor rozalii. Fiind sus, de neatins.

Schiţă.: în aceeaşi seară raama presarind


eu talc pielea trandafirie a surioarei mele. eu
îatrebînd cînd o să-i crească pină la urmă coco-
şelul, mama făiându-mii să aflu că la -fetite nu
le creşte cocoşel, ci cămin aşa» fără. Eu dintr-o-
dală o revăd pe Mary Lena cu albul chiloţeilor
'/.ărindu-irse sub fustiţa albastră eînd se ridica
uşor, şi; înţeleg eăe btenda şi semeaţă şi inac-
cesibilă fiindcă e altfelclecit mine. Nu e posibilă
nici o legătură,, ea aparţine altei rase.

O a treia femeie pierdută imediat în abisul


în caro se scufundă. Abia a murit în somn,
Ofeiic palidă între florile sicriului ei virginal,
în timp ce preotul îi rosteşte slujba morţilor,
dintr-o dată se ridică dreaptă pe catafalc, în-
cruntată, albă, răzbunătoare, cu degetul întins,
cu glasul cavernos : „Părinte, nu te ruga pentru
mine. Azi-noapte, înainte de a adormi am avut
un gîttd necurat, singurel din viaţa mea, iar
acum sînt condamnată'*. Să caut cartea cu
prima împărtăşanie. Era acolo o' ilustraţie sau
am născocit-o eu singur ? Desigur murise în
timp ce se gîndea îa mincgîndul impur oram eu,
eare o (feream pe Mbry Lena cea de neatins

iiindeă era. alt soi şi alt destin. Sînt vinovat=de


damnarea ei, sînt vinovat de damnarea oricui
arfi damnat, e drept ca cu să nu fi avut cele trei
, - iemei : e pedeapsa fiindcă le-am dorit.

Pe prima o pierd fiindcă e în paradis, a doua


pentru că rîvneşte în purgatoriu penisul pa
care nu-1 va avea niciodată, iar pe cea de a treia
pentru că e în infern. Perfect din punct de ve-
dere teologic. Deja scris.

Dar mai e povestea cu Cecilia, iar Cecilia


e pe pămînt. Mă gîndeam la ea înainte de a
adormi, urcam dealul să mă duc să iau lapte
de la căşărie şi în timp ce partizanii trăgeau
de pe dealul din faţă asupra postului de con-
trol, mă vedeam alergînd s-o salvez, elibcrînd-o
de o turmă întreagă de bandiţi negri care -o ur-
măreau cu puştue-mitraliere în mâini... Mai
■blondă decît Mary -Lena, mai tulburătoare decît
copila din sarcofag, mai pură şi mai supusă
decît fecioara. Cceilia cea vie şi accesibilă, era
de ajuns un fleac şi aş Ii putut chiar să-i vor-
besc, aveam certitudinea că putea iubi unul
de soiul meu, mai ales că-1 şi iubea, îl chema
Papi, avea un păr blond şi zbârlit pe un cap
minuscul, avea cu un an mai mult docît mine ,,şi
un saxofon. Iar eu nici măcar o trompetă. Nu-i
văzusem niciodată împreună, dar la oratoriu
toţi şopoteau dîndu-şi coate şi pufnind de râs
ca nişte capre. Vaiau să-mi dea de -înţeles că
ea -(dinsa, Marylena Cecilia mireasa şi roaba
ku Dumnezeu) era atît de acesibiiă,; îneît ci-
neva avusese deja acces la ea. în orice caz —-
cel de al patrulea caz— cu nu intram în dis-
cuţie.

Se poate scrie un roman pe o istorie ca asta ? ,


Poate că ar trobui să-1 scriu despre femeile
do care iug pentru că le-am putut avea. Sau
aş li putut. Să le am, Sau e aceeaşi poveste.
In fine, cînd nu ştii nici măcar de care
poveste c vorba, mai bine corectezi cărţi de

__ .___ I

filosofic.



I
9
în m'ma dreaptă ea ţinea sirins o
trompetă de aur.

Uobatra Valentin Andreae, Die Chymische


Ilochzclt des Christian Rozencreuz,
Stras-
sbourg, Zetzner, 1919, 1)

Găsesc în sus pomenitul file menţionată1 o trompetă.


Alaltăieri în pcriscop încă nu ştiam cît e de importantă.
Aveam doar o referinţă, destul de palidă şi marginală.

în timpul lungilor după-amieze de la Garamond,


dteodată Belbo, împovărat de vreun manuscris, înălţa
ochii de pe foi şi încerca să-mi abată atenţia şi mie, care
tocmai paginam bunăoară la masa din faţă nişte gravuri
vechi ale Expoziţiei Universale, şi se lăsa furat de vreo
evocare, avînd grijă să tragă imediat cortina atunci cînd
vedea că îî iau prea în serios. Reevoca propriu-i trecut,
dar numai cu titlu de exemplum, pentru a pedepsi vanita-
tea emva. ..Eu mă întreb unde o s-ajungem pî'iiă la urmă",
zisese el într-o zi.

„Vorbiţi de amurgul occidentului ?"

,,Ce, că apune ? La urma urmei e specialitatea lui, nu
crezi ? Nu, vorbeam de lumea asta care scrie. Al treilea
manuscris într-o sâptămmă, unul despre dreptul bizantin,
unul despre Finis Austriac şi al treilea despre sonetele
lui'Bafto. Sint lucruri cu totul diferite, nu ţi se pare?"

,,Ba mi se pare". : -

,;Ki -bine, ţi-ai fi închipuit că în toate trei apar la un
moment dat Dorinţa şi Obiectul iubirii ? E o modă. Mai
înţeleg să intre aici Bafvo, dar dreptul bizantin..."

, JiC aruncaţi şi dumneavoastră la coş".

„Nu, că sînt lucrări deja finanţate complet de C.N.Pv.,
şi apoi nu smt rele. Cel mult îi chem pe cei trei şi-i întreb

pot sari peste rînduriie astea. Şi ei ne fac nonă destule

,,$i cave poate fi obiectul iubirii în dreptul bizantin ?"

,,A, există întotdeauna calea de a-1 introduce. Fireşte

i dacă în dreptul bizantin exista un obiect de iubire,



■ mi c col de care zice ăsta. Nuc niciodată ăla."

„Care ?"


,,Ala care crezi că esle. Odată, să fi avut cinei sau
i ani, am visat că aveam » trompetă. Aurită. Ştii, unui
ilni visele alea în care simţi eă-ţi curge miere în vino,
un soi de poluţie nocturnă, cum poate să aibă şi un
iiupuber. Nu cred să fi fost vreodată mai fericit decît in
ni ci vis. Niciodată. Bineînţeles că la deşteptare minam dat
'cama că trompeta nu era nicăieri şi am începui să pîîru;
ca un viţel. Am plîns toată ziua.. Cu adevărat lumea ace:-::
tiu dinainte de război, să fi fost prin '38, era o luni
ifiracă. Azi, dacă aş avea un fiu şi l-aş vedea atît de
disperat, i-aş zice hai să-ţi cumpăr o trompetă — era vorba
de o jucărie, doar n-ar fi costat o avere. Aloc met nki
măcar nu le-a trecut prin minte. A cheltui, pe-atunci, eya
un lucru serios. Şi lucru serios era şi să educi copiii să
mu aibă tot ce-şi doresc ei. Nu-mi place supa de var^a,
iceam eu — şi era adevărat, doamne, varza din supă Inai
l.icea greaţă. Nici vorbă ca ei să zică bine, azi treci peste

■ upă şi mănînci numai felul doi (nu eram săraci, aveam


folul întîi, felul doi şi desert). Nu, domnule, mariîhei
ceea ce este la masă. Mai degrabă, ca soluţie de compro-
mis, bunica se apuca să scoată firele de varză din farfuria
mea, lanţ. cu lanţ de viermişori, firicel cu firicel, iar cu
itebuia să mănînc supa depurată, mai scîrboasă tfecH
mainte, şi deja era o concesie pe care tata o dezaprobi:'.

„Dar trompeta ?"

Mă privise czitînd : „De ce te interesează atît de mutl
< i-ompeta ?"

„Pe mine, nu. Dumneavoastră aţi vorbit de trompetă


ni legătură cu obiectul iubirii care nu c cel ce trebuie.,."

„Trompeta... în seara aceea trebuiau să vină unchiul

,;i mătuşa mea de la ***, nu aveau copii şi eram nepoiui

lor preferat. Ma văd ei plîngînd după fantasma aia dt-

i'Ompetă şi zic că or să aranjeze ci totul, a doua zi fiveam

a mergem la Upim, la magazin, unde era un raion întrog



Yüklə 1,55 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin