4 Iulie 2016 Statele Unite ale Americii au împlinit 240 de ani



Yüklə 228.56 Kb.
səhifə2/3
tarix30.01.2018
ölçüsü228.56 Kb.
1   2   3

Fată cu părul blond

Pudica



Bal la palat



Peisaj parizian

Stradă parziană


Notre Dame pe ploaie
Emilian Lăzărescu este unul dintre puținii artiști autohtoni care au resimțit o apropiere profundă de societatea sfârșitului de secol XIX, în ultimele reminiscențe ale Belle Epoque-ului burghezesc, ce dispărea în preajma Primului Război Mondial. Pictorul ajungea destul de tânăr în Franța, la 26 de ani, în 1904. Concomitent cu perioada în care era audient în atelierul lui Ernest Hébert, reprezentant al romantismului și simbolismului francez, Lăzărescu era admis în Société Nationale de Beaux-Arts, pentru ca în anii ce urmau (1906-1910) să fie bursier al Școlii de Belle Arte din Paris, urmând cursurile lui Luc-Olivier Merson. Activitatea în Paris pare să se oprească în preajma războaielor balcanice (1913), însă acei ani petrecuți în capitala artelor aveau să înrădăcineze în stilul lui Lăzărescu o pasiune puternică pentru teme tangente cu simbolismul. (I.P.)
Un cusur major al criticii de artă româneşti este acela că a trecut cu vederea mulţi creatori, pe care, în ciuda talentului şi a aprecierii de care s-au bucurat în perioada vieţii, posteritatea i-a uitat. Timpul şterge orice urmă, singura mărturie a existenţei lor în istoria artelor româneşti fiind câteva lucrări, care de cele mai multe ori şi ele trec neobservate ani de-a rândul. Situaţia aceasta se aplică şi pictorului Emilian Lăzărescu (1878-1934). Deşi expoziţia pe care a deschis-o în 1924 la Bucureşti, precum şi participarea din anul următor la Salonul Oficial s-au bucurat de aprecieri elogioase ale criticii vremii, lucrările sale s-au pierdut în Franţa în timpul numeroaselor sale călătorii, iar numărul mic al pieselor rămase în ţară nu au trezit intersul criticilor. (Valentina Iancu)


Strada pe ploaie

Pamfletul lunii: Discurs la intrarea unei țări estice în Europa - de Mircea Dinescu

www.catavencii.ro; 5 July 2016

România n-are nevoie să iasă din Europa, pentru că ea a ieșit deja în clipa în care a intrat.

Văduvită brusc de patru milioane de persoane cu chef de muncă și de cîștig, putem afirma că la ora asta sîntem o țară nevertebrată, de servicii auxiliare, unde înfloresc paznicii și bodyguarzii, de vreme ce afișul de pe poarta unei ferme din Oltenia, care oferă posturi de mecanici și tractoriști, fîlfîie de doi ani în bătaia vîntului.

De fiecare dată cînd aud că un român isteț a ajuns președinte de multinațională în Occident, mai depun un buchet de flori și mai aprind o lumînare pe mormîntul învățămîntului românesc, care se autodevorează prin export. Exact în ziua cînd dascălii s-au hotărît să-i mai cînte o dată lui Iohannis, la poarta zăvorîtă a Cotrocenilor, aria robilor din opera Nabucco, am avut șansa de a călători într-un compartiment de tren cu o distinsă profesoară de chimie, care mi-a mărturisit că s-a lăsat de meserie și s-a angajat îngrijitoare la un cămin de bătrîni paralitici din Viena, cu un salariu de opt ori mai mare decît cel din învățămîntul românesc. Știindu-mă amator de vorbe buruienoase, mi-a oferit fără jenă și definiția meseriei de român: “Am ajuns ștergătorii de cur ai Europei, domnule Dinescu”.

Ce puteam să-i răspund? M-am bîlbîit o țîră, m-am fîstîcit și pînă la urmă i-am recitat, ca pe o scuză, un poem premonitoriu din volumul O beție cu Marx:

 


În biserică

hoțul rușinat își ascunde mîinile în buzunarul episcopului

să nu i le vadă bunul Dumnezeu.

Țăranul îi strigă fiului cu tălpoaiele mari

să-și pitească bocancii uitați lîngă șură

vin musafirii

și, vorba aia, avem și noi mîndria noastră națională,

că vin turiștii japonezi

cu piciorușele lor de vrăbiuță

țup-țup, țup-țup

să ciugulească grîul, floarea-soarelui, ochii lui Van Gogh.

Și dintr-odată

se lasă ora tandreții deasupra spitalului municipal

și alcoolicul internat pentru dezalcoolizare

alintă spirtul medicinal uitat de felceriță pe noptieră

numindu-l “lichior de viorele”,

adio, mamă”, “te-am zărit printre morminte”,



apoi deschide fereastra și strigă:

Bine-ai venit, Societate de consum,



fă-ne și tu felul,

ia-ne de proaspeți,

strunjește-ne din pietricelele de la rinichi zaruri norocoase.

De astăzi, curului n-o să-i mai spunem tovarășe, ci dumneavoastră,

de mîine o să mă scoateți afară din cîrciumă

mai greu ca pe Shakespeare din Enciclopedia Britanică”.





 Cuvinte și expresii românești greșite sau rău folosite: Rodica ZAFIU | cuvinte nepotrivite

reprodus după ziarul Dilema Veche
Singuratic şi depresat

Creşte în permanenţă lista cuvintelor moderne, aparţinînd lexicului cultural creat în secolul al XIX-lea, pe baza latinei şi a altor limbi romanice, pe care astăzi le concurează forme recente, analogice, adesea imitate după engleză. Uşurinţa cu care se reinventează forme şi sensuri se leagă, din păcate, de o anume ignoranţă. Nu cred că cineva cu o cultură medie, fie şi dobîndită prin intermediul unor emisiuni şi lecturi de popularizare, poate să uite de existenţa în română a verbului a deprima şi a participiului său folosit adjectival, deprimat, astfel încît să simtă nevoia de a (re)crea verbul a depresa şi adjectivul depresat. Noile forme există însă în uzul actual incult sau doar neglijent, ba chiar li se pot găsi deja destule atestări în Internet şi în mass-media. Verbul apare mai ales la prezent: „să alerg de unul singur mă depresează“ (computergames.ro); „mă depresează atitudinea ta şi eu cum sînt o persoană pozitivă… îmi strici buna dispoziţie“ (roportal.ro); „vremea asta mă depresează“ (elady.ro). Adjectivul este chiar mai frecvent folosit: „am un prieten depresat… ajutor!“ (eva.ro); „atunci cînd te simți singuratic și depresat este nevoie să stai de vorbă cu tine“ (ea.md); „sînt depresată rău de tot“ (forum.desprecopii.ro). În unele cazuri, textele conţin şi alte forme care indică nivelul cultural al vorbitorului sau uşurinţa cu care se amestecă limbile: „Hey TPU vă rog frumos ajutaţimă sunt foarte depresată. (…); Am decît o prietenă care ies mereu cu ea“ (tpu.ro; ca întotdeauna, am adăugat doar diacriticele, pentru a uşura înţelegerea); „Nu că maybe eşti depresată ci cu siguranţă eşti depresată“ (roportal.ro).

În multe limbi moderne există cultisme care pornesc de la verbul deprimo, deprimere, depressi, depressum – „a apăsa în jos“ – şi de la substantivul depressio, -onis „lăsare în jos, coborîre“. Româna a împrumutat din latină şi franceză verbul a deprima (fr. déprimer); substantivul depresiune/depresie ilustrează tiparul dublu de adaptare a acestui tip de cultisme, în -iune şi -ie, pornind de la forma latină (care permite ambele terminaţii), de la franceză (dépression), eventual şi de la alte limbi care au preluat forma latină. Specializarea formei depresie pentru sensul psihologic şi a formei depresiune pentru cel geografic e de dată recentă: în DEX ambele sînt considerate variante ale aceluiaşi cuvînt, fiind tratate în cadrul aceluiaşi articol.
A depresa şi depresat se pot explica prin tendinţa vorbitorilor de a regulariza formaţiile lexicale ale limbii; în cazul de faţă, întărind legătura cu substantivul depresie. A depresa e mai transparent, mai direct legat de depresie decît a deprima, pentru vorbitorul mai puţin cultivat. E totuşi puţin probabil ca verbul să se fi format spontan de la depresie; a funcţionat mai curînd influenţa englezei, prin seria alcătuită din verbul to depress, adjectivul depressed şi substantivul depression. Influenţa englezei nu mai este astăzi una care să presupună un grad înalt de cultură: prin Internet şi prin mass-media ea acţionează şi asupra unor vorbitori care au mari lacune în stăpînirea limbii materne.

Cei care „inventează“ un verb a depresa, pornind fie direct de la depresie, fie de la verbul englezesc depress, pot să nu ştie că forma exista deja în limbă, cu alte sensuri. Verbul a depresa, înregistrat de dicţionarele noastre ca termen tehnic, cu accepţiile „a desface cu presa un ansamblu de două piese care au contact forțat“; „a rări puieții crescuți prea des, pentru a permite dezvoltarea normală a celorlalți“; „a modifica proprietățile superficiale ale minereurilor cu ajutorul depresantelor“ (DEX), e un împrumut din franceză, unde dépresser a fost înregistrat tot ca tehnicism. În sensul acesta, de altfel, e folosit azi mai ales la supin: „trusa universală pentru depresat pivoţi“ (pieseauto.ro). În ultima vreme, verbul a depresa (mai ales participiul depresat) e utilizat ca termen economic şi financiar, traducînd terminologia din engleză (unde depressed market e o piaţă cu activitate redusă, mai puţini bani şi posibilităţi de angajare): „piaţa va fi depresată, va intra intr-un proces de comprimare, ceea ce va duce la scăderea valorii tuturor activelor imobiliare“ (stirileprotv.ro).

Explicaţiile pentru apariţia unor forme nu lipsesc niciodată: ele nu reduc din efectul deprimant (pentru cititorul cultivat) şi stigmatizant (pentru vorbitorul ingenuu) al utilizării lor.


Proză scurtă: Părăsită în ziua nunţii - de Alexandru-Radu Săvulescu

reprodus după www. Liternet.ro; 24.05.2016
Una din experienţele traumatizante pe care mi-o amintesc zilnic, când îmi văd degetele de la picior, este piatra de moară care mi-a strivit în copilărie o unghie, pe când mă jucam în curtea dispensarului de ţară unde lucra tata, la Radovan. Nu mai ţin minte detalii, eram prea mic. Cred că piatra era sprijinită de un zid, iar eu am tras de ea. Cert este că mi-a căzut pe picior. Am avut o unghie, cea de la degetul mare, complet strivită.

Tata m-a dezinfectat şi apoi m-a dus urgent acasă, iar unchiul meu şi-a exersat cu răbdare talentul de chirurg scoţându-mi în baie, cu penseta, bucăţile de unghie din deget.

Încet-încet, unghia a crescut la loc, chiar dacă nu perfectă. E şi acum puţin strâmbă, ceva mai groasă, uşor neregulată, şi destul de greu de tăiat când creşte.

Altă rană care s-a vindecat greu, şi pe care o simt zilnic, când mă bărbieresc, e pe gât. Într-o zi, pe când ne certam dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc - disputele deveniseră ceva obişnuit din prima noastră zi de căsnicie - Silvia s-a repezit la mine. Nu m-am ferit, pentru că mi se părea ciudat să mă feresc de propria mea soţie. Silvia nu s-a oprit însă. Şi-a înfipt unghiile în gâtul meu. Abia când am simţit arsura rănii am sărit un pas înapoi. Silvia s-a îngrijorat când mi-a văzut pieptul plin de sânge. Rana s-a dovedit însă a fi superficială. Dar cicatricea mi-a rămas. Uneori, când sunt neatent la bărbierit, mă mai tai în acel loc.

Ne-am căsătorit religios într-o zi frumoasă de septembrie. După biserică, ne-am dus cu toţii să sărbătorim în casa bunicilor, de unde eu mă mutasem ca să-i fac loc lui Tata cu soţia şi fetiţa. Multe lucruri au mers prost atunci. Dar cea mai ciudată întâmplare a avut loc a doua zi.

Era perioada în care automobilele puteau circula o duminică da una nu, după cum aveau numărul de înmatriculare, par sau impar. Era o lege apărută ca să limiteze cererea de benzină, unul din multele produse de larg consum care începuseră să lipsească cronic din România acelor vremuri. Cum Rosinanta - Trabantul meu turcoaz - nu avea numărul bun pentru duminica respectivă, iar Tata plecase la ţară cu Dacia lui, am apelat la mătuşa mea ca să pot aduce acasă cele câteva cadouri primite la nuntă, în special buchetele de flori. A fost de acord să-mi împrumute Dacia ei portocalie, dar cu o condiţie - să i-o returnez imediat ce termin. Am acceptat fără să mă gândesc la consecinţe.

Am adus acasă tot ce era de adus, după care m-am pregătit să plec.

- Pleci?


- Da, trebuie să duc maşina înapoi.

Tăcere.


A durat poate o oră până am revenit. La întoarcere, Silvia stătea să explodeze:

- Cum ai putut să mă părăseşti în ziua nunţii?

Am fost atât de surprins de absurdul întrebării, încât n-am ştiut ce să-i răspund. Aveam însă o treabă de terminat, florile stătuseră cam mult nedesfăcute, aşa încât am început să caut vaze şi ulcele de lut prin debara. Le-am umplut cu apă, şi le-am adus în casă.

În tot acest timp Silvia mă urma oriunde m-aş fi dus, continuând să ţipe la mine, tot mai enervată.

În linişte, crezând că se va calma dacă nu-i răspund, am început să desfac buchetele, şi să pun florile în vaze.

Însă pe măsură ce avansam cu munca, Silvia, în loc să se liniştească, devenea tot mai agitată. Tonul vocii ei atinsese acel nivel înalt, nesuferit, care-mi zgâria urechile.

Tăceam, văzându-mi de treabă. Desfăceam buchetele şi aranjam florile în vaze. Când şi-a dat seama că n-am de gând să-i răspund, a trecut la acţiune. S-a apropiat ameninţător de mine, m-a împins, a smuls florile din vaza pe care tocmai o terminasem de aranjat, şi mi le-a aruncat în faţă, împroşcând cu apă pe pereţi.

În acel moment am explodat, nu m-am mai putut controla.

- Asta vrei? Poftim atunci!

Şi m-am repezit la flori, smulgându-le de data aceasta eu din vazele în care tocmai le aranjasem. Le scoteam, şi le rupeam.

În timpul acestui masacru, Silvia m-a privit în linişte, nemişcată. Mi-a întors apoi spatele, şi s-a dus în dormitor, trântind uşa după ea.
Am rămas singur printre resturile de flori şi băltoacele de apă. Dar n-am putut suporta mult timp acea privelişte dezolantă, şi am ieşit să mă răcoresc, învârtindu-mă preţ de vreun sfert de oră pe străzile din jur. Furia mi-a fost înlocuită treptat de un puternic sentiment de vinovăţie. M-am îndreptat în grabă spre casă. Când am intrat pe uşă, intenţia mea fermă era să-i cer iertare Silviei. N-am avut cum s-o fac, fiindcă ea dormea liniştită, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Florile zăceau în continuare trist pe jos, rupte, sfâşiate, aşa cum le lăsasem. Mi-a luat ceva timp ca să fac curat. Am dus jos, la tomberoanele de gunoi ale blocului, un întreg morman de frunze, flori şi tulpini. Din zecile de buchete aduse cu maşina de împrumut, în casă n-a mai rămas nici măcar o floare.

(Bucureşti, 2009-2016)

Opinii: Basarabia NU e România - de Mihai Buzea

www.contributors.ro; iulie 7, 2016



Like15

Și nici nu va fi în următorii ani, dacă următorul raționament e corect: comunismul a murit, dar comuniștii, nu. Iar cât timp trăiesc comuniștii, Republica Moldova (RM) nu va fi nici România, nici asemeni României, nici în România, nici în Uniunea Europeană. Va fi exact ce este acum.

În mintea mea, comuniștii nu sunt cei care s-au îmbogățit ca-n basme după 1989 (în România) sau după 1991 (RM); aceia au fost și ei comuniști, da, dar puțini („Inner Party”, zice George Orwell). Când spun „comuniști”, mă refer la milioanele de oameni (unii, membri de partid, alții, nu), cărora comunismul le-a plăcut. Adică cei care au prins „comunismul bun” și îl păstrează în memorie ca pe o perioadă de aur a vieții lor, ceea ce este chiar adevărat. Erau tineri, munceau mult, câștigau mult, cheltuiau mult, aveau la dispoziție sute de portițe de ascensiune socială (nu iau în discuție moralitatea acestor „portițe”!); în fond, făceau exact ce facem noi acum: eu, care-mi permit să scriu acest text pe gratis, și dumneavoastră, care vă permiteți 4 minute din timpul de muncă (și de produs bani) pentru a-l citi. Noi, dumneavoastră și cu mine, trăim acum „capitalismul bun” după care vom plânge cu lacrimi cât sarmaua, peste 30 sau 40 de ani. Vom fi ce sunt comuniștii acum, în RM și-n România: nostalgici după copite de cai morți.

Basarabia nu e România și pentru că, în cele două (actuale) țări, „comunismul bun” n-a fost același comunism, cel puțin ca timp. Istoricii împart comunismul românesc în vreo cinci perioade, care nu mă interesează; oamenii simpli din România plasează „comunismul bun” în deceniul 1965-1975, cu nenumărate variațiuni personale, dar, în linii mari, „de când s-a certat Dej cu rușii” și până „a-nceput Ceaușescu să plătească datoria externă” (adică 1964-1979). Asta înseamnă că un om care a prins „comunismul bun” în cea mai productivă perioadă a vieții sale (între 25 și 35 de ani) este născut în 1940 și are acum 76 de ani, deci încă (aproximativ) un deceniu în care va mai putea lua parte la vot; poate ceva mai puțin, poate ceva mai mult, asta nu știu, numai Dumnezeu știe. Dar oamenii simpli din RM plasează „comunismul bun” în deceniul 1975-1985, din nou, cu nenumărate variațiuni personale: în linii mari, de la reformele lui Kosîghin din 1973 până la cele ale lui Gorbaciov din 1985. Din câte mi-au povestit nostalgicii URSS-ului, chiar dacă Imperiului nu-i era bine în acea perioadă (zastoia brejnevistă), în RM s-a investit foarte mult, micul comerț paralel mergea formidabil, șpăgile circulau și toată lumea era mulțumită, în afara câtorva românofoni, a căror voce n-o lua nimeni în seamă, din moment ce nivelul de trai era mult mai bun decât cel din România. Ergo, un om din RM care a prins „comunismul bun” este născut în jurul anului 1950, are acum 66 de ani și va lua parte la vot încă 20 de ani de acum încolo. Sau ceva mai puțin, poate ceva mai puțin. Irelevant.

Relevant este cum anume va vota acest om, în cazul în care proiectul unionist va fi supus unui referendum, poate chiar în 2018, așa cum speră activiștii unioniști din RM și din România. Va vota așa cum toți știm, dar ne prefacem că nu știm: va vota împotrivă. Dar „omul nou” din România, comunistul din România, oare cumva vota? Da, exact. Tot împotriva unirii. Întrebare: de ce?

Pentru că nu vrea niciun proiect, pentru că nu-l interesează niciun fel de proiect, indiferent de natura lui, fie proiect politic (unirea), fie proiect social (reforma), fie proiect economic (TIFF, să zicem); el vrea un singur lucru. Își vrea viața înapoi. Punct!

Iar aici se cască încă o prăpastie între comunistul de România și comunistul de RM: pe lângă că-i cu zece ani mai bătrân, comunistul de România vrea ceva ce știe că nu se poate („dac-ar învia domnul Ceaușescu…”), pe când mai tânărul comunist de RM vrea ceva ce se poate: să fie iar URSS. Bine, nu e obligatoriu să se cheme tocmai așa, dar, de putut, se cam poate! Și ce bine o să fie atunci…

Revenind la proiectul unionist, sper să-mi permiteți să fiu subiectiv și să dau glas unei mari frustrări personale legate de evoluția acestui proiect: este mult mai avansat în RM decât în România. Nu în sens concret, nu, deloc (trenul „Unirea” face patru ore de la Iași la Chișinău, gazoduct nu există, conectori de energie electrică nu există etc), ci în sens de „subiect despre care se discută”: acolo se poartă o dezbatere publică, uneori foarte îndârjită, uneori cu derapaje total nesportive, dar important este că subiectul se află în mințile oamenilor, fie că-s „unioniști” sau „stataliști”. Aici nu se poartă nicio dezbatare. Când și când, un scribălău ca mine strecoară câte-un articolaș, comentatorii îi explică că-i prost, iar cu asta, basta. Am rezolvat și unirea!

Până când noi, scribălăii, nu vom găsi vorbele potrivite pentru milioanele și milioanele de comuniști din România și din RM, proiectul unionist nu are nicio șansă de-a trece la un referendum. Niciuna! Până când nu vom explica simplu, simplu, cu ce se alege omul după unire, el n-o va vota: nu-și va vinde trecutul lui de aur pe un viitor pe care nu știe dacă-l mai apucă, și care, în plus, nici nu-i spune nimic: unire? De ce? Ca să ce?

În ceea ce mă privește, nu mi-aș fi permis să scriu acest text, cu implicațiile lui clare („Vreți unire? Așteptați încă 20 de ani, să moară generațiile lui ’40 și ’50!”), dacă nu mi-aș fi răspuns demult la întrebare. Personal, cred că din unire o să m-aleg cu reforma (administrativă, dar nu numai) a statului român. Unirea între România și RM va presupune un efort colosal al întregului aparat de stat, care, fie că vrea sau nu, va trebui să treacă printr-un amplu proces de reformă (cel mai probabil, sub supraveghere germană, având în vedere experiența acumulată între 18 mai și 3 octombrie 1990, când reunificarea Germaniei a fost legalizată. Cel puțin pe hârtie, că problemele nici azi n-au fost rezolvate în întregime). Reforma acestui stat anchilozat n-o pot vedea fără digitalizarea întregii birocrații. Cărui contribuabil nu i-ar conveni așa ceva?

Din lumea banilor: Investiții imobiliare (Partea I-a) -de Ionuț Plesnicuțe
În ediţiile trecute ale rubricii Din Lumea Banilor am vorbit depre derivative şi commodities. Aceste instrumente financiare fac parte dintr-o categorie de investiţii mai mare numită investiţii alternative. Din această categorie mai fac parte: investiţiile imobiliare, investiţiile în companii private şi hedge funds. În următoarele ediţii vom discuta priniciiple de bază ale acestor investiţii, începând cu o discuţie despre investiţiile imobiliare.

Principalele avantaje ale investiţiilor imobiliare sunt:



  • leverage – împrumuturi de capital pentru a cumpăra o proprietate si care duc la o mai mare rată de profitabilitate. În trecut aceste împrumuturi puteau fi până la 90% din valoarea de piață a proprietăţii imobiliare. După criza financiară din 2008, această rată a scăzut, aflându-se în momemtul de faţă undeva în jur de 75% din valoarea proprietăţii. De asemenea, leverage-ul dă posibilitatea unui investitor să controleze mai multe proprietăţi cu o sumă finită de bani.

  • Evitarea de taxe şi impozite – clădirile sunt depreciate în contabilitate, fapt care ajută compania să plătească taxe şi impozite mai mici. De asemenea, sunt situaţii în care proprietarul poate amâna plata impozitelor până în momentul în care clădirea e vândută.

  • Protecţie împotriva inflaţiei. În perioade de inflaţie, investiţiile imobiliare au tendinţa de a se aprecia cel puţin la acelaşi nivel cu inflaţia. În perioade de inflaţie accentuată, activele deţinute sub formă de capital au tendinţa de a pierde din puterea de cumpărare.

Piaţa imobiliară oferă diferite tipuri de investiţii cu avantaje specifice diferitelor tipuri de investitori.

    1. Pământ – oferta e limitată, în timp ce cererea creşte continuu. Profitul din pământ e în principal realizat prin aprecierea terenului care depinde de cerere şi ofertă. Cererea depinde foarte mult de planurile de creştere a comunităţilor din jur. Fiind o investiţie cu o lichiditate relativ scăzută, în general e dificil de a folosi leverage în asemenea tranzacţii.

    2. Complexe de apartamente – asemenea investiţii cer o implicare destul de mare a proprietarului. Principalii factori luaţi în considerare înaintea unei asemenea investiţii sunt numărul de apartamente şi nivelul de venituri realizat. De asemena, factori precum locaţie, convenienţă şi mediu ambiant sunt consideraţi. Complexele rezidenţiale sunt considerate investiţii lichide deoarece un număr mare de investitori sunt familiari cu asemenea tipuri de investiţii. Datorită lichidităţii ridicate, investitorii pot folosi niveluri ridicate de leverage – până la 90% din valoarea de piaţă. De asemenea, rata de profitabilitate poate creşte şi prin aprecierea valorii de piaţă a complexului rezidenţial. Principalele riscuri ale acestui tip de investiţie sunt reprezentate de greutatea cu care o asemenea investiţie e începută. Terenurile desemnate pentru asemenea construcţii sunt rare. În plus, constucţiile trebuie să îndeplinească condiţii din ce în ce mai stricte, care în final cresc costul total al construcţiei.

    3. Spaţii de birouri – în general valoarea de piaţă a acestor construcţii depinde foarte mult de cât de profitabile sunt afacerile din zona respectivă. Cele mai importante aspecte sunt: locaţie convenabilă, un mix compatibil de chiriaşi şi o imagine prestigioasă dacă e posibil. Acest tip de investiţie imobiliară cere o implicare activă a proprietarului mai ales în cazul în care clădirea nu e închiriată doar unei singure companii. Aceste investiţii oferă o lichiditate moderată dar profitabilitatea vine din două surse: chiria lunară şi creşterea valorii de piaţă. Principalele riscuri sunt reprezentate de dezvoltarea iniţială a proiectului, menţinerea unui management calificat sau uzura morală a clădirii. În general, proprietarii de spaţii de birouri sunt oameni bogaţi care îşi permit să investească sume mari de bani la iniţierea proiectului.

    4. Spaţii de depozitare (warehouses) – valoarea lor de piaţă depinde foarte mult de activitatea comercială unde sunt situate. Pentru a-şi menţine valoarea, spaţiile de depozitare trebuiesc construite pentru a putea fi ajustate la noi metode şi tehnici de depozitare şi transport. De exemplu în anii 50, multe depozite au fost construite având tavanuri joase şi spaţii mici între rafturi. Ca urmare, în anii 80 aceste depozite au devenit inutilizabile deoarece au făcut imposibilă folosirea de motostivuitoare. Lichiditatea unei asemenea investiţii este moderată, dar cash flow-ul generat este mai mare comparat cu alte investiţii imobiliare. Principalul risc e reprezentat de o largă ofertă de spaţii de depozitare şi automat o scădere în venituri. Acest lucru se datorează faptului că spaţiile de depozitare necesită investiţii financiare mici şi sunt foarte uşor de construit şi manageriat.

    5. Centre comerciale – valoarea de piaţă depinde foarte mult de puterea de cumpărare a populaţiei din împrejurimi. Pentru o mai mare atractivitate, centrul comercial trebuie să aibă o locaţie convenientă şi să ofere largi spaţii de parcare. De asemenea, mixul de chiriaşi trebuie să fie potrivit pentru populaţia din zona tributară. Centrele comericale necesită un management activ şi cunoştinţe de negociere a contractelor cu marii retaileri. Principalele riscuri sunt reprezentate de o investiţie financiară iniţală mare şi o lichiditate relativ scăzută. Alte riscuri posibile sunt uzura morală sau construirea de noi centre comerciale în apropiere, mult mai moderne. Un mare dezavantaj al centrelor comerciale e faptul că anchor tenants (chiriaşii ancora) cer anumite facilităţi pentru a deveni parte din centrul comercial. Cel emai des întâlnite facilităţi cerute sunt teren gratuit pentru a construi magazinul, chirie lunară mică care nu e rentabilă pentru dezvoltator sau chiar bani pentru marfa din inventar.

    6. Hoteluri – cererea pentru asemenea construcții e generată de turişti şi călătoriile de afaceri. Aceste investiţii imobiliare cer un management activ, oferă o lichiditate scăzută şi oferă un nivel de leverage scăzut.

În articolul următor vom discuta diferite metode pentru a evalua şi analiza posibile investiţi în active imobiliare.








Date și fapte: 450 de ani de la moartea lui Nostradamus.

Și o ultimă interpretare a Profețiilor.

La 2 iulie 1566, cel cunosut sub numele Nostradamus pleca la cer.

Michel de Nostredame (1503-1566) avea 63 de ani și a fost un faimos medic, cabalist și farmacist francez. 
Celebritatea sa se datorează lucrării Les Propheties, a cărei primă ediție a apărut în 1555.
 Mai puțină lume știe că unul intre cei mai importanți interpreți ai Profețiilor a fost românul Vlaicu Ionescu (foto 2) care a decriptat, la începutul anilor 80, că în anul 1989 comunismul va cădea în Europa, 
Ultima interpretare a Profețiilor sale, scrise într-un limbaj misterios, spune că al treilea razboi mondial va începe când cămila va bea apă din Dunare si Rhin. 
Camila ar semnifica o coaliție formată din statele arabe ce vor invada Europa, ajungând tocmai până la Dunare și Rhin. 
Desi acest scenariu era considerat departe de a se produce în următorii 20 de ani, odată cu numărul mare de imigranți din statele arabe care ajung în Europa, lucrurile stau diferit. 
Dintr-o altfel de perspectivă, „Camila” poate fi populația arabă care trăiește cu precădere în Franța si Germania. (Text preluat după facebook.com/Neuromed)




Dostları ilə paylaş:
1   2   3


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə