A course in miracles

la generat, şi reprezintă dorinţa egoului de ai învinovăţi pe alţii,

sacrificându-ne pe noi înşine şi proiectând responsabilitatea pentru

acest atac asupra celorlalţi.

Cauza şi efectul

Ele se află în raport de interdependenţă, dat fiind că existenţa

unuia atrage după sine existenţa celuilalt; de aici rezultă că ceva, care

nu este cauză, nu poate exista, întrucât tot ce este există are efecte.

În cunoaştere: DUMNEZEU este singura CAUZĂ, şi FIUL SĂU Îi

este EFECTUL.

În percepţie: Păcatul separării este cauza visului despre suferinţă

şi moarte, care este,

la rândul său, efectul păcatului; iertarea ridică păcatul, prin faptul

că arată celorlalţi că "păcatele" lor nu au avut nici un efect asupra

noastră; dacă păcatul nu are nici un efect, el nu poate fi cauză şi, prin

urmare, nu poate exista.

CERUL

Lumea cunoaşterii, în care sălăşluieşte Dumnezeu şi CREAŢIA SA,

în unitatea VOII SALE şi a SPIRITULUI SĂU; cu toate că lumea

percepţiei exclude CERUL; el poate fi reflectat (oglindit) aici în relaţia

sfântă şi în lumea reală.

CHRIST

A DOUA PERSOANĂ a TREIMII; UNICUL FIU AL LUI DUMNEZEU sau

totalitatea FIINŢEI; SINELE, pe care DUMNEZEU La creat prin

extinderea SPIRITULUI SĂU; cu toate că CHRIST este CREATOR

asemenea TATĂLUI SĂU, el nu este TATĂL, fiindcă DUMNEZEU La

creat pe CHRIST, dar CHRIST nu la creat pe DUMNEZEU.

(Notă: CHRIST nu se confundă în mod exclusiv cu Isus.)

Clipa sfântă

Intervalul de timp în care alegem iertarea în locul vinovăţiei,

miracolul în locul reproşului, SFÂNTUL DUH în locul egoului; este o

expresie a acelei fărâme de bunăvoinţă din partea noastră de a trăi

prezentul care se deschide către eternitate, în loc de a ne crampona de

trecut, care ne ţine ferecaţi în iad; mai este folosit pentru a desemna

clipa sfântă finală, apogeul tuturor clipelor sfinte pentru care am optat

pe cărarea noastră.

Creaţia

Extinderea fiinţei sau spiritului lui DUMNEZEU, a CAUZEI, al cărei

efect este FIUL SĂU; este descrisă ca fiind PRIMA VENIRE A LUI

CHRIST; este funcţia FIULUI în CER, de a crea precum Dumnezeu La

creat pe El.

(Notă: Creaţia există numai a nivelul cunoaşterii şi nu este identică

cu creativitatea, aşa cum "cunoaştem" din lumea percepţiei.)

Credinţa

Expresia deciziei noastre de a ne pune încrederea în ceva;

libertatea de a crede în ego sau în SFÂNTUL DUH, în iluzia păcatului

din ceilalţi sau în adevărul sfinţeniei lor ca FII ai lui DUMNEZEU.

Cunoaşterea

CERUL, dar şi lumea lui DUMNEZEU şi a Creaţiei Sale unite, înainte

de separare; în cunoaştere nu există diferenţe sau forme şi, de aceea,

ea exclude lumea percepţiei; a nu se confunda cu termenul curent de

"cunoaştere", care conţine un subiect ce "cunoaşte" şi un obiect care

este "cunoscut"; aici cunoaşterea se referă la experimentarea curată,

lipsită de distincţia dintre subiect şi obiect.

Dar / Har

În cunoaştere: Darurile lui DUMNEZEU sunt iubirea, viaţa şi

libertatea. Ele nu pot fi niciodată luate, cu toate că în lumea aceasta

pot fi negate.

În percepţie: î.e.: darurile egoului sunt teama, suferinţa şi

moartea, cu toate că de cele mai multe ori n sunt recunoscute drept

ceea ce sunt; darurile egoului se capătă prin sacrificiu.

î.c.: Darurile lui Dumnezeu, SFÂNTUL DUH le transpune în iertare

şi bucurie, de care avem parte împărtăşindu-le cu ceilalţi.

Vezi: a dărui şi a dobândi.

În percepţie: iubirea se exprimă prin iertare; este sentimentul

dăruit nouă de DUMNEZEU, contrastând cu sentimentul propriu

egoului: teama; iubirea devine manifestă întotdeauna atunci când doi

se unesc.

JUDECATA DE APOI, JUDECATA CEA DIN URMĂ

Coincide cu sfârşitul Ispăşirii când, ca urmare a VENIRII DIN NOU

A CHRISTului, se va face discriminarea între adevăr şi iluzie şi se va

ridica toată vinovăţia, iar prin aceasta ni se va reîntoarce conştienţa că

suntem FIUL preaiubit al lui DUMNEZEU.

Liberul arbitru, libera voinţă

Există numai în lume iluzorie a percepţiei, unde se pare că FIUL

LUI DUMNEZEU ar avea puterea de a se separa de DUMNEZEU; de

vreme ce pe acest nivel alegem să fim separaţi, putem, tot aici, să

luăm hotărârea de a ne schimba atitudinea; această libertate a alegerii

între mentalitatea noastră şi cea corectă este singura libertate posibilă

în această lume.

Lumea

Nivelul I: efectul credinţei egoiste în separare, care îi este şi

cauza; gândul separării, căruia i sa dat formă; lumea în care este

expresia credinţei în timp şi spaţiu nu a fost creată de DUMNEZEU,

care transcende total timpul şi spaţiul; dacă nu se face referinţă în

mod expres la lumea cunoaşterii, termenul de lume se referă numai la

percepţie, lumea egoului post separationem.

Nivelul II: î.e.: Lumea separării întăreşte credinţa egoului în păcat

şi vină, prin care este menţinută aparenta existenţă a lumii acesteia.

î.c.: Lume devine locul în care ne învăţăm lecţiile iertării, un mijloc

didactic pe care SFÂNTUL DUH îl foloseşte ca să ne ajute să

transcendem lumea; prin urmare, rostul lumii este să ne înveţe că

lumea nu există.

Vezi: Lumea reală.

Lumea reală

Starea minţii, în care lumea percepţiei este eliberată, prin iertare,

de proiecţiile vinovăţiei cu care am împovărato; sa schimbat, aşadar,

atitudinea şi nu lumea, căci vedem prin viziunea lui CHRIST, care

binecuvântează în loc să judece; visul fericit al SFÂNTULUI DUH, care

reprezintă sfârşitul Ispăşirii şi care anulează gândurile noastre de

separare, ceea ce îngăduie lui Dumnezeu să facă pasul final.

Magia

Încercarea de a rezolva o problemă acolo unde ea nu se află;

strategia egoului de a eluda problema reală separarea de DUMNEZEU

şi de a o menţine cât mai departe de RĂSPUNSUL LUI DUMNEZEU;

vinovăţia este proiectată afară din mintea noastră, asupra altora (atac)

sau asupra propriului trup (boală), şi se încearcă rezolvarea ei acolo, în

loc să îngăduim ca SFÂNTUL DUH să o ridice din mintea noastră.

Mântuirea

ISPĂŞIREA sau abolirea separării; prin schimbarea atitudinii

noastre, care atrage după sine iertarea şi miracolul, suntem "mântuiţi"

de credinţa noastră în realitatea păcatului şi a vinovăţiei.

Mecanismele de apărare şi respingere, strategiile defensive

î.e.: mijloacele pe care le folosim pentru a ne "apăra" de propria

noastră vinovăţie şi teamă, precum şi de atacurile celorlalţi; cele mai

importante mecanisme de apărare sunt negarea şi proiecţia;

particularitatea lor este faptul că provoacă tocmai acel lucru de care ar

voi să te scape ("De ce ţie frică nu scapi" n. trad.), întrucât întăresc

credinţa în propria noastră vulnerabilitate, ceea ce, pe de altă parte,

ne amplifică teama şi credinţa că avem nevoie de apărare.

î.c.: mecanismele de apărare şi de respingere sunt interpretate ca

fiind mijloace pentru a ne elibera de teamă; negarea, de exemplu,

neagă negaţia adevărului, iar proiectarea vinovăţiei (culpabilităţii)

noastre devine mijlocul pentru iertarea vinei.

Mentalitate corectă

Acea parte a minţii noastre scindate care ascultă de SFÂNTUL DUH

Vocea iertării şi a raţiunii şi care alege să urmeze călăuzirea Acestuia

şi nu a egoului, pentru a se reîntoarce astfel la MENTALITATEA LUI

UNU.

Mentalitatea eronată

Acea parte a minţii noastre scindate care ascultă de vocea

păcatului, a vinovăţiei, a temerii şi atacului şi alege să dea ascultare

dictatului ei, fapt în urma căruia devenim şi mai prinşi în lumea

separării; este aproape întotdeauna identic cu egoul.

Mentalitatea LUI UNU

Este MINTEA lui DUMNEZEU sau MINTEA lui CHRIST; extinderea lui

DUMNEZEU, care este MINTEA unificată a FIINŢEI şi care

transcende atât mentalitatea corectă cât şi mentalitatea eronată;

MENTALITATEA LUI UNU nu există decât la nivelul cunoaşterii.

Mintea

În cunoaştere: Expresia Spiritului care lucrează; mintea şi spiritul

sunt cam acelaşi lucru; spiritul îi conferă minţii energia sa creatoare.

În percepţie: mijlocul prin care alegem; suntem liberi să credem

că mintea noastră poate fi separată sau despărţită de MINTEA lui

DUMNEZEU (mentalitate eronată) sau ce poate să-I fie restituită

(mentalitate corectă); termenul de minte nu se referă la creier, care

este un organ fizic şi, ca atare, un aspect ale egoului nostru sau al

sinelui nostru trupesc.

Miracolul

Schimbarea atitudinii, care ne preschimbă percepţia lumii egoului

lumea păcatului, vinei şi temerii în percepţia SFÂNTULUI DUH, o

percepţie a iertării; este expresia restabilirii unităţii cu aproapele

nostru, prin care se corectează şi se anulează eroarea separării;

miracolele transcend legile acestei lumi şi reflectă legile lui

DUMNEZEU; ele se înfăptuiesc de către SFÂNTUL DUH, sau Isus, prin

noi şi sunt mijlocul atât a vindecării noastre, cât şi a altora; a nu se

confunda cu accepţiunea tradiţională a miracolului ca fiind modificarea

unor fenomene exterioare.

Moartea

î.e.: mărturia ultimă pentru aparenta realitate a trupului şi pentru

separarea de CREATORUL nostru, care este viaţa; dacă trupul moare,

înseamnă că a trăit, deci şi făcătorul său egoul trebuie că este real şi

trăieşte: moartea este înţeleasă ca pedeapsa finală pentru păcatul

separării, comis de noi.

î.c.: părăsirea în linişte a trupului, după ce acesta şi-a îndeplinit

rostul de dispozitiv didactic.

Negarea

î.e.: eludarea vinovăţiei prin expulzarea din conştienţă a deciziei

care a generato, sustrăgând-o astfel corecţiei sau ISPĂŞIRII; întrucâtva

similară reprimării; negarea este credinţa egoului că el este tatăl

nostru, şi nu DUMNEZEU.

î.c.: negarea este folosită pentru a nega eroarea şi a afirma

adevărul.

Păcatul

Convingerea despre realitatea separării noastre de DUMNEZEU,

separarea fiind privită de ego drept iremediabilă, ea reprezentând

atacul nostru asupra lui DUMNEZEU, CARE nu ne-ar ierta asta

niciodată: această credinţă în păcat atrage după sine vinovăţia, care se

cere pedepsită; păcatul este identic cu separarea şi este conceptul

central în sistemul de gândire al egoului, din care decurg în mod logic

toate celelalte (concepte); pentru SFÂNTUL DUH, păcatele sunt nişte

erori care pot (şi trebuie) să fie corectate şi vindecate.

Percepţia

Nivelul I: Lumea formei şi a percepţiei de după separare; această

lume şi lumea

cunoaşterii se exclud reciproc; lumea aceasta se naşte din credinţa

noastră în separare şi nu posedă realitate în afara acestui gând.

Nivelul II: Percepţia provine din proiecţie; ceea ce vedem lăuntric

determină ceea ce

vedem în afară; hotărâtoare pentru percepţia noastră este,

aşadar, interpretarea dată de noi "realităţii" şi nu ceea ce, în mod

obiectiv, apare ca fiind real.

î.e.: Perceperea păcatului şi a vinovăţiei ne este de folos pentru a

aboli (anula) credinţa în realitatea separării.Vezi: Percepţia adevărată.

Percepţia adevărată

A percepe prin ochii CHRISTului; viziunea, care corectează

percepţiile greşite ale egoului; a nu se confunda cu vederea fizică; este

acea atitudine care ridică (anulează) proiecţiile de culpabilitate

(vinovăţie) şi care ne permite să contemplăm lumea reală în locul unei

lumi a păcatului, a vinovăţiei, a suferinţei şi a morţii.

Principiul penuriei (lipsei)

Un aspect al vinovăţiei; credinţa că suntem goi şi incompleţi şi că

ne lipsesc cele de care avem nevoie; asta ne face să căutăm idoli sau

relaţii speciale, pentru a umple golul pe care îl simţim în noi înşine;

adesea merge mână în mână cu senzaţia de deprimare, atunci când

credem că alţii ne răpesc pacea de care, în realitate, neam lipsit noi

înşine; în opoziţie cu principiul abundenţei, al lui DUMNEZEU.

Proiecţia

Legea fundamentală a minţii: proiecţia produce percepţia ceea ce

vedem lăuntric determină ceea ce vedem în exterior.

î.e.: ea întăreşte vinovăţia, punând-o pe seama altuia, atacând-o

acolo şi negând-o în noi înşine; o încercare de a ne îndepărta

responsabilitatea pentru separare şi de a o pune pe seama altora.

î.c.: principiul extinderii, care ridică vinovăţia, extinzând

(proiectând) iertarea SFÂNTULUI DUH.

Răstignirea

Un simbol pentru atacul egoului asupra lui DUMNEZEU şi, ca atare,

asupra FIULUI SĂU, simbol ce stă mărturie "realităţii" suferinţei, a

sacrificiului şi a morţii, pe care lumea pare să o manifeste; se referă şi

la răstignirea lui Isus, o pildă extremă care a demonstrat că adevărata

noastră IDENTITATE a Iubirii nu poate fi niciodată distrusă, căci

moartea nu are nici o putere asupra vieţii.

Relaţia sfântă

Împreunarea a doi oameni, care odinioară sau văzut ca fiind

separaţi unul de celălalt, întru viziunea CHRISTului; mijlocul, folosit de

SFÂNTUL DUH pentru abolirea vinovăţiei unei relaţii nesfinte (sau

speciale), prin stabilirea unui nou ţel, al iertării (sau al adevărului).

Relaţiile speciale

Relaţiile asupra cărora proiectăm vinovăţia şi pe care le folosim

drept substitut pentru iubire şi pentru relaţia noastră cu DUMNEZEU;

dat fiind că toate relaţiile speciale menţin vinovăţia, ele întăresc

credinţa în principiul penuriei (lipsei) şi produc tocmai ceea ce vor să

preîntâmpine; toate relaţiile din lumea aceasta încep ca nişte relaţii

speciale, datorită faptului că toate încep cu perceperea separării, care

trebuie apoi corectată de SFÂNTUL DUH, prin iertare, datorită căreia

relaţia devine sfântă; există două forme de relaţii speciale: ura

specială justifică proiectarea vinovăţiei prin atac; iubirea specială

ascunde atacul în spatele iluziei iubirii; în această formă de relaţie

credem că nevoile noastre speciale sunt satisfăcute de oameni speciali

cu însuşiri speciale, datorită cărora îi iubim; în acest sens iubirea

specială este întrucâtva identică cu dependenţa.

Revelaţia

Comunicarea directă dintre DUMNEZEU şi FIUL SĂU, ca reflectă

forma originară a comunicării stabilită la crearea noastră; ea porneşte

de la DUMNEZEU către FIUL SĂU, dar nu şi viceversa; în această lume

este posibilă o reîntoarcere scurtă la această stare.

Rugăciunea

Aparţine lumii percepţiei, de vreme ce rugăciunea Îl roagă pe

DUMNEZEU să ne dea un lucru de care ni se pare că avem nevoie;

singura noastră rugăciune adevărată este rugăciunea pentru iertare,

deoarece aceasta ne face conştienţi de faptul că avem deja tot ceea ce

ne trebuie; modul în care se foloseşte aici termenul de rugăciune nu

include trăirea unirii cu DUMNEZEU, aşa cum aceasta apare în diferite

faze ale liniştii sau ale meditaţiei.

Sacrificiu

O convingere centrală în sistemul de credinţă al egoului: cineva

trebuie să piardă pentru ca altul să câştige; principiul renunţării pentru

a primi (a da pentru a căpăta): de pildă, pentru a câştiga iubirea lui

DUMNEZEU, trebuie să plătim un preţ, de obicei sub forma suferinţei,

pentru a ne ispăşi păcatul (vina); este răsturnarea principiului

mântuirii, sau al dreptăţii: nimeni nu pierde şi toţi câştigă.

Separarea

Credinţa în păcat, credinţă ce susţine o identitate separată de

Creatorul nostru; separarea pare să fi avut loc odinioară, iar lumea

care a răsărit din acest gând este simbolizată de ego; este o lume a

percepţiei şi a formei, a durerii, suferinţei şi morţii; separarea este

reală în timp, dar în eternitate ea este necunoscută.

SFÂNTUL DUH

Persoana a treia a TREIMII, CARE este RĂSPUNSUL lui DUMNEZEU

DAT separării şi puntea de legătură dintre DUMNEZEU şi FIII SĂI

separaţi; El vede iluziile noastre (percepţie) şi ne conduce prin ele

către adevăr (cunoaştere); este VOCEA pentru DUMNEZEU, CARE

vorbeşte pentru El şi pentru SINELE nostru real şi ne aduce aminte de

IDENTITATEA de care am uitat: este denumit şi Mângâietorul,

CĂLĂUZA, MIJLOCITORUL şi ÎNVĂŢĂTORUL.

SINELE

Adevărata noastră IDENTITATE ca FIU al lui DUMNEZEU; sinonim

cu CHRISTul, PERSOANA A DOUA A TREIMII; opusul sinelui egoist, pe

care l-am plăsmuit drept substitut (înlocuitor) pentru SINELE creat de

DUMNEZEU; în puţine cazuri se referă la SINELE lui DUMNEZEU.

Spiritul

Esenţa realităţii noastre care, fiind din DUMNEZEU, este

neschimbătoare şi eternă; este opusă trupului întruparea egoului care

se schimbă şi moare; energia spiritului este activată de minte, căreia îi

corespunde întrucâtva.

Teama

Sentimentul egoului, care este opusul iubirii, sentiment dăruit

nouă de DUMNEZEU; teama îşi are originea în presupunerea că vom fi

pedepsiţi după cum o cere sentimentul nostru de vinovăţie pentru

păcatele noastre; îngrozitoarea teamă de ceea ce credem că merităm,

care rezultă din aceasta, ne face să ne apărăm pe noi înşine,

atacându-i pe alţii, ceea ce nu duce decât la amplificarea senzaţiei de

vulnerabilitate şi teamă, producând un cerc diabolic (vicios) al temerii

şi apărării.

Timpul

Nivelul I: Un element de bază al lumii iluzorii a separării care

provine de la ego, în opoziţie cu eternitatea, care există numai în CER

; de vreme ce timpul pare a fi liniar, el este cu adevărat prezent, în

totalitatea sa, într-o minusculă clipă, care deja a fost corectată şi

suspendată de SFÂNTUL DUH.

Nivelul II: î.e.: mijlocul pentru menţinerea egoului, prin faptul că

păcatele trecutului sunt menţinute cu ajutorul sentimentelor de

culpabilitate şi sunt proiectate în viitor, prin intermediul fricii de

pedeapsă, în timp ce prezentul singurul timp care există este trecut

cu vederea.

î.c.: mijlocul pentru abolirea egoului, prin faptul că iertăm trecutul

cu ajutorul clipei sfinte, clipa miracolelor; atunci când iertarea este

deplină, lumea timpului şi-a îndeplinit rostul şi dispare în eternitate.

Treimea

Este constituită din DUMNEZEU TATĂL şi CREATORUL, din FIUL

SĂU CHRISTul SINELE nostru adevărat şi din SFÂNTUL DUH VOCEA

pentru DUMNEZEU; în PERSOANA A DOUA sunt incluse creaţiile

noastre; unitatea nivelelor ACESTORA nu este comprehensibilă în

această lume.

Trupul

Nivelul I: Întruparea egoului; gândul separării, pe care mintea îl

proiectează într-o formă; martorul aparent în favoarea realităţii

separării; cuprinde atât corpul nostru fizic cât şi personalitatea

noastră.

Nivelul II: Trupul în sine este neutru, nici bun, nici rău: rostul îi

este conferit de către minte.

î.e.: trupul este simbolul vinovăţiei şi atacului.

î.c.: trupul este instrumentul mântuirii, este mijlocul pentru a

demonstra şi a învăţa iertarea, prin care se modifică vinovăţia egoului.

UN CURS ÎN MIRACOLE

Cursul vorbeşte adesea la persoana întâia; ţelul său nu este

Iubirea sau DUMNEZEU, ci îndepărtarea obstacolelor vinovăţiei şi

temerii prin iertare; aceste obstacole ne împiedică să-L acceptăm pe

DUMNEZEU; cursul este deci preocupat mai degrabă de demascarea şi

abolirea egoului, decât de explicitarea noţiunilor de CHRIST şi Spirit

Divin.

VENIREA LUI CHRIST

Restabilirea conştientizării realităţii noastre ca UNICUL FIU AL LUI

DUMNEZEU, realitate de care eram conştienţi la crearea noastră

VENIREA LUI CHRIST; ea precede JUDECATA DE APOI, după care

această lume a iluziilor ia sfârşit.

Vindecarea

Corecţia adusă credinţei întreţinută de către minte în boală, ce

face ca separarea şi trupul să apară ca fiind reale; vindecarea se

întemeiază pe credinţa că IDENTITATEA noastră adevărată este spiritul

şi nu trupul; din această cauză boala, oricare ar fi natura ei, trebuie că

este iluzorie, dat fiind că numai un trup sau un ego pot suferi;

vindecarea reflectă, aşadar, principiul ce spune că în miracole nu

există vreo rodine a rangului dificultăţilor; ea este efectul unirii cu

aproapele tău întru iertare şi a preschimbării perceperii unor trupuri

separate într-o percepţie în care ţelul comun al vindecării stă pe primul

plan.

Vinovăţia

Sentimentul pe care îl avem în legătură cu păcatul; totalitatea

tuturor sentimentelor şi convingerilor negative pe care le avem, în

majoritatea lor în mod inconştient, faţă de noi înşine; vinovăţia se

bazează pe un sentiment al unei nevredniciri inerente nouă, care, după

toate aparenţele, nu poate fi remediată nici de atotputernicia lui

DUMNEZEU; credem că El cere pedepsirea noastră pentru păcatul

separării, comis de către noi; vinovăţia se proiectează întotdeauna sub

forma atacului fie asupra altora, sub forma mâniei, fie asupra

propriului trup, sub forma bolii. Vezi: Principiul penuriei (lipsei)

Visul

Starea de după separare, în care FIUL lui DUMNEZEU visează o

lume a păcatului, vinei şi fricii, crezând că aceasta este realitatea, iar

CERUL un vis; FIUL, în calitate de visător, este cauza lumii, lumea

fiind efectul, cu toate că acest raport dintre cauză şi efect apare în

această lume ca fiind răsturnat, căci părem să fim efectul sau victima

lumii; folosit uneori pentru a desemna visele din somn, deşi nu există

vreo deosebire reală între ele şi visele cu ochii deschişi (ale stării de

trezie), dat fiind că ambele fac parte din lumea iluzorie a percepţiei.

Visul fericit

Corecţia aplicată de SFÂNTUL DUH visului egoist al durerii şi

suferinţei; cu toate că şi visul fericit este o iluzie, el transcende toate

iluziile; este visul iertării, în care contemplăm lumea reală şi găsim

mântuirea.

Viziunea

Percepţia CHRISTului sau a SFÂNTULUI DUH, ce priveşte dincolo

de trup către spirit, care este IDENTITATEA noastră adevărată;

viziunea iertării şi a nepăcătoşeniei (neprihănirii), prin care se vede

lumea reală; viziunea este pur lăuntrică şi oglindeşte decizia de a

accepta realitatea în loc de a o judeca; viziunea nu poate fi

confundată, aşadar, cu vederea fizică.