Abia conture triste. CredințA Și reflecția religioasă În opera lui mihai eminescu

ABIA CONTURE TRISTE.

CREDINȚA ȘI REFLECȚIA RELIGIOASĂ

ÎN OPERA LUI MIHAI EMINESCU
Prof. RADU GONCIAR

Liceul Teoretic „Nicolae Iorga”

Una din chestiunile cele mai puțin discutate ale personalității eminesciene este relația sa cu Biserica Ortodoxă și cu credința. Reținerile criticilor și istoricilor literari în această privință au două motive. Primul este ponderea oarecum nesemnificativă a poeziilor cu tematică explicit religioasă în opera marelui poet. Eminescu n-a folosit Evanghelia, dogma, viața liturgică ș.a.m.d. drept pretexte literare, așa cum o vor face Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu etc. Cel de-al doilea motiv este de ordin ideologic. Interpretarea lui Eminescu s-a făcut mereu prin filtrele secularismului, pentru care credința nu are nici în clin, nici în mânecă cu actul creator. Imaginea poetului a fost, prin urmare, cea a unui „progresist” – în luptă cu prejudecățile, cu obscurantismul, cu misticismul.

§1. Eminescu și ateismul
Ideea unui Eminescu necredincios este încă întipărită în mințile multora. Cel mai recent exemplu e al lui Cristian Tudor Popescu, care, într-un interviu online¹, ne-a înfățișat un Eminescu ateu, neamț și pozitivist. Ca probe ale ateismului eminescian, reputatul jurnalist aduce mai întâi câteva versuri din Împărat și proletar, apoi un fragment dintr-o scrisoare către Veronica Micle, în care poetul zice: „Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine și nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri”². La acestea am putea adăuga o altă „mărturie”, dintr-o scrisoare de amor în care Eminescu o imploră pe Veronica: „Iubeşte-mă şi iartă-mi păcatele, căci tu eşti Dumnezeul la care mă închin”³.

Las la o parte asemenea scrisori și asta pentru că decuparea din context a propozițiilor e o boală jurnalistică de care nu reușesc să mă contaminez. La fel de decontextualizate sunt însă și versurile invocate de acidul jurnalist:

Religia - o frază de dânşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea

Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...

Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -

Cel ce în astă lume a dus numai durerea

Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

(Împărat și proletar)
Aceste versuri – atât de folositoare propagandei proletcultiste din anii '50 și atât de consunătoare cu diverse proiecte „umaniste”, seculare ș.a.m.d. de astăzi – nu reprezintă nicidecum viziunea poetului. Ele sunt puse de Eminescu în gura unui „proletar” revoltat, în antiteză cu „împăratul” a cărui „sărmană viață” e „acoperită cu noima” măririi lumești de „bătrânul Demiurgos”. Concluzia poemului e una qoheletică: atât dorința de dreptate a proletarului, cât și pofta de mărire a Cesarului, sunt deșertăciune, că „vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”. Aveam de-a face, așadar, cu acel vanitas vanitatum omnia vanitas al Eclesiastului, mai degrabă, decât cu militantismul ateu al mișcărilor socialiste din veacul al XIX-lea.

O piesă lirică din care poate fi dedus un posibil ateism eminescian ar fi:

Eu nu cred nici în Iehova,

Nici în Buddha­Sakya-Muni,

Nici în viață, nici în moarte,

Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt și unul ș-altul,

Și tot una mi-este mie

De-oi trăi în veci pe lume,

De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte

­ Pentru om frânturi de limbă ­

În zădar gândești, căci gândul,

Zău, nimic în lume schimbă.

Și fiindcă în nimica

Eu nu cred ­ o, dați-mi pace!

Fac astfel cum mie-mi pare

Și faceți precum vă place.

Nu mă-ncântați nici cu clasici,

Nici cu stil curat și antic ­

Toate-mi sunt de o potrivă,

Eu rămân ce-am fost: romantic.

(Eu nu cred nici în Iehova)
Nici aceste versuri nu sunt însă unele lămuritoare: așa cum se contată, poemul începe ca „profesiune de necredință” și se termină ca ars poetica, de unde putem conchide că prezența religiilor trebuie înțeleasă aici în cheie alegorică, ele desemnând diferite stiluri și curente literare. ⁴
§2. Eminescu și dualismul
Antiteza ca procedeu liric a fost din plin explorată în lirica lui Eminescu. Pare inevitabil, prin urmare, și acel interval (aproximativ 1871-1876) când poetul a scris Mortua est!, Demonism sau cele trei variante ale poemului dramatic Mureșanu.

Regretatul Ioan Petru Culianu, urmașul lui Mircea Eliade la catedra de Istorie a religiilor a Universității din Chicago, opinează că, în aceste creații, Eminescu „prezintă cu miturile gnostice numai analogii de suprafață”.⁵ Aceste analogii constau în critica Demiurgului și a lumii plămădite de acesta, templu al morții:

O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie

Bătute-n ea și soarele-i fereasta

La temnița vieții.

(Demonism)

Demiurgul este numit, în poemul Demonism, Ormuz - fără îndoială, Ahura-Mazda, principiul luminii în zurvanism și opusul lui Angra-Mainyu, spiritul revoltat, demonul, pe care Ormuz l-a biruit și din al cărui negru cadavru sunt făcuți oamenii:
Din carnea-i putrezită, din noroi

S-au născut viermii negrului cadavru:

Oamenii.

Spre a-l batjocori până și-n moarte

Ne-am născut noi, după ordin divin,

Făcuți ca să-și petreacă Dumnezeul

Bătrân cu comica-ne neputință,

Să râdă-n tunet de deșertăciunea

Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el,

Să poată zice-n cruntă ironie:

Pământ rebel, iată copiii tăi!
Mai accentuat, ideile dualiste revin în cele trei versiuni ale poemul Mureșanu. În centru e, desigur, figura autorului versurilor imnului nostru național, care și-a sfârșit viața în sărăcie și nebunie⁶. Andrei Mureșanu, în viziunea lui Eminescu, e un personaj neliniștit din pricina destinului nefericit al națiunii sale. Acest destin îl face să afirme proasta întocmire a lumii și să aplice rețeta gnostică a „exegezei inverse”, blamând Demiurgul rău și glorificându-l pe Satan:
Ce plan adânc!... ce minte! ce ochi e colo sus!
Cum în sămânța dulce a patimei a pus
Puterea de viață... Astfel frumosul plan
Un an de îl descarcă, l-încarcă iar alt an
Spre vecinică-mplinire... Și în ureche-mi bate:
Că sâmburele lumii e-eterna răutate!!
Cântați-o dar, popoară! În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.
O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,
Cu gemătul tău aspru ca murmurele mării...
Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:
„Că tot ce în lume e vrednic ca să piară..."
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele.
Cu cârduri uriașe te-ai înălțat, rebele,
Ai scos din rădăcine marea s-o-mproști în soare,
Ai vrut s-arunci în haos sistemele solare...
Știai că răutatea eternă-n ceruri tronă,
Că secole nătânge cu spaimă o-ncoronă!
O, de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,
Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară
Și lumea din adâncuri o scutură ușoară
Ca pleava... Cerul cu sorii lui decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n haos întins fără de fine,
Căzând negre și stinse surpatele lumine.

(Mureșanu, 1876)

Acest poem, care-l plasează pe Mureșanu în vecinătatea unui Faust sau unui Manfred și, implicit, pe Eminescu în aceeași familie cu Goethe și Byron, este cu siguranță nedesăvârșit. Chiar faptul că există trei versiuni distincte arată că poetul nu găsise o soluție care să-l mulțumească. Eminescu a încercat și acest teritoriu al dualismului fiind preocupat de probleme precum justiția istorică, justiția divină și delicata chestiune a teodiceei. Abandonarea unor asemenea viziuni arată că ele n-au fost un răspuns la problemele amintite.
§3. Eminescu și religiile Indiei
„Sentimentele lui Mureşanu ne amintesc frământările lui Buddha care l-au îndemnat să se ducă în lume în căutarea adevărului pentru a salva omenirea din suferinţă. El a cumpănit învăţăturile şcolilor brahmanice, care susţineau doctrina karmei - a culegerii rodului faptelor într-o viaţă ulterioară.”⁷ Pentru Mureșanu, „sâmburele lumii” e răul, pentru Buddha, e suferința. Astfel, Eminescu se deschide către un nou posibil răspuns la întrebările sale privind originea și ființarea răului, a suferinței, a vanității lumii.

După Amita Bhose, în învățăturile lui Buddha Eminescu își regăsește propriile idei:

Eu sunt buddhist. [ ... ] Religia mea îmi comandă de-a nu spune decât atâta cât poate s-aducă pe-o fiinţă la cunoştinţa de sine, la acea fulguraţie intelectuală care să-l facă a-l vedea că degeaba răul se zbate, degeaba răutatea se frământă, degeaba minciuna luptă, căci luptă în contra unei puteri constante, care există pururi, în contra lui Brahm, a adevărului.
- afirmă Eminescu într-unul din manuscrisele sale⁸.

Aceeași Amita Bhose, pasionat eminescolog, admite că Eminescu a putut aduce ideile hinduse și budiste în România datorită unei înrudiri funciare între spiritualitatea indică și cea românească:

„Deşi orientalismul a avut un impact mai pronunţat în literatura germană decât în cea engleză, o dată cu trecerea valului romantismului, a trecut şi el. Sufletul indian n-a fost, nici n-a putut să fie transplantat în solul apusean. În schimb, poetul ţării Mioriţei l-a integrat spiritualităţii poporului său.

Prin scrierile lui Eminescu, imaginea cosmogoniei şi concepţia nirvanei indiene s-au integrat literaturii române pentru totdeauna. Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa.”⁹

Deși Glossa ar fi „cea mai budistă poezie a lui Eminescu”¹⁰, totuși, cel mai cunoscut import indic rămâne imnul cosmogonic Ṛg-Veda X, 129, tradus din sanscrită de însuși Poetul național:
Atuncea nefiinţa, fiinţa nu erau

A aerului mare, boltitul cort din ceriu

Ce-acoperea atuncea ?… Şi-n ce se ascundeau

Acele-acoperite… Au în noianul apei

Au în genune…

Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor

Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină

Nu era despărţită

Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi

Nemainumitul Unul… Şi-afară de aceste

Nimic n-a fost pe-atuncea

Şi-atît de întuneric era, ca un okëan

Neluminat, şi totul era adînc ascuns

În început. Şi unul, învăluit în coaja-i

Uscată, prinde viaţă din tainica căldură

Ce singur el o are.

În început pătruns-au iubirea pe-acel Unul

O sete sufletească (-) a facerii sămînţă

Şi cercetînd în inimi aflat-au înţelepţii

Puntea, care fiinţa unea cu nefiinţa.

Iar raza ce în caos văzură înţelepţii

Au fost-au în adîncuri sau fost-au deasupra.

Seminţe presărară, născutu-s-au tării

Jos firea, sus se-nalţă puterea şi voinţa.

Dar cine oare-o spune, şi cine au vestit-o

De unde ea venită, făptura cea întinsă

În urma ei veniră chiar zeii… cine ştie

De unde ei veniră? O ştie poate el

Din care toată firea luat-au început

Şi fie c-au făcut-o sau chiar că n-au făcut-o

El care sus din ceruri asupra-ne priveşte

El ştie… Dar se poate că însuşi el nu ştie¹¹.

Imnul cosmogonic din Ṛg-Veda afirmă în esență, la fel ca și teologia creștină, că lumea este o operă a bunătății divine. Reluându-l în Scrisoarea I, Eminescu îi adaugă însă un bemol pesimist:

De-atunci negura eternă se desface în făşii,

De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...

(Scrisoarea I)

§4. Eminescu și Creștinismul
Personalitatea lui Eminescu, sobră, întrebătoare și sceptică, pare să nu fi fost croită pentru luminoasa credință creștină. G. Călinescu consemnează în a sa biografie eminesciană: „Religia nu era pe placul micului Mihai. Părinţii lui, mai ales mama, erau oameni bisericoşi şi în afară de aceasta în familie erau multe feţe călugăreşti. Doi dintre fraţii şi trei dintre surorile Rălucăi (Calinic, Iachift, Fevronia, Olimpiada, Sofia), precum şi o nepoată de soră (Xenia, fata Saftei Juraşcu) erau călugări. Olimpiada fusese stariţă la Mănăstirea Agafton din jud. Botoşani şi tot acolo se găseau şi celelalte surori călugăriţe. Cu toate acestea, Mihai n-avea nici o tragere de inimă pentru «exhortele» popii şi lipsea de la ele des, ori se făcea nevăzut când erau mânaţi spre biserică, drept care sfinţia-sa îl «pârli», însemnându-l la conduită cu vorbele: tadelnswerth wegen Versäumniss der Exorten, adică, mai pe româneşte: « ticălos, fuge de la predică » ”¹².

Opinia aceasta, cum că Eminescu nu era un om religios este contrazisă chiar de G. Călinescu însuși, în alte pagini ale sale. El arată, spre exemplu, că Eminescu avea în fragedă adolescență un „prieten de singurătate” pe nume Filimon Ilia, cu care discuta probleme metafizice, precum „Dumnezeirea, Ființa, Adevărul”¹³.

Pentru „poveștile feerice” ale Evangheliei și pentru acea credință care zugrăvește icoanele-n biserici Eminescu și-a păstrat mereu o vie admirație și o continuă nostalgie, așa cum ne-o mărturisește poemul cu damf gotic Melancolie:
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,
Și prin fereste sparte, prin uși țiuie vântul -
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul -
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreți, iconostas,
Abia conture triste și umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
.......................................................................
Credința zugrăvește icoanele-n biserici -
Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,
Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste și umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,
Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.
O prezență recurentă în poezia eminesciană este cea a Maicii Domnului, „vergina castă și totuși mama care din sânul ei a născut pe reprezintantele libertății, pe martirul omenimei lănțuite, pe Crist”¹⁴:
Colinde, colinde!

E vremea colindelor,

Căci gheața se-ntinde

Asemeni oglinzilor

Și tremură brazii

Mișcând rămurelele,

Căci noaptea de azi-i

Când scânteie stelele.

Se bucur' copiii,

Copiii și fetele,

De dragul Mariei

Își piaptănă pletele,

De dragul Mariei

Ș-a Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O stea călătorului.

(Colinde, colinde, 1878)
Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie:

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată,

Și pururea fecioară,

Marie!
Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie!

(Rugăciune, 1878)

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.
Dă-mi tinereța mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele;

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

(Răsai asupra mea..., 1879)

Şi era una la părinţi

Şi mîndră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele.

(Luceafărul, 1883)
Biserica ortodoxă e pentru Eminescu „creațiunea eminamente națională a unui Iuga Vodă, carele la a. 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, biserica Lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat”¹⁵. Așa-zisa „liberă cugetare” – pe care Eminescu o dezaprobă ca „lipsă de cugetare” – primește ca replică această scurtă apologie creștină:
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încît suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte dar numai român nu e¹⁶.

Către apusul vieții, Biserica a devenit, potrivit mărturiilor unor contemporani, o alinare pentru poet. „Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” – consemnează un ieromonah al Mănăstirii Neamț, a cărei bolniță l-a găzduit pe poetul suferind¹⁷.
§5. Hristos – „dascălul și modelul nostru”
De ce Christos e aşa de mare? Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este — şi ea este numai când e reciprocă — şi reciprocă absolut, vasăzică universală ; când iubirea e, cearta e cu neputinţă şi, de e cu putinţă, ea nu e decât cauza unei iubiri preînnoite şi mai adânci încă de cum fuse-nainte.¹⁸
Primul poem important în care apare figura Mântuitorului este Dumnezeu și om (1873):
În tavernă?... -n umilință s-a născut dar adevărul?

Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?

Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege

Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile

Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,

Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,

Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă

Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,

Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...

Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin

Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua

Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă

Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

.....................................................................
Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,

Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...

De a veacului suflare a lui inimă e trează

Și în ochiul lui cuminte tu ești om ­ nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie ­

Ieri ai fost credința simplă ­ însă sinceră, adâncă,

Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...

Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

Poemul, intitulat inițial Christ, se încheia cu:
Asta-i tot Isuse dulce – pus pe cruce pentru lume?

Asta-i tot – frunte de rege cu cununa cea de spin?

Eri ai fost steaua de aur a-mpăraților creștini

Azi în gura lor profană nu mai ești decât un nume.

O! sdrobită e coroana care secoli o măriră

Trebue-n purpură și aur, tu Christoase să te-mbraci

Dacă vrei mulțimei grele – s-o domnești sau ca să-i placi

Azi numa-ntr-a artei lucruri – nu te-adoră – ci te-admiră.

Poate că alunecarea către rutină și formalism, poate că discordanța dintre smerenia dumnezeiască și mândria omenească, să fi cauzat reticența lui Eminescu față de exhortele Părintelui Veniamin Iliuț, de care vorbește Călinescu în citatul de mai sus.
În ciuda unor versuri precum „Cel ce în astă lume a dus numai durerea / Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi” (Împărat și proletar) sau „Nu-nvie morţii, - e-n zadar, copile!” (Veneția), Învierea lui Hristos apare ca temă literară și ca temă de reflecție de mai multe ori în opera lui Eminescu. Este cunoscut poemul Învierea (1878), care se termină asemănător troparului ortodox:
Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!
Într-un articol scris cu ocazia Paștilor anului 1878, Eminescu citează stihira: „Să mînecăm dis-de-dimineață și în loc de mir cîntare să aducem stăpânului, și să vedem pe Christos, soarele dreptății, viața tuturor răsărind!” și spusele lui Calist al Constantinopolului, despre care afirmă „rar ni s-a întîmplat să vedem șiruri scrise cu atîta cunoștință de caracterul omenesc”:
„Nu numai dragostea ta am lepădat, ci și ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm și unul altuia trupurile mîncăm prin feluri de lăcomii și prin nedireaptă voința noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu ești dirept, noi nedirepți; Tu iubești, noi vrăjmășuim; Tu ești îndurat, noi neîndurați; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtășire avem cu tine, ca să ne și împărtășim bunătăților Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaștem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morți sîntem vinovați; iată, sub mîna Ta cea lucrătoare și care ținea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi și, cît este despre gîndul și viața noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar... îndurării cei nebiruite și bunătății cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpîne!”
Articolul lui Eminescu are ca subiect central „socoteala de mofluz” a omului ce aleargă după agoniseli deșarte, deși e „conștient despre nimicnicia bunurilor lumii” și face acest lucru „în loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot atât de veche ca si omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu”. Încheierea este iarăși cu trimitere la cântările pascale:
Dar rămâie datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e de mult; și, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în Ziua Învierii, când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigînd cu toții:

Christos au înviat!¹⁹

Într-un alt articol, din 1881, Eminescu evidențiază supremația religiei creștine și a Mântuitorului în fața celorlalte culte și a celorlalți întemeietori de religii:
Iată două mii de ani aproape de când au ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţa ce bântuie natura întreagă.

E ușoară credința că prin precepte teoretice de morală, prin știință, oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune după care să-și modeleze caracterul și faptele. Precum arta modernă își datorește renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Isus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă combătând instinctele și pornirile pământești din sine. Chiar daca dezvoltarea cunoștințelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor materialiste în contra părții dogmatice a Scripturii, chiar daca în clasele mai culte soluțiuni filozofice a problemei existenței iau locul soluțiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influența biografiei lui Hristos, și cari s-au încercat a se modela după al lui, rămân creștine.

Daca vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă a minții consistă misiunea școalelor — escepție făcând de cele înalte — ci în creșterea caracterului. De acolo rezultă importanța biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde. Pentru a se îmbogăți, pentru a-și îmbunătăți starea materială, pentru a ușura lupta pentru existență, dând mii de ajutoare muncii brațului , oamenii au nevoie de mii de cunoștințe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alții și a-și veni unui altuia în ajutor au nevoie de religie.

De aci răsare însă, și marea deosebire între vechiul stat păgân și statul creștin. Statul ca product al naturii e supus acelorași legi mecanice , prezintă același complex de lupte pentru existență individuală și colectivă ca și natura. Menirea monarhiei creștine e a modera asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic, și în fine prin compensație. Daca există puternici, ei cată să compenseze prin o activitate binefăcătoare puterea ce-o au asupra altora. De aceea pentru înaintarea în viața politică cată să se ceară sau o mare inteligență sau un mare caracter, care să compenseze munca societății ce-i susține. Acesta ar fi idealul monarhiei creștine și ar fi misiunea bisericei de-a răspândi acest sentiment și-n clasele de sus și-n cele de jos. Daca sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit a cătat să se 'mbrace în formele frumoase ale bisericii, daca aceasta a dat o mare nobleță artelor, luându - le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora și că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă. De aceea e de datoria claselor superioare de-a strânge cât de multă cultură pentru a ușura munca celor de jos, pentru a le lumina și a le conduce spre binele lor moral și material.

Suferințele de moarte ale dascălului și modelului nostru nu ni se cer decât în momente escepționale, nu se cer decât de la eroi și de la martiri. Dar, întru cât ne permite imperfecțiunea naturii omenești, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă și prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor și religioșilor noștri străbuni.²⁰

1^ http://www.gandul.info/gandul-live/cristian-tudor-popescu-la-gandul-live-eminescu-nu-a-fost-roman-10473326.

2^ http://ro.wikisource.org/wiki/Coresponden%C8%9B%C4%83_Mihai_Eminescu_-_Veronica_Micle.

3^ http://www.romlit.ro/scrisori_ale_lui_mihai_eminescu_ctre_veronica_micle.

4^ Amita Bhose spune că poemul „este rezultat al unei amărăciuni de moment şi nu afirmă nicio lipsă de încredere în filozofia budistă” (Eminescu și India, cap. VI, http://amitabhose.net/Articol.asp?ID=114).

5^ Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, traducere Theresa Petrescu, Nemira, 1995, p. 320.

6^ Ion Buziași, Ultimii ani ai lui Andrei Mureşanu, http://www.romlit.ro/ultimii_ani_ai_lui_andrei_mureanu.

7^ Amita Bhose, Eminescu și India, cap. VI, http://amitabhose.net/Articol.asp?ID=114.

8^ ibidem.

9^ Idem, Eminescu și India, cap. VII, http://amitabhose.net/Articol.asp?ID=115.

10^ Amita Bhose, Eminescu și India, cap. VI, http://amitabhose.net/Articol.asp?ID=114.

11^ Mihai Eminescu, Opere, vol. II, ediţie îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, 1994, p. 183.

12^ G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, ediția a IV-a revizuită, Editura pentru Literatură, 1964, p. 61 sq.

13^ Ibidem, p. 93 sq.

14^ Epistolă din 1870, în M. Eminescu, Opere, vol. XVI. Corespondență, editura Academiei, 1989, p. 32.

15^ M. Eminescu, Opere, vol. XIII. Publicistică, editura Academiei, 1985, p. 77-79; articolul a apărut în Timpul, 20 martie 1882.

16^ Despre „liber-cugetători”: „În epoca noastră de nedisciplină a minților, în care mulți rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntâmplă într-adevăr ca liberi-cugetători să fie numiți acei ce sufăr de halucinațiuni dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni cari gândesc liber, ci de indivizi cari nu gândesc în genere nimic.” (M. Eminescu, Opere, vol. X. Publicistică, editura Academiei, 1989, p. 187; articolul a apărut în Timpul, 2 februarie 1879).

17^ Drd. Stelian Gomboş, Mihai Eminescu în viziunea Bisericii, http://www.art-emis.ro/religie/1782-mihai-eminescu-in-viziunea-bisericii.html; Arhim. Mihail Daniliuc, Eminescu: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”, http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/eminescu-hai-sa-ne-calugarim-caci-nu-suntem-facuti-sa-traim-intre-lupi.

18^ M. Eminescu, Opere, vol. XV. Fragmentarium, editura Academiei Române, 1993, p. 56.

19^ M. Eminescu, Opere, vol. X. Publicistică, editura Academiei, 1989, p. 77-79; articolul a apărut în Timpul, 16 aprilie 1878.

20^ M. Eminescu, Opere, vol. X. Publicistică, editura Academiei, 1989, p. 134-135; articolul a apărut în Timpul, 12 aprilie 1881.